Ficţiune şi coşmar, marca Brussolo


O lume crepusculară şi omenirea scufundată într-un permanent coşmar, cam aşa se prezintă universul halucinant construit de Serge Brussolo: „din bube, mucigaiuri şi noroi”. Iar dacă versurile lui Arghezi nu vă sunt suficiente, pot completa cu o imagine la fel de sugestivă, apelând la Baudelaire: ”Putreziciunea asta se răsfăţa la soare / Care-o cocea adânc şi liniştit”.

220px-Brussolo

Spaţiul carceral (oraşul-cutie, spitalul, subteranele, labirintul, jungla), corpul uman cu transformările și mutațiile sale, degenerarea inevitabilă a tuturor sistemelor sociale, iluzia religioasă, izolarea și alienarea provocată de o lume a viitorului, fără speranţe, dar mustind de violență și sexualitate, sunt temele predilect abordate de Brussolo în majoritatea nuvelelor și romanelor sale marcate, în opinia criticilor, „de un fatalism visceral, plin de umor negru”.

Excelând în descrierea stufoasă şi sugestivă a cadrului în care se desfăşoară acţiunea, dublată de o capacitate debordantă de a crea o atmosferă terifiantă, inventând imagini și situații fără rezolvare, Brussolo (n.1951) se impune în SF-ul francez şi mondial, începând cu 1979, când primește Marele Premiu al SF-ului francez pentru nuvela Funnyway, apărută în antologia Futurs au présent. Premiu care îi revine şi în 1981, pentru volumul de povestiri Secțiune printr-un oraș bolnav (Vue en coupe d’une ville malade, 1980), publicat de Editura Denoël.

Cuprinzând 9 povestiri, Secţiune printr-un oraş bolnav (Editura Trei, 2014) constituie adevărate eboşe ale viitoarelor sale cărţi, fixând totodată coordonatele în care se va înscrie Brussolo, bulversând literatura de anticipație prin amalgamarea genurilor horror, thriller şi fantasy.

thumb-215893

Într-un oraş al viitorului, super-tehnologia şi mania reciclării îşi dau mâna pentru ca programele de soft să anticipeze în funcție de vreme și de proprietari modificările structurale ale caselor, întru confortul cetăţenilor.

Iniţial, casa fusese legată, ca atâtea altele, la un computer previzional, însărcinat să determine evoluţia locuinţei conform calculelor de probabilitate cu care se alimenta maşina. Eventualitatea unei ierni reci declanşa o dublare progresivă a pereţilor, a ferestrelor, a mochetelor. O consolidare a izolării. Un strat dublu de ţigle creştea încet pe acoperiş, un şemineu suplimentar se ivea lent din beton, ca o legumă care străpungea pământul în grădină.

Computerul modifica şi adapta structura locuinţei în funcţie de previziunile sale şi toată lumea fusese mulţumită până în ziua când maşina o luase razna”.

Calculatoarele defecte încep să sape tuneluri pe sub case, proiectând totodată viitoruri sinsitre şi refolosind de sute de ori moleculele unei locuinţe în care, nu de puține ori, înglobează inclusiv locatarii acestora.

Tema computerelor incapabile să evalueze o realitate pentru care nu au fost programate, e reluată ulterior în Moartea cu melon (Portrait du diable en chapeau melon, 1982) într-o formă de-a dreptul demenţială şi totalmente horror. Pământul lovit de un val de radiații cosmice produce o serie de permutări moleculare în organismele unor femei și a animalelor lor de casă. Astfel, după o gestație de numai două luni, femeile dau naștere unor animale, în timp ce câinii și pisicile nasc ființe umane. În încercarea de a mușamaliza evenimentele, forțele guvernamentale ucid toate animalele născute de femei și pretind că bebelușii născuți de animale au decedat, ridicând un cimitir în care îngroapă jucării de pluș. Copiii vor fi închiși într-o grădiniță construită pe perimetrul unei foste pușcării, întreaga zonă fiind înconjurată cu un gaz otrăvitor, menit să țină curioșii la distanță. Copiii cresc și devin adulți, dar sunt menținuți la stadiul infantil cu ajutorul unui drog care se găsește în laptele din sânii doicilor, roboţi gigantici programaţi să-i supravegheze și care-i terorizează cu povești de groază, dintre care cea mai înspăimântătoare este despre Cacouna, diavolul cu melon care pândește în întuneric.

