Lumea ca „un pian mecanic”


1418658260.1

Nu cred că există cititor (mă refer la cititorii pătimaşi, desigur) care, după ce a lecturat una din cărţile lui Kurt Vonnegut Jr., să nu fi căutat încă unul din romanele sale, apoi încă unul şi încă unul… Şi asta deoarece, în toate povestirile şi romanele sale coexistă, întotdeauna, un amestec de ficțiune cu elemente autobiografice, de fapte verosimile cu altele tributare SF-ului, iar personaje istorice reale, mişună captive în dimensiunile legendelor urbane. Condimentate cu ironia şi umorul unui story-teller talentat, cărţile lui Vonnegut rămân totuşi ale unui umanist cu suflet cald, preocupat de nedreptatea socială, de consecinţele războaielor, de manipulearea maselor, de armele nucleare şi de pierderea omenescului din om. Motiv pentru care sunt atât de îndrăgite.

bookpic-pianul-mecanic-68598Romanul său de debut, Pianul mecanic (Editura Art, 2015) conţine deja in nuce toate trăsăturile specifice prozei vonnegutiene, care se va desăvârşi treptat în Sirenele de pe Titan şi Leagănul pisicii, atingând apogeul în Abatorul cinci sau Cruciada copiilor: Un dans obligatoriu cu moartea, în Micul dejun al campionilor sau La revedere, tristă zi de luni şi Galapagos. Ceea ce nu înseamnă că celelalte volume semnate de Vonnegut, sunt mai puţin realizate sau mai puţin îndrăgite.

Comparat cu distopiile Minunata lume nouă de Huxley şi Noi de Zamiatin, Pianul mecanic s-a vrut iniţial o satiră la adresa companiei General Electric, unde Vonnegut a lucrat o vreme după revenirea sa de pe front (1946-1950). Satira s-a îmbogăţit însă cu o analiză incisivă asupra societăţii postbelice, fascinată de tehnică, şi care deja tindea să robotizeze totul în detrimentul fiinţei umane. Iar dacă aţi văzut filmul lui Charlie Chaplin, Timpuri noi (1936), nu e greu de priceput ce înseamnă şi unde duce această robotizare. După ce a fost supus la mai multe nedreptăți, cum ar fi hrănirea forțată de către o mașină „modernă”, urmează munca la o linie de asamblare, care crește viteza de lucru forțându-l pe Chaplin să strângă șuruburi pe bucăți de mașini din ce în ce mai repede.

În orașul Ilium, New York, imaginat de Vonnegut, situaţia este doar aparent diferită. À rebours, aici, numai indivizii supradotați își permit luxul de a munci, toți ceilalți fiind înlocuiți de mașini inteligente şi ultra-productive, care dau un alt sens ideii de utilitate. Omul obișnuit, nu mai folosește la nimic. Meşterii de altă dată şomează şi îşi beau amarul prin bezna unor cârciumi, în timp ce tinerii deştepţi se zbat să treacă puzderiilee de teste menite să le stabilească drumul în viaţă. Într-un sistem în care totul vine de-a gata, la pachet, pe bandă, omenirea este trecută prin filtrul tehnic, lipsit de sentimente al unui computer suprem pe nume EPICAC. Computerul dictează tonul vieţii tuturor fiinţelor, căci în această glorioasă „lume nouă”, oamenii sunt instrumentele prin care mașinile acționează, şi nu invers. Sau, aşa cum observa șahul din Bratpuhr, care „îşi părăsise citadela militară şi spirituală din munţi ca să vadă ce putea învăţa de la cea mai puternică naţiune din lume pentru binele poporului său”, omenirea supra-civilizată s-a întors în epoca sclaviei.

– Şahul ar dori, vă rog, spuse Khashdrahr, să ştie ai cui sunt sclavii pe care-i vedem în drum spre New York.

– Nu sunt sclavi, spuse Halyard, chicotind superior. Sunt cetăţeni angajaţi de guvern. Au aceleaşi drepturi ca alţi cetăţeni – libertatea cuvântului, libertatea religioasă, drept de vot. Înainte de război, lucrau în Uzina Ilium, controlau maşinile, dar acum maşinile se controlează singure (…). Eliminând eroarea umană prin intermediul maşinilor şi concurenţa inutilă printr-o bună organizare, am crescut enorm nivelul de trai al omului mediu.

– Vă rog, îmi pare rău, dar acest om mediu nu are echivalent în limba noastră.

– Adică, spuse Halyard, omul simplu, cum ar fi, să zicem, oricine. Omul mărunt, nu strălucit, dar bun la suflet, simplu, obişnuit, orice fel de persoană.

– Aha, spuse şahul dând din cap. Takaru.

Takaru, spuse Khashdrahr. Sclav.

– Nu Takaru, spuse Halyard adresându-se direct şahului. Ce-tă-ţean.

Şahul rânji fericit.

