Iubitele lui Don Juan


 

 

Don Juan, studiat frenetic de psihologi, nu mai este acelaşi Don Juan, pe care l-a creat Tirso de Molina: un bărbat tânăr şi frumos, purtându-şi arogant pălăria cu pene, eternul prototip al seducătorului lipsit de scrupule. „Incapabil de iubire spirituală – spun psihologii – Don Juan trăieşte numai la nivelul instinctului, superior animalului pentru că ştie că firea lui se poate deghiza într-un rol. Seducătorul ca model de teatralitate a naturii umane, care nu cucereşte femeile prin iubire, ci prin gesturile şi vorbele meşteşugite despre iubire. Lipsit de transcendenţă morală, Don Juan este mai degrabă o specie decât un individ”. Şi, bineînţeles, individul odată transformat în specie, a dat naştere donjuanismului!

Image

Personaj tipic pentru imaginarul european, Don Juan continuă să fie seducător, dar atributele de tânăr şi frumos nu sunt absolut necesare. Traversând secolele, „prototipul” a suferit unele modificări. Mai ales că, spune eseistul Adrian Mihalache: „Apropriindu-şi modelul spaniol, fiecare cultură şi-a creat un Don Juan autohton. Moliere l-a transformat în Dom Juan, Shaw, în John Tanner, Mozart, în Don Giovanni. Byron a făcut din el un ironic pasiv, victima inocenta a femeilor. Pushkin, el însuşi un mare seducător, a fost mai interesat de pedepsitor decât de blasfemiator, prezentându-ni-l explicit în „Oaspetele de piatră”, dar şi implicit, în „Călăreţul de aramă”. Noi îl avem pe Rogulski, eroul romanului Don Juan al lui Nicolae Breban. Acesta este irezistibil, dar îşi foloseşte mai mult farmecul literar decât pe cel carnal; nu este nici măcar fizic atrăgător, deşi are un anumit magnetism. Îşi fascinează victimele îndeosebi prin cuvinte, pentru a le corupe mintea mai degrabă decât trupul, iar puterea îl ispiteşte mai mult decât seducţia.

Revenind însă la clasicul Don Juan, se ştie şi trebuie subliniat că, el s-a născut în Spania, nicidecum în Franţa sau Italia. Fapt explicabil prin câteva împrejurări istorice, particulare, care i-au favorizat apariţia. În momentul în care în „Spania secolului de aur” evreii şi maurii erau (măcar oficial) convertiţi la creştinism, o altă ameninţare se ridica la orizont: cea emanată de la Erasmus şi Luther, adică, repunerea în discuţie a întregii dogme catolice. Monarhia şi Inchiziţia spaniolă rezolvă rapid problema şi, într-o Europă măcinată de războaie religioase, Peninsula Iberică devine o campioană a credinţei, chiar cu riscurile unor devieri morale, prea puţin compatibile cu spiritul creştinismului. „A păcătui, a face penitenţă, a reîncepe să păcătuieşti” – devine un veritabil program „existenţial” pentru spanioli, fervoarea religioasă extremă amestecându-se cu o ciudată libertate de moravuri. Ipocrizie? Mai puţin decât s-ar crede şi mai mult o problemă de temperament bine cultivată. Spaniolul, conchistador din fire, deşi este dispus să moară pentru dumnezeul său, refuză totuşi să-şi reprime, în numele Lui, aspiraţiile şi instinctele.

Mai exista însă o valoare care la spanioli o întrecea pe cea a vieţii, onoarea, la honra fiind întrucâtva pentru Spania ceea ce destinul era pentru vechea Eladă. Aspectul social al onoarei apărea şi mai clar în situaţiile în care „dezonoarea” avea drept cauză fie infidelitatea femeii, fie o jignire adusă virtuţii ei. Întreg grupul familial se considera dezonorat şi toţi (soţ, tată, frate, unchi, veri) aveau acelaşi drept de răzbunare. Fireşte, ca o reacţie, s-a născut cea ce, pe bună dreptate, s-a numit „anti-onoarea”, respectiv, voinţa deliberată de a călca în picioare, a deprecia şi a parodia toate valorile pe care lumea punea atâta preţ. Romanul picaresc şi Don Quijote sunt un exemplu. Don Juan, un altul.

