Mishima: O viaţă în patru capitole


Mishima: A Life in Four Chapters, se întitulează filmul regizat în 1985 de Paul Schrader şi produs de Francis Ford Coppola şi George Lucas, care descrie viața unuia dintre scriitorii japonezi emblematici ai secolului trecut, Mishima Yukio (1925-1970). Poet, prozator şi dramaturg, nominalizat de trei ori la Premiul Nobel pentru literatură, manechin, actor şi campion la kendõ, dar și activist politic de extremă dreapta, Kimitake Hiraoka pe numele său real, debutează la 16 ani în revista literară Bungei-Bunka.yukio_mishima

Pentru a-şi ascunde identitatea faţă de tatăl său, care-i interzisese să scrie, adoptă pseudonimul Yukio Mishima. În 1949, la numai 24 de ani, îi apare primul roman, Confesiunile unei măşti (Humanitas, 2011), care îl propulsează în rândul celor mai controversaţi scriitori ai generaţiei postbelice. Mishima începe astfel o prodigioasă carieră literară, publicând constant eseuri, piese de teatru şi romane, dintre care, cele mai importante au fost traduse şi în limba română: După banchet (Humanitas, 2004), Soare şi oţel (Humanitas, 2008), Zăpada de primăvară (Humanitas Fiction, 2009), Tumultul valurilor (Humanitas Fiction, 2010), Cai în galop (Humanitas Fiction, 2010), Templul zorilor (Humanitas, 2011), Îngerul decăzut (Humanitas Fiction, 2012) şi Templul de aur (Humanitas, 2013).mishima_yukio-confesiunile_unei_masti-63041

Confesiunile unei măşti, cartea de debut a lui Mishima publicată în 1949, este istoria personală a eroului-narator (un alter ego declarat al autorului), din copilărie, până la adolescenţă, aflată sub semnul descoperirii propriei sexualităţi, cu toate implicaţiile pe care le presupune o orientare considerată deviată. Astfel, una dintre amintirile timpurii ale eroului este cea a unui gunoier, faţă de care se simte atras pentru că reprezintă „o combinaţie minunată de nimicnicie şi vitalitate”. În egală măsură este atras şi de Ioana d Arc, pe care şi-o imaginează ca fiind bărbat. Cât de dezamăgit este când descoperă că a fost femeie! O atracţie similară simte şi pentru soldaţi datorită mirosului transpiraţiei lor, dar şi pentru că ei sunt destinaţi să moară. Referirile la moarte sunt numeroase: un băiat de circ, împuşcat în piept, craniul fracturat al unui echilibrist pe sârmă, tabloul Martiriul Sfântului Sebastian de Guido Reni etc. Toate aceste reacţii ale eroului copil prevestesc pasiunea lui pentru un coleg de şcoală, bine dezvoltat fizic, dar lipsit de inteligenţă. Adolescentul precoce în ce priveşte intelectul, dar nu şi fizicul, aspiră către forţa masculină care lui îi lipseşte. O soluţie pentru ieşirea din criză ar putea fi frumoasa Sonoko, pe care vrea s-o iubească pentru a-şi dovedi normalitatea, dar nu e în stare deoarece: În profunzime, nu-i străbătută oare iubirea, de dorinţa arzătoare şi imposibilă de-a fi asemeni partenerului întru totul?” (…) “Aceasta să fie iubirea? Nu-i mai degrabă ceva asemănător curiozităţii faţă de neliniştea aceea care se naşte în doi sub forma unei pasiuni bizare, atunci când o spaimă ni se cuibăreşte în suflet?