– Takaru – cetăţean. Cetăţean – takaru.

Khashdrahr ridică din umeri.

– În ţara şahului există doar Elita şi Takaru.

Halyard simţi o arsură a ulcerului, care crescuse în dimensiuni şi autoritate de-a lungul carierei sale de translator al Americii pentru oficialităţi provinciale şi ignorante, din apele stătute ale civilizaţiei.”

Umanul fiind triat după bunul plac al unei maşini, lumea este inevitabil, pe cât de tehnică, pe atât de ilogică (sau construită după logica unei maşini, dacă vreţi), în care titlul de doctor ţi se poate retrage dacă nu reuşeşti să treci un test de abilităţi sportive. Astfel, omul nu mai este decât o ecuaţie al cărei rezultat trebuie să fie un IQ cât mai mare şi fiecare acţiune a sa este privită prin prisma unor fanatici ai tehnologiei care susţin maşinile pentru a-şi menţine propriul stil de viaţă.

Paul Proteus, personajul principal al cărţii, este unul dintre aceşti aleși, un tânăr manager cu un viitor strălucit la Uzina Ilium. IQ-ul său extraordinar îi oferă o viaţă în care se poate simţi util, deşi nu face mare lucru, pentru că lumea în care trăieşte nu este altceva decât o mare de maşini şi utilaje automatizate.

În lumina zorilor, oraşul părea o imensă cutie de bijuterii, plină cu milioane de comori sclipitoare”, atâta doar că, „bijuteriile” înşirate de Vonnegut sunt: baterii, curele, maşini de calculat, maşini de ţinut contabilitatea, mecanisme de închis sticle şi conserve, ceasuri, tuburi izolatoare, detectori, criostate, contoare, siguranțe, ventilatoare, filtre, maşini de spălat vase, lămpi, motoare, difuzoare, spectometre, butoane, radiouri, telecomenzi, celule fotoelectrice, computere, tensiometre, camere de luat vederi, aspiratoare, prăjitoare de pâine, boilere, roţi, relee, zimometre…

Din fericire însă, orice regim „pe limba lui piere” Aşadar, încercarea de a limita umanul nu poate aduce decât nemulţumire. Nemulţumirea de a fi inutil. Deşi totul pare perfect din punct de vedere informatic, tehnic, pulsul societăţii bate a revoltă. Prin intermediul vechiului sau prieten Ed Finnerty, un personaj neconvențional, care nu şi-a sacrificat principiile de viaţă de dragul recompenselor oferite de sistem, Paul ajunge să intre în grupul rebelilor. Dar, revolta împotriva mașinilor se întoarce curând împotriva ei înseși. Abia scăpaţi de maşini, oamenii simt nevoia să construiască alte, şi alte maşini…

Prin urmare, vă recomand să citiţi Pianul mecanic după care, să vă imaginaţi un atac ciber-terorist care ar putea să însemne sfârşitul unei civilizaţii controlată de computer, sfârşitul tuturor celor dependenţi de actuala tehnologie. Imaginaţi-vă oraşe scufundate în beznă, lifturi blocate, trenuri deraiate, avioane prăbuşite, centrale nucleare distruse etc.etc. După care, mai faceţi un exerciţiu de imaginaţie pentru a vedea cine vor fi supravieţuitorii. Boşimanii din Kalahari, triburile din Amazonia, mongolii din deşertul Gobi?… Oricum, „profeţia – ne linişteşte Kurt Vonnegut Jr. – e o treabă ingrată şi istoria ştie să ne arate care sunt, privind în urmă, soluţiile foarte logice la nişte dezastre îngrozitoare”.

vonnegutKurt Vonnegut Jr. a studiat chimia şi biologia la Cornell University şi Carnegie Institute, fiind însă cunoscut, mai puţin pentru studiile sale ştiinţifice şi mai mult pentru romanele sale. Se înrolează în armată în 1942. Luat prizonier la Dresda, în 1945, este supraviețuitor al bombardamentului asupra orașului, experienţă care îi inspiră romanul Abatorul cinci sau Cruciada copiilor: Un dans obligatoriu cu moartea (1969). În 1952 publică Pianul mecanic după care, se dedică în exclusivitate scrisului. În 1959 îşi publică al doilea roman, Sirenele de pe Titan, apoi Leaganul pisicii (1963), Fii binecuvântat, domnule Rosewater sau Nu strica orzul pe gâște (1965), Mama Noapte (1966), Micul dejun al campionilor sau La revedere, trista zi de luni (1973), Bufoniada sau Gata cu singurătatea! (1976), Deținutul (1979), Dick Ochi-de-mort (1982), Galapagos (1985), Barbă Albastră (1987), Hocus-Pocus (1990), Cutremur de timp (1997). Printre volumele sale de povestiri se numără Bun venit printre maimuțe (1968), Canarul din cușca pisicii (1961) şi Tabachera din Bagombo (1999).

