Eu, la feminin (2)


Binecuvântaţi mamele şi copiii !

După cum se afirmă clişeistic, că femeia este făcută pentru dragoste, tot aşa se pretinde că principala ei „funcţie” este maternitatea. Adevărat, de mii de ani femeia a fost acaparată de îndatoriri materne: sarcini repetate, alăptări îndelungate, o permanentă grijă de copii. Vreme îndelungată scopul căsătoriei a fost cu precădere biologic: să asigure supravieţuirea speciei. Gradul ridicat de natalitate compensa pierderile datorate mortalităţii infantile, războiului, bolilor. Ca să rămână cu unul sau doi copii, femeia trebuia să aducă pe lume zece. O casă plină de copii a fost considerată mult timp „un dar al cerului”, o binecuvântare! Ca să nu mai vorbim de exagerata preţuire acordată mamelor eroine de nazişti, dar şi de comunişti. Femeia dispreţuită ca femelă, a fost glorificată ca „Mamă”, iar maternitatea şi fecunditatea au devenit datorii religioase, morale şi civice. Cu toate acestea, glorificarea maternităţii nu era lipsită de ambiguitate. Omagiind-o ca mamă (pentru a-i uşura aservirea, probabil), bărbatul o dispreţuia în acelaşi timp pe „născătoarea” sclavă a naturii.

Cel mai cunoscut model al cinismului masculin a rămas modelul Bismark care trata femeia impunându-i faimosul program al celor trei K (Kirche, Kinder, Kuche – Biserică, Copii, Bucătărie). Triplu K rasist departe de a fi de domeniul trecutului, chiar şi în mediile cultivate de azi. Cunosc destui intelectuali super-rafinaţi, partizani ai ideii de „gospodină totală” care, imediat ce s-au însurat cu femei frumoase, inteligente, apte pentru o carieră de succes, se lăudau că foarte repede vor turna nevestelor doi, trei plozi ca să le dea „ocupaţie”. De altfel, femeile însăşi, victime ale mentalităţilor şi educaţiei primite, se tem să modifice această situaţie. Eventual, se lamentează, se victimizează şi-atât. Clişee banalizate prin uzură despre Fericire, Dragoste şi Maternitate continuă să circule, demonstrând că mitul este mai trainic decât realitatea.

Familiile numeroase sunt în continuare admirate. În fapt, aceste familii aparţin unor pături sociale defavorizate, în care, copiii – mai mult sau mai puţin doriţi – cresc şi se educă cum pot. Nimeni nu se îngrijeşte de viitorul au fericirea lor, iar aceştia, în lipsa unei afecţiuni părinteşti reale şi fără o educaţie corespunzătoare aptitudinilor lor, devin inadaptaţii şi socio-psihopaţii de mâine prin excelenţă. „Nici o bucurie nu se compară cu bucuria maternităţii”, se spune în mod curent. Şi dacă este adevărat că acei copii care cresc şi se maturizează armonios aduc bucurie părinţilor, nu mai puţin adevărat este că există mulţi copii greu de crescut, care timp de 20 de ani sau mai mult, pun părinţilor probleme legate de sănătatea lor, de caracterul lor, de studii sau diverse altele, probleme dificile de suportat la rezolvarea cărora societatea nu contribuie cu nimic sau aproape nimic.

Tatăl şi mama, egali în procreaţie, ar trebui să fie egali şi în grija faţă de copii. Nimic, în afara prejudecăţilor, nu împiedică un bărbat să ia parte la îngrijirile pe care le suscită un bebeluş, să-l spele, să-l hrănească sau să-l ducă la plimbare. Din fericire, există numeroşi soţi care-şi ajută nevestele în aceste îndatoriri, spre binele copilului care, încă din leagăn va vedea în tatăl şi mama lui două fiinţe egale.

Funcţia maternă rămâne însă, pe mai departe în conştiinţa oamenilor un fel de renunţare la viaţa personală, o modalitate pentru sacrificiul de sine, iar educarea fetiţelor preia aceste tipare. Fetiţa o vede pe mama ei dedicând mai mult timp copiilor decât tatăl şi învaţă de mică, prin exemplu şi prin cuvinte, că Datoria mamei este să renunţe la personalitatea ei, la aspiraţiile ei şi că Trebuie să se sacrifice pentru copii ei. Nimeni nu-i va spune că acest tip de sacrificiu poate da naştere unor reacţii de posesiune şi agresivitate în a căror disimulare, devotamentul e o simplă mască. Nimeni nu o învaţă că o mamă frustrată nu este şi nu poate fi o mamă iubitoare. Când o femeie renunţă la carieră de dragul maternităţii, ea îşi transferă frustrările asupra copilului pe care îl transformă centrul unor preocupări exagerate legate de sănătate, educaţie, relaţii sociale etc. O dragoste sufocantă, mai rea decât o temniţă din care copilul se va elibera cu dificultate sau niciodată.

Anunțuri

Autor: shatenne

Dubito, ergo sum

1 gând despre „Eu, la feminin (2)”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s