Eu, la feminin (5)


Să îmbătrânim frumoase!

Cine n-ar vrea? În pofida tuturor evidenţelor, căci bătrâneţea nu e frumoasă. Deloc. Nu trebuie decât să priveşti în jur.

În fond, amânarea morţii e problema noastră a tuturor. Atâta doar că este cam greu să trăieşti un secol când, după patruzeci de ani nu mai ai nici o căutare. Ca să nu mai vorbim de femeile care au prostul obicei de a trăi în medie cu 7,8 ani mai mult decât bărbaţii şi pentru care, greutatea vârstei împreună cu dictatura eternei tinereţi formează un cockteil de-a dreptul exploziv. Subînţelesurile culturale sunt şi ele asurzitoare. „O femeie îngrijită ţine la drum mult şi bine!”. Ca o maşină. Doar să vrea. „Fiecare Maud îşi găseşte Harold-ul ei!” Cu condiţia să fie docilă şi la dispoziţia producătorilor de cosmetice sau a chirurgiei estetice. „O femeie de 50 de ani valorează cât două de 25!” În banii cheltuiţi prin saloanele de frumuseţe, probabil. Mass media repetă până la epuizare: ţineţi regim, zâmbiţi, râdeţi, rămâneţi tinere… în timp ce-ţi arată imaginea unei anorexice de 18 ani! A renunţa, înseamnă a dezerta. Trebuie să fii femeie, a se înţelege feminină, să seduci chiar dacă ai ajuns în scaunul cu rotile. Dacă se poate, şi dincolo de el. Să fim serioşi. Promisiuni trucate ale tinereţii fără bătrâneţe. Basme. Adevărat, nevasta unui senator se conservă (ce cuvânt!) pentru mai mult timp şi mai bine decât o muncitoare dintr-o fabrică de mobilă, spre o pildă. Dar cu ce preţ? Şi pentru ce de fapt?

Femeile s-au obişnuit să se iubească prin ochii celor care le privesc şi nu se mai plac aşa cum sunt. Trist şi adevărat. Totul se bazează pe narcisism şi seducţie, iar crema antirid întreţine iluzia. Creează dependenţă. O femeie care nu mai e seducătoare, e ca un bărbat impotent. Recte, nimic. O negare a umanului.

Prin urmare…


…femeile au cu îmbătrânirea o relaţie specială. Longevitatea nu e neapărat o binefacere. Deficienţe fizice şi mentale, anemie, osteoporoză, depresii – sunt „bolile” mai mult sau mai puţin „sexuale” legate de ceea ce a devenit condiţia fiziologică şi afectivă a femeii în societatea noastră. Iar exigenţele modernităţii tind să facă din această ineluctabilă aventură, o tragedie. Pentru că femeile trăiesc mai mult decât bărbaţii, şi pentru că bărbaţii – privilegiu suspect – se căsătoresc cu femei mai tinere decât ei, văduvele sunt câtă frunză şi iarbă. Trei sferturi dintre bărbaţii de 65 de ani sau peste, sunt căsătoriţi, în timp ce la aceeaşi vârstă, mai mult de jumătate din populaţia feminină este văduvă. Aşadar, văduvia este destinul femeii! Corolarul singurătăţii şi vulnerabilităţii sociale, dixit sociologii şi psihologii, la unison. Cu excepţiile care întăresc regula. Excepţii care nu mai perpetuează specia şi se numesc Theacher, Albright…

Întâi constaţi că bărbaţii nu mai întorc capul după tine pe stradă. Apoi, că instalatorul nu-ţi mai face curte şi te taxează mai mult ca de obicei. La început te miri, pe urmă te simţi fantastic, te simţi liberă! Nu mai trebuie să fii preocupată să atragi atenţia, să mergi la coafor, să te simţi nenorocită că bărbaţii nu-ţi caută privirile. Foarte curând însă, se instalează panica. Descoperi că nu e vorba de ceva trecător, de o pauză binevenită, ci de o transformare lungă şi inexorabilă. Devii bănuitoare când soţul tău întârzie în conversaţii amabile cu vecina de la trei, o femeie mult prea tânără. Părerea ta. Drept răzbunare, a doua zi îţi cumperi o nouă cremă hidratantă. Cea mai scumpă din magazin. Ţii cură de slăbire ca să încapi în bikini-ul de acum zece ani. Serile te plimbi pe situ-rile porno şi adormi cu gândul la cel mai sexy bărbat pe care l-ai cunoscut, cu 30 de ani în urmă… Dimineţile te priveşti în oglindă tot mai mult şi tot mai speriată, tot mai deprimată. Obsedată. Într-o bună zi, copii tăi te privesc şi ei. Critic. „Mamă, asta nu eşti tu!” Au dreptate, nu eşti. Părul tău e roşu-morcoviu (a treia nuanţă în decurs de o lună), iar hainele i se potrivesc mai bine fiicei tale decât ţie. Semeni cu imitaţia nereuşită a lui Cher. O mască. Jalnică.

Şi totuşi, cum ar trebui să fii? Ai mintea şi sufletul la fel de tinere ca la 30 de ani, dar nu e suficient. Nu te mulţumesc jumătăţile de măsură, limitele impuse… Dar nu ai nici curajul să le încalci. Accepţi resemnarea? Nu eşti foarte hotărâtă, chiar dacă în fine, ai înţeles că bătălia pe care trebuie să o dai nu e pentru o imagine, ci împotriva tendinţei de izolare care te pândeşte, împotriva renunţării şi pasivităţii, împotriva ideii de deşeu biologic… Dacă mai poţi, te consolezi, patetic, cu gândul că oricum, la 80, 90 de ani, când în sfârşit natura nivelează cultura, bărbaţii foarte bătrâni şi femeile foarte bătrâne seamănă între ei. Se termină discriminarea…

Magdalena Vaida

Anunțuri

Autor: shatenne

Dubito, ergo sum

Un gând despre „Eu, la feminin (5)”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s