Kurt Vonnegut Jr. s-a stins din viaţă la 12 aprilie 2007.

Magdalena Vaida

http://blog.okian.ro/2015/12/21/lumea-ca-un-pian-mecanic/

Groşan şi picarescul balcanic de la Porţile Orientului


o suta de ani-grosanCelor care credeau că genul picaresc a dispărut pe vecie din literatură, romanul “O sută de ani de zile la Porțile Orientului” de Ioan Groșan (Editura „Polirom”) le va risipi toate temerile. Genul a părut atât de specific spaniol încât multă vreme s-a crezut că literatura de tip picaresc nu poate fi concepută în alte arii de cultură. Dar s-a putut; Defoe, Diderot, N. Filimon, Thomas Mann etc. au făcut apel la tehnica picarescă, conferindu-i, fiecare, trăsături caracteristice adaptabile la moduri variate de viaţă, din epoci şi arii geografice diferite.

Absolvent al Facultăţii de filologie a UBB Cluj, secţia română-spaniolă, prin urmare un cunoscător al literaturii spaniole și cu siguranță admirator al barocului Quevedo, Ioan Groșan respectă cu dărnicie canoanele generale ale prozei picarești, construind un roman bazat prin excelență pe evenimente. Un metaroman, după afirmaţia criticilor, adică un roman despre scrierea unui roman şi, în acelaşi timp, o trecere în revistă, sub forma pastişei, a întregii literaturi române de la începuturi, până la contemporani. Publicat prima dată în anii ’80 sub formă de foileton în revista „Viața Studențească”, romanul „O sută de ani de zile la Porţile Orientului” a cunoscut după ’89 un succes debordant, fiind reeditat de patru ori și distins cu Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor, în 1992.

Suntem aşadar, în secolul al XVII-lea, epoca de aur a eroilor picari, când, mazilitul domn al Moldovei, Barzovie-Vodă, însoţit de spătarul Vulture şi de rapsodul Broanteş, porneşte spre Stambul în încercarea de a-şi recâştiga tronul pierdut. În acelaşi timp, doi călugări, Metodiu şi Iovănuţ se îndreaptă spre Roma, cu misiunea secretă de a-l convinge pe Papă să încheie o alianţă cu Moldova, pentru a anihila stăpânirea otomană. În drumul lor, ei întâlnesc tot felul de personaje pitoresti (Huruzuma tătăroaica, Stăniloaia hangiţa, Parnasie, Cancioc, Ruxăndriţa, Despina, Cosette, Femeia Laura, turci şi tătari, cazaci, polonezi şi alte naţii) fiecare având propria poveste uluitoare, prilej pentru nenumărate peripeţii pe care narațiunea le colectează eteroclit, le expune cu gravitate, pentru ca în cele din urmă, cu o singură poantă să detroneze întregul eşafodaj transformându-l într-o suită de situaţii hilare: Mă vede sultanul şi-mi spune: „Ce faci bre, aici, după perdele?” „Mă gândesc, preamărite” zic eu. „În casa mea, bre?!” face el şi dă-i şi arde-i, că de-atunci gândesc numai în aer liber”.

Asemenea unui păpuşar iscusit, Groşan îşi montează şi demontează personajele în procesul de textualizare. Relatarea rămâne mereu cumulativă. Privirea naratorului acoperă situaţii diferite, se detaşează de un spaţiu, intră în altul, unde scena este complet schimbată, iar personajele care au satirizat episodic o acţiune povestită, dispar, fiind înlocuite cu altele. Schimbarea de decor este de multe ori subită, fără preambul. Un capitol este cenzurat, altul este jubiliar, iar altul ni se spune că e scris ca să ne ţină ocupaţi în lipsă de ceva mai bun de făcut. La un moment dat autorii („Ars Amatoria”) îşi iau concediul de odihnă sau răspund cititorilor, că prea s-au adunat multe scrisori la poşta redacţiei!

Dar să nu uităm că Groşan face cu bunăştiinţă literatură în literatură şi creează un limbaj textualizat care, mânuit cu abilitate, pare să deţină în acest context o simplă funcţie parodică. Când se adresează cititorului, se comportă de la început ca un autor cunoscut, plin de umor şi deplin conştient de valoarea scriiturii sale: „îngăduie-ne, Cetitorule, care te apleci cu sfielnică grijă asupra rândurilor aceste, a face aici o pauză. Trage-ți și tu răsuflarea, hodinește-ţi ochii și lasă-i să lunece iute peste vorbe, căci n-avem nimic din ceea ce, îndeobște, îți retine atenția. Aibi încredere în noi, nu te ducem pre tine în ispita de la trebi, nu mai povestim, ci facem puţină retorică. Șezi colea lângă noi și întinde-te o clipită. Precum noi obosim cu scrisul, așișderea tu cu cititul. Ut pictura, lectura.” Fiindcă, spune unul din personaje: „Retorica înfloreşte în vremuri tulburi, iertaţi-mă că sună a vers, n-am vrut. Unde nu e urmă de ameninţare, nu e picior metric de retorică, ca să zic aşa. Ele merg mână-n mână. Din două una: ori ai oaste mare şi-atunci nu-ţi mai trebuie retorică, ori ai oaste puţină şi-atunci taci.

