Isabel Allende: Povestirile Evei Luna


allendePrimul roman semnat Isabel Allende pe care l-am citit, după îndelungi ezitări, a fost Caietul Mayei, publicat în 2014 de Editura Humanitas Fiction. Spun ezitări, deoarece o scriitoare catalogată ca „autoare de bestselleruri internaţionale”, de regulă mă duce cu gândul la Elizabeth Noble, Stephanie Laurens, Jude Deveraux şi alte femei prolifice într-ale literaturii pe tocuri.

Isabelei Allende i-am acordat totuşi ceva mai mult credit, cartea fiind recomandată de Denisa Comănescu. Şi m-am bucurat că am făcut-o. Fără să fie abisal, fără să fie superficial, fără să fie un roman mare sau mic, Caietul Mayei este totuşi memorabil. Prin scriitură în primul rând, apoi prin excentricitatea personajelor şi în fine, prin petele de culoare ce pigmentează paginile cărţii, indiferent că descriu viaţa hipiotă din Berkley, interlopii din Las Vegas sau localnicii din Chiloe, o insulă cât un sat, aproape de coasta chiliană.

povestirile-evei-lunaŞi, la fel ca întotdeauna, când îmi place un autor/autoare, mă grăbesc să-i citesc încă una din cărţile publicate, poate chiar două sau trei. La fel s-a întâmplat cu Isabel Allende, iar următoarea alegere a picat pe volumul Povestirile Evei Luna, apărut tot la Editura Humanitas Fiction, în seria coordonată de aceeaşi Denisa Comănescu. Douăzeci și trei de povestiri şi tot atâtea bijuterii de proză scurtă, apropiate de fabulosul realism magic al literaturii sud-americane.

Ca şi în Caietul Mayei, în Povestirile Evei Luna, Isabel Allende urmăreşte paralel mai multe destine, interferând planul acţiunilor, dar „spaţiul” fiind mai îngust, trecerile sunt mai uşoare şi impresia de dispersie mai redusă. Rezultatul este un amestec captivant de imagini care conturează douăzeci şi trei de portrete feminine, puternic individualizate de Eva Luna, o Şeherezadă hispano-americană pentru care „limbajul este un fir nesfârşit” pe care-l deapănă de parcă viaţa ar fi creată în timp ce povesteşte. Iar viaţa intens trăită este, după cum ştim cu toţii, pasiune, crimă, lăcomie, dragoste, compasiune, nebunie şi tandreţe. Toate la un loc, mărunt pisate şi bine amestecate în creuzetul memoriei.

Personaj principal în romanul omonim, Eva Luna se va intersecta de-a lungul vieții cu viitoarele sale eroine care vor da substanţă povestirilor, descoperind-o totodată pe cea care s-a născut pentru a povesti şi va trăi povestind vieți, vise, emoţii și speranțe. Născută dintr-o iubire de poveste, care-i salvează tatăl de pe patul de moarte, Eva Luna mărturiseşte despre sine: Mă cheamă Eva, ceea ce înseamnă viaţă, conform unei cărți pe care a consultat-o mama ca să-mi găsească numele. M-am născut în ultima odaie a unei case întunecate și am crescut printre mobile vechi, cărți în latină şi mumii umane, dar asta n-a reușit să mă facă melancolică, pentru că am venit pe lume purtând în memorie boarea selvei”. Or, selva, este viaţa însăşi. Caldă, umedă, luxuriantă, lascivă, acaparatoare, metaforă a feminităţii şi erotismului selenar, ilustrată prin povestirile Evei.

În Cadou pentru o iubită, de exemplu, Horacio Fortunato, un circar plin de imaginație și cu spirit mercantil, se găsește complet dezarmat în faţa farmecelor firavei şi insignifiantei, Patricia Zimmerman, femeie măritată, pe care nu reușește s-o cucerească, nici cu gesturi galante, nici cu cadouri scumpe. Plin de pasiune, dar neputincios în faţa sorţii potrivnice, apelează la sfatul bunicului său, care îi împărtășește cel mai mare şi mai simplu secret: „Fă-o să râdă, cu asta nu dai greș la femei…” Drept care, Horacio pune în scenă în grădina Patriciei, un spectacol de circ fastuos şi grotesc, încununat de sosirea sa într-un car alegoric, care va smulge femeii mult așteptatul hohot de râs. O poveste amintind de prinţese mofturoase şi de Charles Perault, dar nu mai puţin savuroasă.

