Eu, la feminin (7)


Iubirea vinovată

Iubirea adulteră dintre Ares şi Afrodita, descrisă de Homer în „Odiseea”, este unul din marile „scandaluri” ale mitologiei greceşti. Povestea este binecunoscută: Hefaistos, soţul Afroditei, bănuindu-şi nevasta de adulter cu aprigul zeu al războiului, confecţionează o plasă din fire nevăzute pentru a-i prinde şi imobiliza pe vinovaţi în pat. Prefăcându-se că pleacă la Lemnos cu treburi, Hefaistos apare pe neaşteptate, constată flagrantul şi-i cheamă pe zei drept martori ai nefericirii sale conjugale. Din pudoare, zeiţele rămân acasă. La rugămintea lui Poseidon, Hefaistos consimte să-i elibereze pe cei doi, dar numai după ce primeşte promisiunea unei despăgubiri pecuniare.

Când îşi pierd caracterul ezoteric şi funcţia sacră, miturile decad şi devin literatură. Teatrul, romanul şi, mai proaspăt sosit pe piaţă, cinematograful, exploatează neobosite formula menajului în trei, din mitul originar nemairămânând decât nostalgia popularizată (vulgarizată) şi idealizată a trecătoarelor dorinţi transformate în iubire pătimaşă. O aventură. Personaje devenite celebre – Fedra, Isolda, Madame Bovary, Anna Karenina, Tess, Scarlet O’Hara etc. – mărturisesc pe numeroase pagini şi zeci de metri de peliculă mistuitoarele lor pasiuni şi complicaţiile pe care le aduc cu sine aceste iubiri vinovate. Bineînţeles, ca întotdeauna, supraestimarea pasiunii, la femei este imediat legată de sex.

Nimeni nu neagă existenţa femeilor care trăiesc numai pentru dragoste, dragostea pentru un singur bărbat. Dar nimeni nu spune că acest lucru se întâmplă cu precădere femeilor care sunt „rupte” de viaţă, iar dragostea – devenită unica preocupare – este singurul lor mijloc de a reface legăturile cu lumea. Heloise, închisă într-o mănăstire de Abelard, nu trăieşte decât pentru teologul ei. Juliette Drouet, practic sechestrată de Hugo, trăieşte doar pentru egoistul ei poet de geniu. Dar, din păcate, nu toate femeile au avut parte de genii, drept care n-au intrat în istorie ci au pierit undeva la periferia acesteia. Femei incapabile să-şi evalueze posibilităţile, să-şi depăşească condiţia de femele.

Străine de marile pasiuni virile (război, politică, bani, putere), străine de competiţiile şi luptele care caracterizează raporturile sociale – aşa cum au fost ele organizate de bărbaţi – femeile îşi convertesc o mare parte din nevoia de integrare în lume, într-o proiecţie amoroasă, într-o idee mult înfrumuseţată despre dragoste şi o imagine idealizată a bărbatului iubit. Mijloc sigur şi definitiv de alienare, încât, ceea ce se consideră a fi „o caracteristică a naturii feminine”, în realitate nu este altceva decât compensaţia minimă a unor nevoi vitale refulate şi pentru o viaţă trăită într-o baltă de frustrări. Emma Bovary este cel mai celebru studiu de caz.

Nici de cealaltă parte a baricadei însă, lucrurile nu stau prea bine. Îl voi cita pe Tolstoi, referindu-se la Stepan Arcadici din „Anna Karenina”, prins asupra „faptului” cu guvernanta copiilor: „Nu se putea căi că el, un bărbat de 34 de ani, frumos şi afemeiat, nu era îndrăgostit de soţia lui, mai tânără decât el numai cu un an, mamă a cinci copii în viaţă şi a doi copii morţi. Îi părea doar rău că nu s-a putut ascunde mai bine de nevastă. Îşi închipuia că ea, la drept vorbind, trebuia să fie îngăduitoare… Legăturile dintre ei nu se puteau repara, fiindcă nu era cu putinţă să-şi facă soţia iarăşi atrăgătoare, capabilă să trezească în el din nou dragostea…” Aşadar, între cinism şi tragismul romantic (zis feminin) nu există nici o contradicţie profundă. Ambele sunt modalităţi de evaziune din sfera realităţii, modalităţi de a fugi cât mai departe de orice promisiune concretă, de orice responsabilitate privită ca o îngrădire.

O atitudine hotărâtă împotriva iubirii-pasiune, deşi se apără de orice pretenţie moralizatoare, exprimă Denis de Rougemont. În „Iubirea şi Occidentul”, autorul vorbeşte despre adulter ca despre „una dintre cele mai însemnate ocupaţii ale Occidentului”, pe care o descrie ca „iubirea ce o pătimim (de la latinescul pati – a pătimi, a suferi), numai pentru că iubirea conjugală, domestică, ni se pare plictisitoare. Posibilitatea de a întâlni „marea iubire” acţionează asupra noastră ca o permanentă ispită şi, chiar dacă ştim că pasiunea aduce cu sine numai „nenorociri”, ne amăgim mereu că ea reprezintă o nenorocire mai vie decât banalul cotidian, mai înălţătoare decât fericirea călduţă de zi cu zi.

Dacă Ares şi Afrodita sunt simbolurile a două patimi rele rele, două boli ale sufletului (ura şi iubirea), relevate ca atare de exegeza morală, nu mai puţin adevărat este că pentru greci, ei reprezentau şi două principii cosmogonice, unirea dintre ele fiind acordul care naşte armonia. Se ştie din legendă că din unirea lui Ares cu Afrodita s-a născut o fiică, Harmonia. Hefaistos care-i înlănţuie unul de celălalt este demiurgul care realizează unirea contrariilor în lumea devenirii, în timp ce râsul zeilor exprimă bucuria în faţa naşterii acestei armonii. Dar dacă această unire ar persista, s-ar tulbura legile lumii, legile devenirii, în care trebuie să domnească naşterea şi moartea, schimbarea şi curgerea timpului. Iată de ce, ea este desfăcută, tot de către Hefaistos, la cererea lui Poseidon. Oameni înţelepţi grecii… Istoria însă, s-a banalizat. Nu mai este vorba despre cuplu, adulter, soţ înşelat sau soţie înşelată, ci doar de trup şi suflet, prinse împreună în capcana vieţii. Aşa au decretat romanticii şi fără ei, visele noastre ar fi mult mai sărace.

Anunțuri

Autor: shatenne

Dubito, ergo sum

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s