Groşan cultivă cu vădită plăcere stilul ornat, limbajul aluziv şi ironia. Metonimia şi sinecdoca fac parte din instrumentele sale literare de valorizare indirectă a naturii umane. Manipulează aforismele şi proverbele pentru a ilustra un comportament sau o stare generală de lucruri: „Animi volant, corpora manent“, “Capul luminat sabia îl taie. Capete să fie, că săbii sunt destule.“, “Nu iaste altă mai de folos zăbavă decât munca”, “Ai oi, ai parte; ai parte, ai carte; ai carte, mare brânză!

Se amuză parodiind stiluri şi personaje (Cronicarii moldoveni, Sadoveanu, Rebreanu, Marin Preda etc.) parafrazează versuri clasice (Bolintineanu, Eminescu, Coşbuc, Topârceanu şi care mai vreţi) şi expresii în vogă, vehiculate de folclorul urban şi cel studenţesc al anilor 80 sau strecoară fraze decupate din limba de lemn specifică propagandei comuniste: „Noi ne apărăm sărăcia şi poveştile şi neamul”

Decât ceai în pahar, mai bine vodcă-n samovar”, „Indiferent ce limbă slavă am vorbi, noi tot de la Râm ne tragem”.

Iar dacă Groşan se amuză, la fel face şi cititorul. Romanul poartă pecetea prozei picareşti în general, dar este impregnat de dorinţa de a delecta, de a gâdila inteligenţa cititorului, de a-i stimula neastâmpărul ludic. Şi reuşeşte din plin.

05-interviu-1Aşa că, nu pot să închei decât în spiritul cărţii: dacă n-ai bătrâni la casă, cumpără-ţi un Groşan. Căci, prinde bine, mai ales că tu, Cetitorule, „memorie distributivă ai, cult eşti, autodidact devii…„

Magdalena Vaida

Umberto Eco: Mâine, azi.


umbertoeco1

De câte ori se plictiseşte, Eco scrie un roman!”, remarca maliţios unul din criticii literari italieni referindu-se la Numărul zero, cea de a 7-a carte publicată de cunoscutul semiotician, filosof şi eseist, Umberto Eco. Scrise din plictiseală sau nu, aceste intermezzo-uri beletristice constituie însă, pentru publicul cititor, o inteligentă şi amuzantă evaziune din cenuşiul cotidian. Pentru că, fiind un spirit ludic prin excelenţă, în mod firesc Umberto Eco se amuză ca romancier, având grijă să alimenteze permanent curiozitatea cititorilor săi prin subtile jocuri de limbaj sau simboluri și aluzii culturale. Toate brodate, cu măiestrie, pe canavaua de intrigi închegate în jurul unor mistere, fie ele teoria conspiraţiei sau crime bizare, petrecute într-un cadru istoric bine ales. De altfel, „nevoia de istorie” este o altă caracteristică a romanelor lui Eco. O istorie la răscruce de spaţii şi epoci, pe care autorul le străbate şi le reconstituie cu minuţiozitate, din dorinţa de a redescoperi adevărul, realitatea, autenticul. Motiv pentru care, personajele sale pendulează între trecut şi prezent, fie că acest trecut înseamnă întoarcerea în Evul Mediu, în secolul al XIII-lea sau al XVII-lea sau mai aproape de zilele noastre, la începutul secolului XX.

Umberto-Eco-Numarul-zero

Numărul zero (Editura Polirom, 2015), nu face excepţie. Aici, un incurs în vechiul Milano, simultan cu unul în istoria și politica Italiei anilor 90 implică, odată cu viziunea critică asupra evenimentelor, o serie de suspiciuni dezvoltate şi alimentate în timp despre: Mafie, fascism, asasinarea lui Iulius Cezar, Napoleon, spioni şi NATO sau despre Moussolini în special, cu o întreagă poveste legată de moartea acestuia. Pentru ca la final, între paranoia personajelor sau ipotezele conspiraţioniste legate de evenimentele înşirate, din paradigma adevărat-fals, cititorul să constate uluit că nu există ieşire.