Din fundul grădinii apărură şi ceilalţi membri ai grupului: muzicanţii care intonau marşuri militare, paiaţele ce-şi dădeau singure palme, piticii de la Curţile Medievale, o călăreață în picioare pe calul ei, o femeie cu barbă, câini pe biciclete, un ştruţ în uniforma lui Columb, iar la urmă un şir de boxeri cu pantaloni scurţi de satin şi mănuşi regulamentare, împingând o platformă pe roţi deasupra căreia se înălţa un arc de triumf din carton pictat. Sub el stătea proţăpit, plin de sine ca un împărat de recuzită, Horacio Fortunato, cu coama lui îmblânzită de briantină, cu nelipsitul lui surâs de curtezan, înconjurat de circul său nemaiîntâlnit, aclamat de trompetele şi cinelii propriei orchestre, bărbatul cel mai falnic, cel mai îndrăgostit şi cel mai vesel din lume. Patricia izbucni în râs şi îi ieşi în întâmpinare.

Pasiunea este cuvântul cheie şi în Fata perversă, unde Elena, o fiinţă ştearsă şi placidă îşi târăşte viaţa anostă între şcoală şi pensiunea mamei sale, Sofia. Sosirea unui chiriaş, Juan Jose Bernal, le bulversează pe amândouă şi declanșează un fior erotic care mistuie sufletul și trupul Elenei. Frustrată de faptul că atenţia lui Juan Jose e focalizată pe mama ei, Elena se strecoară într-o noapte în patul acestuia. Inițial sedus de gesturile fetei, Juan Jose işi dă seama curând că strânge în braţe femeia nepotrivită. În urma acestei aventuri „Elena îşi petrecu următorii şapte ani într-un internat de călugăriţe, încă trei la o universitate din capitală, după care se angajă la o bancă”. Între timp, Juan Jose, se căsătorește cu Sofia, dar „Imaginea copilei îi rămăsese în minte, intactă, neatinsă de ani; era tot fiinţa lascivă, covârşită de dragostea pe care el o respinsese ” şi nu poate să uite „amintirea oaselor fragile, a mâinii de copil pe pântecele sale, a limbii infantile în gura lui…„. Sosirea fetei de douăzeci şi șapte de ani, împreună cu logodnicul, în casa părinteasca, este ocazia nesperată de Juan Jose pentru a-şi mărturisi sentimentele şi regretul pentru acel amor neconsumat. Numai că, pentru Elena „copilăria rămăsese mult în urmă, iar durerea acelei prime iubiri refuzate era zăvorâtă într-un compartiment sigilat al memoriei. Nu-și amintea nimic din joia aceea îndepărtată.”

Dragostea nu are vârstă în povestirile Isabelei Allende. În Palatul Fantomă, iubirea „îl loveşte” pe Binefăcător, pe neaşteptate, ”la o vârstă la care nu credea că şi-ar mai fi putut aminti zburdălniciile inimii. Cataclismul îi zgudui simţurile şi-l aruncă înapoi în adolescenţă” şi, în pofida celor şaptezeci de ani ai săi, se îndrăgosteşte de Marcia, mai tânăra şi blazata soţie a ambasadorului Lieberman. Pentru a o putea iubi, o răpeşte şi o ascunde pe una din proprietăţile sale din junglă. Bineînțeles, povestea sfârșește diferit pentru cei doi. Din dorinţa de a-i fi plac şi pentru ca Marcia să vadă cu ochii ei „paradisul unui cecetător belgian” despre care citise, Binefăcătorul o duce într-o bună zi la fantomaticul Palat de Vară din San Jeronimo. Aici, după ce marea iubire e consumată, Binefăcătorul se întoarce în capitală şi „n-a fost mirat când Marcia nu i-a dat nici un semn că ar vrea să-l însoţească.” După câţiva ani, Binefăcătorul moare, în timp ce Marcia se contopește cu selva luxuriantă şi misterioasă, bântuită de şoapte: ”Purta tunică, era tunsă scurt şi se împodobea cu tatuaje şi pene; își ducea viaţa printre indieni, în mijlocul naturii. Era pe deplin fericită”.

