Lumea ca „un pian mecanic”


1418658260.1

Nu cred că există cititor (mă refer la cititorii pătimaşi, desigur) care, după ce a lecturat una din cărţile lui Kurt Vonnegut Jr., să nu fi căutat încă unul din romanele sale, apoi încă unul şi încă unul… Şi asta deoarece, în toate povestirile şi romanele sale coexistă, întotdeauna, un amestec de ficțiune cu elemente autobiografice, de fapte verosimile cu altele tributare SF-ului, iar personaje istorice reale, mişună captive în dimensiunile legendelor urbane. Condimentate cu ironia şi umorul unui story-teller talentat, cărţile lui Vonnegut rămân totuşi ale unui umanist cu suflet cald, preocupat de nedreptatea socială, de consecinţele războaielor, de manipulearea maselor, de armele nucleare şi de pierderea omenescului din om. Motiv pentru care sunt atât de îndrăgite.

bookpic-pianul-mecanic-68598Romanul său de debut, Pianul mecanic (Editura Art, 2015) conţine deja in nuce toate trăsăturile specifice prozei vonnegutiene, care se va desăvârşi treptat în Sirenele de pe Titan şi Leagănul pisicii, atingând apogeul în Abatorul cinci sau Cruciada copiilor: Un dans obligatoriu cu moartea, în Micul dejun al campionilor sau La revedere, tristă zi de luni şi Galapagos. Ceea ce nu înseamnă că celelalte volume semnate de Vonnegut, sunt mai puţin realizate sau mai puţin îndrăgite.

Comparat cu distopiile Minunata lume nouă de Huxley şi Noi de Zamiatin, Pianul mecanic s-a vrut iniţial o satiră la adresa companiei General Electric, unde Vonnegut a lucrat o vreme după revenirea sa de pe front (1946-1950). Satira s-a îmbogăţit însă cu o analiză incisivă asupra societăţii postbelice, fascinată de tehnică, şi care deja tindea să robotizeze totul în detrimentul fiinţei umane. Iar dacă aţi văzut filmul lui Charlie Chaplin, Timpuri noi (1936), nu e greu de priceput ce înseamnă şi unde duce această robotizare. După ce a fost supus la mai multe nedreptăți, cum ar fi hrănirea forțată de către o mașină „modernă”, urmează munca la o linie de asamblare, care crește viteza de lucru forțându-l pe Chaplin să strângă șuruburi pe bucăți de mașini din ce în ce mai repede.

În orașul Ilium, New York, imaginat de Vonnegut, situaţia este doar aparent diferită. À rebours, aici, numai indivizii supradotați își permit luxul de a munci, toți ceilalți fiind înlocuiți de mașini inteligente şi ultra-productive, care dau un alt sens ideii de utilitate. Omul obișnuit, nu mai folosește la nimic. Meşterii de altă dată şomează şi îşi beau amarul prin bezna unor cârciumi, în timp ce tinerii deştepţi se zbat să treacă puzderiilee de teste menite să le stabilească drumul în viaţă. Într-un sistem în care totul vine de-a gata, la pachet, pe bandă, omenirea este trecută prin filtrul tehnic, lipsit de sentimente al unui computer suprem pe nume EPICAC. Computerul dictează tonul vieţii tuturor fiinţelor, căci în această glorioasă „lume nouă”, oamenii sunt instrumentele prin care mașinile acționează, şi nu invers. Sau, aşa cum observa șahul din Bratpuhr, care „îşi părăsise citadela militară şi spirituală din munţi ca să vadă ce putea învăţa de la cea mai puternică naţiune din lume pentru binele poporului său”, omenirea supra-civilizată s-a întors în epoca sclaviei.

– Şahul ar dori, vă rog, spuse Khashdrahr, să ştie ai cui sunt sclavii pe care-i vedem în drum spre New York.

– Nu sunt sclavi, spuse Halyard, chicotind superior. Sunt cetăţeni angajaţi de guvern. Au aceleaşi drepturi ca alţi cetăţeni – libertatea cuvântului, libertatea religioasă, drept de vot. Înainte de război, lucrau în Uzina Ilium, controlau maşinile, dar acum maşinile se controlează singure (…). Eliminând eroarea umană prin intermediul maşinilor şi concurenţa inutilă printr-o bună organizare, am crescut enorm nivelul de trai al omului mediu.

– Vă rog, îmi pare rău, dar acest om mediu nu are echivalent în limba noastră.

– Adică, spuse Halyard, omul simplu, cum ar fi, să zicem, oricine. Omul mărunt, nu strălucit, dar bun la suflet, simplu, obişnuit, orice fel de persoană.

– Aha, spuse şahul dând din cap. Takaru.

Takaru, spuse Khashdrahr. Sclav.

– Nu Takaru, spuse Halyard adresându-se direct şahului. Ce-tă-ţean.

Şahul rânji fericit.

– Takaru – cetăţean. Cetăţean – takaru.

Khashdrahr ridică din umeri.

– În ţara şahului există doar Elita şi Takaru.

