Vedi San Pietro…


Image

Roma – locul unde, după cum ştim de la geografie, istorie, literatură şi limba latină, duc toate drumurile… Pentru majoritatea turiştilor însă, toate aceste drumuri, către şi de la Roma, poartă un nume: Gara Termini. Gara cu peroanele, cu liniile ferate, cu trenurile care vin şi pleacă, cu casele de bilete, cu chioşcurile alimentare, cu ziare, cu magazine pline de artizanat „Made în China”, cu o mulţime de pierde vreme şi şmecheri gata să-ţi propună orice, de la cazarea la o pensiune ieftină, până la cel mai performant telefon mobil pe care musai trebuie să-l vezi şi să-l cumperi la preţ de chilipir.

Aici sosim, de aici pornim, cu metroul, spre centru, spre cel mai mic şi mai evlavios stat din lume. Vaticanul – 44 de hectare, o mie de locuitori şi mai multe miliarde de euro depozitate în opere de artă şi bănci. Reşedinţa Papei şi al creştinismului de tip catolic.

Image

Intrăm în vasta piaţă rotundă, înconjurată de coloane şi statui, deja impresionaţi până la teamă şi ne aşezăm la interminabila coadă dublă, triplă a celor care vor să intre în catedrala San Pietro. O lume pestriţă, nu doar sub aspect vestimentar, ci şi rasial şi religios avansează cu paşi mici spre uşile edificiului, spre oamenii de ordine, spre scanere şi halebardierii elveţieni.

Image

Catedrala, compusă din mai multe capele, ale o lungime de… şi o înălţime de… Dar pe cine interesează aceste date tehnice, precise, când simţi cum atmosfera şi lumina abia filtrate îţi apasă umerii? Când rezonanţa uriaşelor săli îţi bubuie în timpane cu forţa unei tornade? Când priveşti cupola celestă, rezultat al duelului dintre Michelangelo şi Bramante? Când auzi „Pieta, uite Pieta!” – după care ţi se taie răsuflarea când te trezeşti în faţa ei? Singura sculptură pe care Michelangelo a semnat-o, a vrut s-o semneze…

Privesc expresia fecioarei şi mă întreb cum poate suporta marmura atâta durere? Cum a suportat loviturile de ciocan primite de la ungurul australian Laszlo Toth, care într-o zi de „sîmbătă – scria „The New York Times” –  în 21 mai 1972, la ora 11,30 s-a repezit asupra ei urlând – „I am Jesus Christ!” („Eu sunt Isus Cristos!”). I-au fost mutilate braţul stâng, ochiul stâng şi nasul. Psihopatul de 33 de ani, în căutare de celebritate a făcut presa vremii să vuiască oripilată. Cea mai frumoasă şi cea mai iubită sculptură dintre operele marelui artist al Renaşterii italiene a gemut sub loviturile obtuzităţii furibunde. A fost nevoie de un an şi de 20 de experţi restauratori – mai mult decât i-a trebuit lui Michelangelo ca să dea nemurire blocului de marmură, în 1499 – pentru a vindeca rănile fecioarei. La capătul acestei trude migăloase, Pieta s-a întors la locul ei, ocrotită de atunci de un ecran de plexiglas şi de un cordon de protecţie aşezat între ea şi vizitatori.

Image

Michelangelo a fost un romantic, un romantic avant la lettre, dacă vreţi, dar romantic, în pofida a tot ce mi-ar spune un profesor de istoria artei. Nu trebuie decât să-i priveşti lucrările.  Pe David, poem al frumuseţii şi forţei omeneşti. Pe Moise, un puternic şi înţelept, erou civilizator obligat toată viaţa să rezolve probleme biblice. Pe Adam, privindu-şi alene creatorul, cu o expresie satisfăcută de unic strămoş al tuturor seminţiilor de pe pământ. Sau pe trupeşa Eva, cu alura ei de zeiţă a fecundităţii, cărnoasă şi maternă, dar ce zeiţă! Din marmură a eliberat eroi, a creat uriaşi, dându-i ca model lumii şi i-a făcut să sufere, să încerce laolaltă cu el, artistul, drama neputinţei de a face lumea să fie mai bună decât este.

Image

Dacă ar trebui să aleg între da Vinci şi Michelangelo, cu siguranţă că l-aş alege pe acesta din urmă. Pentru că a trăit intens tot ce se petrecea în jurul său, participând şi suferind.

Image

Îmi ofer un scurt răgaz şi ne aşezăm, eu şi Alexandra, pe o bancă din piatră de unde putem vedea o serie de mici gherete negre împărţite în două compartimente. Într-unul din aceste compartimente aşteaptă cu siguranţă conştiincios, un padre. Din timp în timp, în cealaltă despărţitură intră pe rând un domn, o doamnă, o domnişoară… Pe gheretă stă atârnat un afiş care anunţă în câte limbi poţi căpăta iertarea păcatelor şi penitenţele posibile. Şi eu şi Alexandra suntem catolice, nu şi practicante fervente. Dar suntem la Vatican, suntem în San Pietro, iar eu sunt incredibil de emoţionată. Îngenunchem în faţa unei statui a Mântuitorului într-o capelă mai liniştită şi ne rugăm. Aşa cum ştim. Eu, mulţumind providenţei pentru şansa de a fi aici, pentru că niciodată n-am crezut că acest lucru va fi posibil. Alexandra, numai ea ştie pentru ce, dar cu siguranţă ceva legat de tulburătoarele drame ale adolescenţei. Pentru ea, pentru cei de vârsta ei, libertatea de a călători este ceva normal. Aşa şi trebuie să fie, un lucru firesc, de care generaţia mea şi a părinţilor mei nu a avut parte. Un drept şi o bucurie care ne-au fost furate de comunism. Un motiv în plus să urăsc un regim care ne-a mutilat, lăsând în urmă sechele niciodată vindecabile.

Image

Anunțuri

Autor: shatenne

Dubito, ergo sum

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s