Numărul zero este povestea unui cotidian numit Domani (Mâine), un ziar care să aducă știri nu despre ce-a fost ieri sau ce se petrece astăzi, ci despre ceea ce s-ar putea întâmpla mâine. „Cotidianul care nu apare niciodată” îl are ca patron pe Comandorul Vimercate, un om de afaceri „care controlează zeci de hoteluri pe Coasta Adriatică, multe aziluri pentru pensionari şi invalizi, o serie de afaceri ilicite despre care se şoptesc multe, cîteva televiziuni locale care încep să transmită de la unsprezece seara încolo , şi sunt numai licitaţii, teleshopping şi cîte un show decoltat...” plus vreo „douăzeci de revistuţe de duzină”. Comandorul „vrea să intre în lumea bună a finanţelor, a băncilor, precum şi a marilor ziare. Instrumentul este promisiunea unui nou cotidian dispus să spună adevărul în toate privinţele. Douăsprezece numere zero, să zicem 0/1, 0/2 şi aşa mai departe, tipărite în extrem de puţine exemplare confidenţiale, pe care Comandorul le va evalua şi apoi va face în aşa fel încât să fie văzute de cine vrea el. Odată ce Comandorul va fi demonstrat că poate să pună în dificultate ceea ce se cheamă lumea bună a finanţelor şi a politicii, e posibil ca acea lume bună să-l roage să abandoneze ideea respectivă, el renunţă la Mîine şi obţine un permis de intrare în lumea bună. Mai pune să zicem aşa, doi la sută din acţiunile unui mare cotidian, ale unei bănci, ale unei reţele de televiziune care contează”.

În acest scop, se înfiinţează o redacţie şi sunt angajaţi rapid un ghost writer (naratorul) şi cinci jurnalişti obscuri ( unul din ei fiind şi un posibil agent sub acoperire), specializaţi în accidente, horoscopuri, anunţuri mortuare, dezvăluiri scandaloase etc. Colonna, ghost writer-ul din „Numărul zero”, în vârstă de 50 de ani, primind în plus şi oferta, provocatoare financiar, de a scrie o carte despre punerea la cale a ziarului „Mâine”. Atâta doar că scrisul nu implică povestea reală a ziarului, ci una idealizată, prilej pentru Eco să creioneze, aproape caricatural şi cu o vervă satirică scânteietoare, un întreg lanț al falsului care se va prăbuși în sine însuși.

Prin tabloul vânzolelii din redacția ziarului inexistent, Eco demască o serie de strategii și clișee de comportament ale jurnaliștilor și publicului consumator de presă. Clișee de gândire, clișee de exprimare, clișee de viață manevrate din umbră, trăite sub avertizarea personajului Braggadocio: „Ziarele mint, istoricii mint, televiziunea de azi minte(…). Trăim în minciună şi, dacă ştii că te mint, trebuie să trăieşti cu o bănuială. Să bănuieşti, să suspectezi întruna, numai aşa o să afli adevărul”.

Aşadar, dacă admitem că „nu ştirile fac jurnalul, ci jurnalul face ştirile”, punând pe aceeași pagină ştiri despre patru evenimete petrecute în oraşe diferite, nu toate de dată recentă, dar care au ca nucleu violenţa juvenilă, transmiţi cititorului ideea unui pericol, îi induci teamă („Ţi-e şi frică să mai ieşi pe stradă“). Se creează, astfel, a cincea ştire, cea dorită să producă o preocupare puternică pe o temă anume. Din această perspectivă, romanul este un excelent manual dedicat non-jurnalismului, adică jurnalismul care se practică azi prin preluarea şi prelucrarea în exces a informaţiilor menite să facă mult zgomot (breacking news) şi să distorsioneze realitatea.

Romanul este simetric şi în ideea de ratare: Rataţii, ca și autodidacţii, au întotdeauna cunoştinţe mai vaste decât învingătorii, dacă vrei să învingi trebuie să ştii un singur lucru şi să nu pierzi timp ca să le afli pe toate, plăcerea erudiţiei e rezervată rataţilor. Cu cât ştie cineva mai multe, cu atât înseamnă că lucrurile nu prea i-au ieşit cum trebuie” – decretează Colonna la începutul cărţii, pentru ca la final să aducă necesara completare: „şi dacă ştii că eşti un ratat, singura consolare e să te gândeşti că toţi în jurul tău sunt nişte înfrânţi, chiar şi învingătorii”. Drept care, ideea Maiei de a căuta „o ţară în care să nu existe secrete şi totul să se desfăşoare la lumina zilei” („Între America Centrală şi cea de Sud găseşti o mulţime”) este demontată de Colonna la sfârşitul romanului: „eu mă apuc din nou să traduc din germană şi tu te întorci la revista ta pentru coiffeurs pour dames şi săli de aşteptare de la dentişti. În rest, un film frumos seara, weekenduri aici, la Orta – şi să-i ia dracu pe toţi. Ajunge doar să aşteptăm: odată devenită în chip definitiv Lumea a Treia, ţara noastră va fi perfectă să trăieşti în ea…

Un happy-end dulce-amărui, marca Umberto Eco.