Incendierea celebrului Pavilion de Aur al templului budist Rokuon-ji, monument naţional din Kyoto, de către un ministrant suferind de tulburări psihice (fapt autentic, petrecut în iulie 1950) va constitui punctul de plecare al romanului Templul de aur în care Mishima transfigurează artistic realitatea izbutind să dea o justificare psihologică unui gest criminal. Publicat pentru prima dată în anul 1956 în Japonia, Templul de aur a fost tradus din japoneză de Angela Hondru pentru Editura Univers în 1985 şi reeditat în 2000 şi 2013 de Editura Humanitas. templul-de-aur

Romanul este confesiunea lui Mizoguchi, fiu al unui preot budist sărac, un tânăr, debil fizic și bâlbâit, respins de toți cei din jurul său pentru aceste handicapuri. Odată respins de societate, Mizoguchi reacţionează în două feluri. O alternativă, aşa cum o preconizează el, ar fi să se răzbune pe lume devenind un despot al ei. În acest sens, are anumite trăsături comune cu un personaj diabolic ca Richard al III -lea sau chiar cu Satan însuşi. Cealaltă alternativă ar fi ca să se limiteze de bunăvoie la infernul său izolat şi să-şi compenseze frustrarea prin aderarea la o serie de valori estetice. Din aceasta decurge obsesia lui pentru Pavilionul de Aur, ca simbol al frumuseţii. După normele curente, Mizoguchi este un simplu criminal şi nu este câtuşi de puţin eroic, dar el este stăpânul lumii sale interioare, care este esenţialmente amorală şi în care binele şi răul sunt reversibile. Confruntat cu opţiunea dintre viaţă şi frumosul estetic, în care nu este loc pentru compromis, Mizoguchi alege frumosul care, pentru a rămâne perfect şi inaccesibil altora, trebuie distrus. Întreg romanul e o poveste care conduce în final la acest sacrilegiu.

Nu mi-am dat seama pentru moment că între mine şi ceea ce aveam de gând să fac se deschidea o prăpastie mare, gata să-mi înghită şi viaţa. Pentru că în clipa aceea mă uitam fix la Templul de aur şi-mi luam rămas bun de la el. Templul de aur era şters în întunericul nopţii ploioase şi nici măcar conturul nu i se distingea clar. Stătea acolo, în beznă, ca şi când era o cristalizare a însăşi nopţii.”

Ecranizat de trei ori: în 1958 sub titlul Enjo (Conflagraţia), în regia lui Kon Ichikawa, în 1976, cu titlul original Kinkaku-ji, în regia lui Yoichi Takabayashi, şi în 1985 ca parte a filmului Mishima: A Life in Four Chapters, regizat de Paul Schrader, Templul de aur rămâne cel mai cunoscut roman al lui Mishima şi cel mai reprezentativ pentru scriitorul care a trăit permanent într-o lume a imaginarului care, pentru el, nu putea deveni reală decât transformată în artă.

  În patru capitole sau nu, Mishima a avut o viaţă şi o carieră construite pe o extraordinară tensiune între spirit şi trup, cuvinte şi acţiune, creaţie artistică şi angajament politic, însoţite de o preocupare obsesivă pentru Hagakure, un cod clasic de etică şi conduită a samurailor. Obsesie „sintetizată” într-o manieră personală în eseul publicat în 1967, Calea samuraiului (Humanitas, 2007) şi care îl va împinge pe 25 noiembrie 1970, ziua în care încheie ultimul volum al tetralogiei Marea fertilităţii, la gestul sinuciderii în maniera tradiţională a războinicilor japonezi, seppuku. Atât admiratorii, cât şi detractorii săi politici au recurs la Hagakure pentru a înţelege drama finală a lui Mishima. Una dintre multele ipostaze în care Mishima se vedea pe sine era şi aceea a unui samurai modern. Pentru el era esențial să moară cât era încă în putere, iar moartea sa să fie demnă de tradiţia samurailor. Chiar şi punerea în scenă a sinuciderii sale, în sediul Forţelor de Autoapărare din Tokyo, este influenţată de Hagakure: banderolele purtate de Mishima şi însoţitorii săi în timpul ultimului său discurs afişau un slogan din Hagakure, iar preţiozitatea extremă cu care s-a pregătit de moarte în dimineaţa ultimei sale zile reflectă spiritul acestui cod aşa cum l-a înţeles Mishima: „Chiar şi în moarte, bărbaţii trebuie să aibă culoarea florii de cireş”.

M. Vaida

http://blog.okian.ro/2015/07/08/mishima-o-viata-in-patru-capitole/#more-6954

Anunțuri

Autor: shatenne

Dubito, ergo sum

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s