Halyard simţi o arsură a ulcerului, care crescuse în dimensiuni şi autoritate de-a lungul carierei sale de translator al Americii pentru oficialităţi provinciale şi ignorante, din apele stătute ale civilizaţiei.”

Umanul fiind triat după bunul plac al unei maşini, lumea este inevitabil, pe cât de tehnică, pe atât de ilogică (sau construită după logica unei maşini, dacă vreţi), în care titlul de doctor ţi se poate retrage dacă nu reuşeşti să treci un test de abilităţi sportive. Astfel, omul nu mai este decât o ecuaţie al cărei rezultat trebuie să fie un IQ cât mai mare şi fiecare acţiune a sa este privită prin prisma unor fanatici ai tehnologiei care susţin maşinile pentru a-şi menţine propriul stil de viaţă.

Paul Proteus, personajul principal al cărţii, este unul dintre aceşti aleși, un tânăr manager cu un viitor strălucit la Uzina Ilium. IQ-ul său extraordinar îi oferă o viaţă în care se poate simţi util, deşi nu face mare lucru, pentru că lumea în care trăieşte nu este altceva decât o mare de maşini şi utilaje automatizate.

În lumina zorilor, oraşul părea o imensă cutie de bijuterii, plină cu milioane de comori sclipitoare”, atâta doar că, „bijuteriile” înşirate de Vonnegut sunt: baterii, curele, maşini de calculat, maşini de ţinut contabilitatea, mecanisme de închis sticle şi conserve, ceasuri, tuburi izolatoare, detectori, criostate, contoare, siguranțe, ventilatoare, filtre, maşini de spălat vase, lămpi, motoare, difuzoare, spectometre, butoane, radiouri, telecomenzi, celule fotoelectrice, computere, tensiometre, camere de luat vederi, aspiratoare, prăjitoare de pâine, boilere, roţi, relee, zimometre…

Din fericire însă, orice regim „pe limba lui piere” Aşadar, încercarea de a limita umanul nu poate aduce decât nemulţumire. Nemulţumirea de a fi inutil. Deşi totul pare perfect din punct de vedere informatic, tehnic, pulsul societăţii bate a revoltă. Prin intermediul vechiului sau prieten Ed Finnerty, un personaj neconvențional, care nu şi-a sacrificat principiile de viaţă de dragul recompenselor oferite de sistem, Paul ajunge să intre în grupul rebelilor. Dar, revolta împotriva mașinilor se întoarce curând împotriva ei înseși. Abia scăpaţi de maşini, oamenii simt nevoia să construiască alte, şi alte maşini…

Prin urmare, vă recomand să citiţi Pianul mecanic după care, să vă imaginaţi un atac ciber-terorist care ar putea să însemne sfârşitul unei civilizaţii controlată de computer, sfârşitul tuturor celor dependenţi de actuala tehnologie. Imaginaţi-vă oraşe scufundate în beznă, lifturi blocate, trenuri deraiate, avioane prăbuşite, centrale nucleare distruse etc.etc. După care, mai faceţi un exerciţiu de imaginaţie pentru a vedea cine vor fi supravieţuitorii. Boşimanii din Kalahari, triburile din Amazonia, mongolii din deşertul Gobi?… Oricum, „profeţia – ne linişteşte Kurt Vonnegut Jr. – e o treabă ingrată şi istoria ştie să ne arate care sunt, privind în urmă, soluţiile foarte logice la nişte dezastre îngrozitoare”.

vonnegutKurt Vonnegut Jr. a studiat chimia şi biologia la Cornell University şi Carnegie Institute, fiind însă cunoscut, mai puţin pentru studiile sale ştiinţifice şi mai mult pentru romanele sale. Se înrolează în armată în 1942. Luat prizonier la Dresda, în 1945, este supraviețuitor al bombardamentului asupra orașului, experienţă care îi inspiră romanul Abatorul cinci sau Cruciada copiilor: Un dans obligatoriu cu moartea (1969). În 1952 publică Pianul mecanic după care, se dedică în exclusivitate scrisului. În 1959 îşi publică al doilea roman, Sirenele de pe Titan, apoi Leaganul pisicii (1963), Fii binecuvântat, domnule Rosewater sau Nu strica orzul pe gâște (1965), Mama Noapte (1966), Micul dejun al campionilor sau La revedere, trista zi de luni (1973), Bufoniada sau Gata cu singurătatea! (1976), Deținutul (1979), Dick Ochi-de-mort (1982), Galapagos (1985), Barbă Albastră (1987), Hocus-Pocus (1990), Cutremur de timp (1997). Printre volumele sale de povestiri se numără Bun venit printre maimuțe (1968), Canarul din cușca pisicii (1961) şi Tabachera din Bagombo (1999).

Kurt Vonnegut Jr. s-a stins din viaţă la 12 aprilie 2007.

Magdalena Vaida

http://blog.okian.ro/2015/12/21/lumea-ca-un-pian-mecanic/

Anunțuri

Autor: shatenne

Dubito, ergo sum

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s