Eu, la feminin (9) – Război sau secesiune?


Se numesc: Andreea Dworkin, Katie Roiphe (fiica nu mai puţin celebrei Anne Roiphe), Marilyn French, Susan Brownmiller, Catherine McKinnon, Susan Faludi etc. Majoritatea sunt americane, supraeducate şi ultrafeministe, iar discursurile pe care le rostesc sună cam aşa: „…pentru un bărbat, a face dragoste aproape întotdeauna e sinonim cu brutalitatea, cu omorul, de aceea sunt atâţia bărbaţi care fac greu distincţia între a face dragoste şi a viola…” (Marilyn French) sau „…priviţi-i pe Picasso, Balthus, Renoir, Degas: aceşti artişti aclamaţi secretă ura pentru femeile pe care le zugrăvesc ca pe nişte fetiţe lascive, ca pe nişte dansatoare cu un aer prostesc şi diafan, sau pe care le taie în bucăţi, le mutilează ca să-şi bată joc de ele, să le degradeze, cum face toată arta abstractă a secolului XX”. Pe scurt, violul în tuşe întunecate rezumă tonalitatea generală a relaţiilor dintre sexe: „Din timpurile preistorice şi până azi, violul a jucat, cred, o funcţie deosebită – el nu e nici mai mult nici mai puţin decât un proces de intimidare, prin care toţi bărbaţii ţin într-o stare de frică toate femeile” (Susan Brownmiller). Da, imensa majoritate a bărbaţilor, pentru a nu spune totalitatea lor, le maltratează într-un fel sau altul pe bietele femei, iar acestora din urmă li se recomandă să nu aibă încredere mai ales în cei pe care-i iubesc deoarece „relaţia amoroasă nu e nimic altceva decât un viol garnisit cu priviri sugestive” (Andreea Dworkin), un raport de putere deghizat şi „numai descurajarea face acceptabilă convieţuirea în pace a unei femei cu bărbatul vieţii sale” (Susan Faludi).

Vitriolate până în măduva oscioarelor lor, doamnele ultrafeministe au viziuni de-a dreptul apocaliptice despre situaţia femeilor întregii lumi. „Victimă a unui vast complot care uneşte împotriva ei televiziunea şi instituţiile care vizează nici mai mult nici mai puţin decât distrugerea ei, femeia constituie aşadar, paradigma oprimatului: sclavă a sclavului, proletară a proletarului, ea întruchipează cea mai abisală suferinţă şi stă în faţa bărbatului precum un evreu în faţa unui ofiţer SS. Ura pe care i-o consacră elita falică este atât de radicală, voinţa sa de exterminare e atât de puternică încât, în cea mai mare parte a lumii, femeile, şi odată cu ele şi copiii, au devenit o specie ameninţată (Marilyn French)”!

Fals, nimic mai fals răspund în cor politicienii, preoţii, intelectualii şi taţii de familie: într-un cuplu, adevăratul martir nu e femeia ci bărbatul! Distrugând instituţia mariajului, feministele îl împing pe bărbatul slab şi neajutorat, demn de milă, spre disperare, alcool şi sinucidere. Feministele, aceste „feminaziste” cum le numeşte populistul american Pat Robertson, formează „o mişcare socialistă, antifamilială, care le încurajează pe femei să-şi părăsească soţii, să-şi omoare copiii, să practice vrăjitoria, să distrugă capitalismul şi să devină lesbiene”. Feministele? „Sunt echivalentele khmerilor roşii” – spune Allan Bloom în „Criza spiritului american” care, profesor universitar fiind, se simţea hăituit de studentele sale precum un refugiat cambodgian de către călăii săi.

Bărbaţii sunt, aşadar, marii perdanţi. Pe deasupra, ei sunt vânaţi zi şi noapte de nişte creaturi narcisiste şi lacome care îi prind în capcana căsătoriei şi-i părăsesc apoi, fără aviz prealabil, pentru un filfizon aflat în trecere. Femeile, pentru că sunt peste tot, au dărâmat cele mai solide Bastilii masculine şi nu numai că au învins, dar au şi tupeul să trăiască mai mult decât bărbaţii. În plus, îndrăznesc să se şi plângă! Oare n-au fost ele întotdeauna perfide şi mincinoase? De la frumoasa Dalila şi până la văduva lui Mao, istoria femeilor la putere este un şir de crime, de lubricitate şi perfidii fără seamăn. Prin urmare, adevărul care trebuie clamat peste tot este că „bărbaţii suferă mai mult decât femeile”, că ei sunt „striviţi de reuşita acestor carieriste frenetice care îi transformă în sclavi pe subordonaţii lor masculi”. În fine, copleşiţi de această „crudă realitate”, bărbaţii mărturisesc, prin vocea lui Robert Bly că „nu mai sunt bărbaţi ci nişte fiinţe moleşite, vlăguite, îmblânzite de contactul mult prea îndelungat cu mamele, surorile, soţiile şi colegele de serviciu”. Viitorul pregătit de femei? Un uriaş maternaj politico-social…şi un excelent prilej de amuzament ironic pentru Pascal Bruckner în „Tentaţiile inocenţei”. Ca de altfel, pentru oricine posedă creier si un minimum de bun simţ. Pe scurt, între cele două tabere, remarcă Bruckner, „spumegă un discurs belicos care prin înverşunările sale nu spune decât un singur lucru: coexistenţa dintre cele două sexe nu mai este cu putinţă. Trebuie să ne înfruntăm sau să ne separăm. Război sau secesiune. Alegeţi!”

„Dilema” pusă în discuţie este readusă la proporţiile ei fireşti tot de filosoful francez. „Prăpastia pare uriaşă pe acest plan între America, pe de o parte, şi Europa, pe de alta”, spune Bruckner. Şi aceasta, dintr-un motiv foarte simplu: în Europa, legile sunt mai favorabile femeilor şi copiilor decât dincolo de Atlantic, unde puritanismul, iar mai târziu, conservatorismul anilor Regan-Bush a exacerbat maximalismul feministelor. „În numele unui ideal de echivalenţă între bărbat şi femeie, America proslăveşte un fel de codificare maniacală a relaţiilor dintre sexe, nuanţată prin ostilitate şi neîncredere. Europa, dimpotrivă, fără să a ignora această preocupare, insistă mai mult pe afinităţi decât pe diviziuni. În numele emancipării, America desparte, în numele civilităţii, Europa uneşte”.

Extraordinara diversitate a „artelor de a trăi” în Europa, acel savoir vivre specific fiecărei ţări, fiecărei regiuni, vine probabil din faptul că aici se practică un conservatorism inteligent şi că, se adaugă cu pricepere la tendinţele egalitarismului de azi, câteva obiceiuri plăcute, de ieri. A face curte, a seduce, a conversa cu spirit, când serios, când jucăuş ţin poate de moştenirea „eroticii trubadurilor”, de acel ritual de credinţă şi supunere care se ţesea între cavaler şi doamna sa, temperând dorinţele, civilizând instinctele. Cu alte cuvinte, Europa are privilegiul înţelepciunii indulgente şi ironice (moşteniă de la greci) care nu încearcă să cureţe dragostea de zgură, ci înţelege să accepte diferenţele şi chiar defectele. În acest domeniu, încheie Bruckner, e cu putinţă ca Lumea Veche să fie viitorul celei Noi.

E de dorit să aibă dreptate.

Magdalena Vaida

Anunțuri

Autor: shatenne

Dubito, ergo sum

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s