Magdalena Vaida

large_150111-235052

http://blog.okian.ro/2015/08/19/umberto-eco-maine-azi/

Pledoarie pentru SF


80301377.jpg.CROP.rectangle3-large

De la apariţia ei şi până în zilele noastre, literatura SF a fost, şi continuă să fie, considerată o creație minoră, marginală, o subliteratură destinată în exclusivitate consumului. Drept care, întreaga istorie a SF-ului nu este altceva decât istoria unor certuri interminabile între detractorii şi apărătorii acestei literaturi.
Pentru mine însă, care în pofida vârstei sunt o cititoare avidă de SF, şi evident, nu numai pentru mine, science-fiction-ul este o literatură paralelă cu literatura beletristică, atât din punct de vedere istoric, cât şi din perspectiva genurilor sau speciilor literare. Ceea ce înseamnă că, în cadrul ei există toate formele şi chiar fenomenele pe care le cunoaşte „marea literatură”. Astfel, o istorie completă a SF -ului cuprinde literatura SF pentru copii, romanul SF poliţist, romanul SF de aventuri (space opera), romanul politic (contrautopiile), romanul cu cheie, romanul parabolă, romanul mitico-fantastic de tip sword and sorcery şi heroic fantasy. În ce priveşte tehnicile narative, avem romane „clişeu” scrise în conformitate cu o estetică a identităţii şi romane experimentale, care se raportează la o estetică a opoziţiei.

„Literatura SF este, înainte de toate, o invitaţie deschisă adresată imaginației şi, din această cauză, e dificil de definit”, spunea Ovidiu Bufnilă. Îi dau dreptate, pentru că cele mai bune romane de SF sunt cărţi de excepţie, care nu necesită nici un fel de categorisire. Există povestiri, nuvele, romane atât de îngrijit construite, atât de bogate în detalii despre o societate sau un anume spaţiu imaginar încât îi încântă şi pe oamenii de ştiinţă şi pe intelectualii elitişti, înainte de a le trece prin minte să critice.

De altfel, în SF-ul modern găsim sugestii pentru aproape orice. Chiar şi pentru o revoluţie în cadrul unei societăţi tehnologice computerizate. Autorii de SF examinează câteodată probleme ale lumii de mâine, cu rădăcini deja înfipte în ziua de azi, cum ar fi: suprapopularea, inteligența artificială, dezumanizarea cauzată de abuzul de tehnologie, experienţele genetice sau catastrofele ecologice, cu o asemenea perspicacitate şi o precizie atât de mare încât, futurologii, sociologii, politicieni şi mulţi alţii ar trebui să le ia în considerare, cu maximă atenţie.

dune

Seria Dune de Frank Herbert se referă la distrugerea unor sisteme ecologice, prin prisma unei ipotetice ecologii extraterestre.

Povestirea lui Isaac Asimov, Acolo respiră un om, se dovedeşte o incursiune îndrăzneaţă în stress-ul emoţional şi în explorarea sentimentului de izolare a unora dintre cei mai buni oameni de ştiinţă.

Neuromantul de William Gibson descrie implicaţiile negative ale tehnologiei, care-i face pe oamenii dependenţi de computere să duc o viaţă mizeră. Neuromantul, un predecesor al Matrix-ului, este prima carte de genul „cyberpunk”, ale cărei accente sunt puse pe un univers halucinant, ultra-tehnologizat în contrast cu o societate decăzută la cel mai jos nivel.

2001: Odiseea spaţială de Arthur C. Clarke are ca teme principale tehnologia (avantajele şi riscurile pe care le presupune), civilizaţia şi evoluţia raselor, explorarea spaţiului şi echipamentul

necesar unei astfel de călătorii.

Cel care ne micşorează (He Who Shrank) de Harry Hasse prezintă o speculaţie cosmologică, luată azi în considerare la modul cel mai serios: ideea unui regres infinit al universului, în care fiecare particulă elementară este un univers situat cu un nivel mai jos, noi fiind o particulă elementară într-un univers superior.

Călătorii temporale precum cele din remarcabilele lucrări ale lui Robert A. Heinlein Voi toţi Zombii (All You Zombies) şi Poarta către vară (The Door into Summer) obligă cititorul să se gândească la natura cauzalităţii şi la sensul curgerii timpului.

Povestirea Ponei de Kij Johnson investighează o faţetă a educaţiei copiilor, care sunt crescuţi ca viitori cetăţeni conformişti, standardizaţi, refractari la diversitate şi toleranţă.

Solaris de Stanislas Lem, se referă, în esenţă, la incapacitatea omului de a înţelege lucruri care sunt situate undeva departe faţă de sfera obişnuitului. Practic, ne sugerează Lem, suntem îngrădiţi de propria noastră raţiune.

În cartea lui Alastair Reynolds Amintirea albastră a Pământului (Blue Remembered Earth) ficţiunea e mai aproape de realitate ca oricând: pe Terra, secolului XXII, „Mecanismul” știe tot. Știe unde ești, ce gândești, ce simți. Ştie şi te controlează, iar libertatea a devenit o amintire, o „legendă”.