În plus, Don Juan s-a născut în Andaluzia, iar Andaluzia este altceva decât restul Spaniei. Dacă în Andaluzia, tipul autohton de iubire este aceeaşi iubire cavalerească, sclavă a onoarei, ca în Castilia de pildă, nu e mai puţin adevărat că tot aici coexistă două forme locale de viaţă erotică, caracteristice acestei ambianţe şi care au contribuit mult ca aceste forme să fie confundate cu donjuanismul. Una este poligamia organizată în haremuri, moştenire arabă care a lăsat urme adânci în sufletul şi obiceiurile andaluze, cealaltă, la fel de pitorească, iubirea ţigănească.

 Image

         În modă, o epocă de interdicţii se traduce aproape întotdeauna printr-un exces de sobrietate. În Spania lui Don Juan, ideologia care prezidează moda feminină este simplă şi clară: femeia este instrumentul orb al seducţiei, al naturii, este simbolul tentaţiei, al păcatului şi al răului. În afara obrazului, ispitele-i principale sunt semnele fecundităţii ei: coapsele şi sânii, dar şi fiecare centimetru de piele pe care-l descoperă. Faţa, din păcate, nu putea fi acoperită, dar i se putea imprima o expresie rigidă. Gâtul putea fi înfăşurat într-un guler înalt, mâinile înmănuşate. Cât despre sâni, tratamentul care li se aplica aminteşte de tortura la care erau supuse picioarele japonezelor. Obiceiul, neschimbat până în secolul al XVIII-lea, este descris astfel: „Trece drept semn de frumuseţe ca femeile să nu aibă piept deloc şi ele îşi iau din vreme precauţii ca să-l împiedice să se dezvolte. Când sânii încep să apară, îşi pun deasupra plăcuţe de plumb şi se înfăşoară foarte strâns. E drept că puţin lipseşte să nu aibă pieptul la fel de neted ca o foaie de hârtie”. Dedesubturile corpului fiind tabu, se inventează şi un sistem prin care fusta să fie mai lungă decât picioarele: încălţămintea cu tălpi groase din lemn sau din plută. Aceste încălţări incomode sunt eficiente şi împotriva unei plăceri lumeşti precum dansul. Culoarea recomandată pentru veşminte era, desigur, negrul.

         Se ştie că moda determină pragul de excitaţie sexuală a unei epoci. O modă permisivă care-i permite femeii exhibarea tuturor farmecelor sale naturale, contribuie la o anumită indiferenţă între sexe. Dimpotrivă, o modă represivă are drept rezultat o exacerbare proporţională a pragului de excitaţie. Nu e de mirare că, pe vremea triumfătoarei mode spaniole, una din marile favoruri acordate de o femei curtezanului ei era să-i arate glezna! Îmbrăcată în ciorap, evident!

         Această femeie „virilizată” (al cărei rol nu mai era să exercite asupra bărbatului o seducţie nefastă ci să-l însoţească pe anevoioasele căi ale perfecţiunii morale), siluetă rigidă şi uniformă, cu un chip emaciat de virtuoasă, pentru că trebuia cucerită de Don Juan, l-a inventat pe Don Juan.

Image

„Cine este? De unde vine? Aceste intrebari si multe altele sunt soptite de femei care nici nu l-au zarit macar si care, inainte de a-l dori, ar vrea sa-i dezlege taina. Don Juan e asteptat, masca sa de mister devine agentul sau principal de publicitate, atata curiozitatea, stimuleaza reveriile. Pe scurt, misterul sau, intretinut cu o rafinata tehnica a ambiguitatii, pregateste terenul pentru aparitia sa. Intr-un fel, cele 1003 victime sunt gata sa se lase cucerite inainte ca Don Juan sa treaca la asalt” – notează Octavian Paler în „Măştile lui Don Juan”, iar analiza făcută este exactă şi dureroasă. Fără un anumit tip de femeie, don juan nu ar fi existat.

O femeie supusă strictei şi geloasei supravegheri a familiei, ne ieşind în lume decât însoţită, la biserică, visând la acel caballero seducător pe care l-a zărit acolo sau pe stradă, în pripă. O femeie transpunând în fantasmele ei toate dorinţele şi toate frustrările de care poate fi în stare o epocă şi o femeie. O pradă.

 Magdalena Vaida

Anunțuri

Autor: shatenne

Dubito, ergo sum

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s