phpThumb_generated_thumbnailjpg

„În clipa în care a pus piciorul pe trotuar, umbra doicii, îl acoperi, enormă… Femeia era gigantică. Cinci metri, poate șase. Lângă piciorul ei se simțea mic, vulnerabil. Creatura corespundea în detaliu imaginii stereotipe despre o asistentă medicală, având şi un șorț alb imaculat prins cu ace de uniformă. Sânii ei imenşi bombau mătasea bluzei, ca două enorme globuri terestre în suspensie precară. Când s-a aplecat spre el, Nath văzu sferele monstruoase deplasându-se, atrase de câmpul gravitațional. Nu îndrăzni să se mişte, și totuși acele două glande mamare gigantice erau deasupra lui, asteroizi de carne roz, gata să-l zdrobească, gata să săpe cratere în trotuar la punctul lor de impact… Când doica se aplecă și întinse mâna spre el, Nath crezu că aude o serie de șuierături hidraulice…”

Lacăte carnivore (Opération serrures carnivores, 1987) are acțiunea plasată tot într-un viitor distopic, în care omenirea obsedată de siguranța personală, de proliferarea violenței și de ecologie, încearcă să facă față agresiunilor de tot felul, apelând la costume de protecție de forma celor utilizate de scafandri. Dotate cu autonomie, hrană, metode de divertisment și rezistente la orice fel de șoc, inclusiv termic, costumele protejează, dar în același timp izolează indivizii, tot mai mulți oameni refuzând să le părăsească, chiar și pentru a merge la toaletă, pentru a se spăla sau a întreține relații intime.

În romanul Luptătorii imobili (Les Lutteurs immobiles, 1984), „Societatea pentru protecția obiectelor” îşi propune să unească oamenii cu mediul înconjurător, prin utilizarea unor implanturi high-tech menite să protejeze ecologia Pământului: „Această cuplare la obiectele de uz casnic reprezintă doar prima etapă… Vrem să creăm o fuziune a omului cu natura. Vrem să cuplăm populații întregi la mediul în care trăiesc… A rupe ramura unui copac înseamnă a-ţi rupe mâna, a scrie graffiti obscene pe un zid sau perete înseamnă a fi tatuat cu aceleași graffiti… poluatorul va crăpa de propria-i poluare.”

Sistemul se dovedește însă unul diabolic, pe măsură ce oamenii încep să se metamorfozeze în obiectele la care sunt atașaţi: „Am fost „colonizată” de rochia mea! M-a asimilat! Am devenit o extensie a ei! (…) David, trecându-și mâna peste piele, observă că era acoperită cu negi şi excrescenţe reproducând forme octogonale ale șuruburilor ce presărau rezervorul. Precum în visul lui, devenea prelungirea geamănului său de oțel.”

Decăderea fizică şi psihică este abordată de asemenea în Febra (Territoire de fièvre, 1983) unde este urmărită soarta unei echipe de cercetători trimisă pe o planetă vie şi care traversează bălţi de sebum (în mirosul asfixiant de acid uric al boabelor de transpirație, de mărimea unor portocale) şi desișuri de păr creț. Siliți să mănânce din carnea ființei-planetă, cercetătorii suferă diverse mutații, alt prilej de enumerare macabră a cazurilor de oameni-leucocite, bătrâni-prunci, oameni decalcifiați etc. Acțiunea culminează cu erupția unui furuncul gigant, un puseu de „febră” de fapt, ca reacție organică, firească, a planetei invadată de oameni.

krucifix

Nu pot încheia scurta trecere în revistă a coşmarurilor speculative, marca Brussolo, fără să amintesc de Krucifix (1990), carte pe care o consider una dintre cele mai bune din panoplia genului horror-fiction. La nivel de simbol, Krucifix este o carte despre natura care se răzbună pe oamenii care îşi distrug planeta cu o inconştienţă inexplicabilă pentru nişte fiinţe „dotate cu raţiune”. În acest ultim război purtat cu vegetaţia monstruoasă care a luat naştere din cauza omului, două personaje, un el şi o ea, luptă pentru supravieţuire într-un luxuriant Infern. Sunt prezente toate elementele unei scriituri horror de succes: junglă, mlaştină, mister, supranatural, experienţe genetice care au luat-o razna, teoria conspiraţiei, moarte, nebunie şi foarte multă teroare.

Recursul la urât, la oroare, prin artă şi literatură, devine un mijloc de a denunţa prezenţa Răului, ni se spune. Este o binevenită exorcizare a propriilor demoni. Admiţând însă că oroarea este apreciată drept interesantă şi incitantă şi că se vinde bine, Brussolo este de cu totul altă părere: Urâtul celebrează Răul, iar societatea le serbează zilnic prezenţa.

M.V.

http://blog.okian.ro/2015/06/23/fictiune-si-cosmar-marca-brussolo/#more-6902

Anunțuri

Autor: shatenne

Dubito, ergo sum

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s