În Gura de broască o femeie câștigă bani jucând în fiecare seară cu bărbații jocul „broaștei”.

Hermelinda trasa pe podea o linie cu creta , apoi făcea la o distanţă de patru pași un cerc mare, în centrul căruia se culca cu genunchii depărtați, picioarele ei strălucind aurii în lumina lămpilor cu rachiu. Desfăcut ca un fruct, ca o jovială gură de broască, ieșea la iveală centrul întunecat al trupului ei, în timp ce aerul din încăpere devenea tot mai greu și mai cald. Jucătorii se aliniau la semn și aruncau de acolo la țintă. Deși unii erau vânători încercați, Hermelida reușea să se fofileze şi, printr-o mișcare imperceptibilă a trupului, făcea ca în ultimul moment moneda să nu ajungă la destinație. Bănuții căzuți înăuntrul cercului erau ai ei. Dacă vreo monedă nimerea în locul mult visat, stăpânul ei primea drept răsplată comoara sultanului, două ore după perdea, în deplină desfătare, singur cu Hermelinda.

Într-o zi, în satul uitat la marginea lumii, în apropierea Ţării de Foc, sosește un asturian. Bărbatul s-a îndrăgostit de ea, sau poate că Hermelindei i-a plăcut de el, cert este că omul a jucat şi şi-a câştigat dreptul la cele 2 ore de iubire. Orele s-au prelungit însă până a doua zi, când „au potrivit amândoi cu grijă bagajele pe spinarea animalelor, au încălecat şi au pornit. Hermelinda a făcut un semn vag de despărţire admiratorilor săi dezolaţi şi, fără să privească înapoi, a pornit- peste câmpia aridă, după asturian. Nu s-a mai întors niciodată în locurile acelea”.

Aşadar, o viziune tragic-grotescă, gen Goya, asupra vieţii, parabole extravagante, fantezie debordantă în scenele descrise, perfect acordate cu situaţiile paroxistice şi cu mentalitatea personajelor, satira crudă, cu falsa proiecţie eroică a nelegiuirilor şi abuzurile potentaţilor, toate unificate de mersul zglobiu al naraţiunii, fac din lectura cărţii o adevărată voluptate. Carte pe care o recomand cu căldură.

Nepoata fostului președinte chilian Salvador Allende, Isabel, s-a născut în 1942 la Lima, în Peru. Își petrece copilăria în Chile, iar în timpul dictaturii lui Pinochet se refugiază în Venezuela, unde rămâne timp de cincisprezece ani, lucrând ca ziaristă.

În 1982, primul ei roman, Casa spiritelor, are un succes fulminant şi devine imediat bestseller internațional. În 1984 publică Despre dragoste și umbră, apoi Eva Luna (1987), Povestirile Evei Luna (1989) şi Planul infinit (1991). În anul 1992, fiica scriitoarei, bolnavă de porfirie, moare. Următoarea ei carte, Paula (1994), îi este dedicată. În acelaşi an, statul francez îi acordă titlul de Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres. Urmează: Afrodita (1997), romanele Fiica norocului (1999) şi Portret în sepia (2000), volumul de memorii Ţara mea inventată (2003), romanele Zorro (2005) şi Inés a sufletului meu (2006), al doilea volum autobiografic Suma zilelor (2007), romanele Insula de sub mare (2009), Caietul Mayei (2011) şi Ripper (2014), toate bestselleruri internationale.

În anul 2004, Isabel Allende a fost primită în American Academy of Arts and Letters.

Magdalena Vaida

http://blog.okian.ro/2016/01/22/isabel-allende-povestirile-evei-luna/

Anunțuri

Autor: shatenne

Dubito, ergo sum

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s