La apariţia cărţii sale, Fahrenheit 451, Ray Bradbury stârnea critici şi cenzură prin prezentarea unei viitoare societăţi haotice şi ignorante, al cărei unic scop era să trăiască plăceri ieftine din punct de vedere spiritual. Legi sălbatice îi pedepseau pe cei care aveau asupra lor cărţi „ilegale” ale unor scriitori celebri, cărţi istorice sau Biblia. Mesajul principal este că televiziunea distruge intelectul, iar oamenii ajung să renunţe la citit în favoarea „divertismentului” de la TV.

Putem spune că nu a avut dreptate?

2578-planetst

Interesul pentru SF în rândul tinerilor a fost (şi a rămas) întotdeauna major. Şi mi se pare firesc să fie aşa. Adolescentul este în contact permanent cu ştiinţa, la şcoală, unde el acumulează un număr mare de informaţii ştiinţifice din varii domenii. Adolescentul este la vârsta la care este convins că poate şi trebuie să schimbe lumea, vârsta la care este ostil compromisurilor şi prejudecăților, iar literatura SF îi oferă elementele care vin în întâmpinarea nevoilor sale psihice. Ori, una din caracteristicile acestei literaturi, care explică şi răspândirea genului, este tocmai puterea sa de a construi o mitologie modernă, puterea de a experimenta viitorul, de a explora destine posibile cu scopul de a atenua şocul viitorului. Adolescentul este cel care va trăi în viitor, care visează şi doreşte un mediu nou, necunoscut, un alt model social, o nouă societate cu o etică şi o justiţie superioară etc. Cum altfel se explică succesul trilogiei Jocurile foamei (Hunger Games) de Suzanne Collins în rândul tinerilor, sau a seriei Divergent de Veronica Roth?

Young_Adult_Science_Fiction_Dystopian_Book_Divergent

În plus, una din binefacerile SF – ului este aceea că poate introduce cititorul în domenii ale cunoaşterii la care nu are acces în mod obişnuit. Romanul Şi el a construit o casă răsucită (And he Built a Crooked House) de Heinlein a fost probabil pentru mulţi, prima întâlnire cu geometria cvadridimensională. Un roman SF prezintă teoria câmpului unificat, alta o ecuaţie importantă din genetică… iar literatura de anticipaţie îşi dobândeşte importanţa sa deosebită din legăturile pe care le facilitează imaginaţiei, între ştiinţă şi realitate. Este limpede că structura romanescă a genului implică multe elemente fanteziste, dar ele pun, în acelaşi timp, şi nişte probleme foarte serioase, adevărate provocări pentru oamenii de ştiinţă.

Multe dintre ideile romanelor SF ajunse la tineri, pot să le influenţeze comportamentul ca adulţi. Numeroşi savanţi s-au îndreptat spre ştiinţă după ce în adolesceenţă au devorat pur şi simplu zeci de romane SF, Carl Sagan fiind un exemplu deja clasic. La fel şi anecdotica întâmplare legată de tânărul care îi declara profesorului Phillip von Jolly că are de gând să se consacre studierii fizicii. Profesorul îl sfătuieşte să renunţe, să nu-şi rateze viitorul studiind o materie care nu mai are nimic nou de oferit omenirii. Tânărul, care nu urmează acest sfat înţelept şi devine creatorul fizicii cuantice, era Max Planck.

Pe de altă parte, mulţi oameni de ştiinţă sunt cunoscuţi marelui public prin lucrările lor de SF. – Paul Anderson, Isaac Asimov, Hal Clement, Efremov, fraţii Strugaţki, Arthur C. Clarke, Leonard Mlodinow etc. Întrepătrunderea dintre dintre ştiinţă şi SF produce uneori efecte curioase şi nu este clar, de pildă, dacă viaţa imită arta sau invers. Kurt Vonnegut Jr. a scris un excelent roman epistemologic – Sirenele de pe titan (The sirenes of Titan) în care este postulată ideea unui satelit al lui Saturn, cu condiţii mai puţin aspre decât ne-am putea aştepta. Când, cu câţiva ani mai târziu, s-a descoperit o atmosferă de metan pe Titan, iar planetologii au demonstrat că satelitul are o temperatură peste aşteptări, unii şi-au amintit de cartea lui Vonnegut, fizician la Universitatea din Cornwell.

În Întâlnire cu Rama de Arthur C. Clarke, cunoscutul autor a realizat un excelent portret al unei colonii spaţiale locuită de extratereştri. O provocare pentru Gerard O’Neill, profesor la Princeton. Acesta i-a rugat într-o zi pe studenţii săi din primul an la fizică, să conceapă un proiect de colonie spaţială. Primele rezultate ale exerciţiului SF i s-au părut atât de promiţătoare încât s-a hotărât să înceapă nişte savante calcule de probabilitate. Mulţumită acestora, dispunem astăzi de calcule teoretice şi o bază de lucru pentru a realiza în spaţiu aceste colonii. Materializate în proiecte şi încercări ale NASA, poate primele etape ale construcţiei acelui Rama imaginat de Clarke.

Ştiinţa, spun autorii de SF – este principala unealtă a progresului. Bine folosită, poate contribui la fericirea umanităţii. Dimpotrivă, utilizarea iraţională, antiumanistă a ştiinţei, duce la catastrofe de tot felul, la degradarea speciei umane şi prăbuşirea acesteia pe scara evoluţiei. Totuşi, dacă este vorba de o literatură autentică, rămâne mereu o undă de speranţă. Acomodarea cu noul, urmărirea atentă a viitorului sunt cheile supravieţuirii civilizaţiei noastre şi chiar a omenirii.

Generaţiile tinere cresc cu ideile SF şi sunt convinsă că foarte mulţi adolescenţi ar fi interesaţi, dar nu uimiţi de primirea unui mesaj extraterestru sau de întâlnirea cu un allien. Pentru ei, viitorul este deja ceva familiar.

Magdalena Vaida

http://blog.okian.ro/2015/04/27/pledoarie-pentru-sf/

Romanian film “Child’s Pose” wins Berlin Golden Bear


The film directed by Calin Peter Netzer was awarded the Golden Bear for the Best Film at the 63rd edition of Berlin International Film Festival Saturday night.

This is Romania’s first Golden Bear at the Berlinale, considered as the second most important Europe film festival after Cannes.

Image

Calin Peter Netzer’s film is a tale of corruption and guilt in modern Romania. It follows a rich and controlling mother, played by Luminita Gheorghiu, as she bribes witnesses into giving false statements to save her son from jail after he accidentally runs down and kills a boy. “Child’s Pose” was a favourite among the 19 contenders. The award was handed over to the director, Calin Peter Netzer, and producer Ada Solomon by the President of the Jury, Wong Kar Wai, one of the most acclaimed filmmakers. With the prize received on Saturday, Calin Netzer joins the club of major Romanian film laureates of the last years, next to Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Florin Serban and Marian Crisan. ‘Child’s Pose’ is Netzer’s third feature film after the much awarded ‘Maria’ (2003) and ‘Medal of Honour’ (2010). After he had received the trophy, the film director said: ‘I will try to say something, although I am speechless. I thank the Berlinale for having us here, I thank the festival director, Dieter Kosslick, but also Razvan Radulescu, with whom I wrote the script for this movie.

The film producer, Ada Solomon, in turn, said: ‘I am more used to being a fighter than a winner. I thank our lead actress, Luminita Gheorghiu, because this prize is greatly hers, as well. And, of course, my thanks go to Calin Peter Netzer who made this film’

‘Romanian politicians should be more attentive to Romanian cinema and Romanian filmmakers, who are extraordinary ambassadors for Romania’, Ada Solomon added.

Netzer’s film also landed the international critique award FIPRESCI Friday night in Berlin.

Image

http://youtu.be/deigof1karQ

Unanimous praise

Film critic Tudor Caranfil said ‘Child’s Pose’ is the first Romanian film to receive the Golden Bear trophy, noting that it was actually predictable that the movie would be among the ‘stars’ of the Berlin International Film Festival after its official screening last Monday. In what regards Luminita Gheorghiu, a favourite for the Silver Bear for Best Actress at the 2013 Berlinale, but who lost the trophy to Paulina García (‘Gloria’, director Sebastián Lelio), Tudor Caranfil said: ‘While there have been few quality films, actresses were absolutely brilliant’.

Film director Tudor Giurgiu in his turn said that, maybe after the ‘Child’s Pose’ received the Golden Bear in Berlin, Romanian authorities would wake up and understand that cinematography needs a different approach. ‘I don’t know what Romanian film should still demonstrate to also trigger an appropriate response from the authorities, who should wake up to reality and realise Romanian film industry is under-financed, that cinema theatres are closing down and that CNC is an organisation of the last century’ (…)/ This may be the last minute for all of us to wake up’, Tudor Giurgiu also said.

Filmmaker Stere Gulea also said the Golden Bear received by ‘Child’s Pose’ was the fruit of the directors’ remarkably serious work. Actress Ada Condeescu in turn said the Golden Bear is a great joy to Romania, to Romanian film industry and to the Romanian cinematography community: ‘I, too, congratulate from the bottom of my heart all those on the film crew. She further noted that she was convinced the performance of the actors in ‘Child’s Pose’ had ‘impressed the jury’.

Image

Berlin film festival winners

Best film (Golden Bear) – “Child’s Pose”, directed by Calin Peter Netzer, Romania

Jury Grand Prix (Silver Bear) – “An Episode in the Life of an Iron Picker”, directed by Danis Tanovic, Bosnia

Best Director (Silver Bear) – U.S. director David Gordon Green for “Prince Avalanche”

Best Actress (Silver Bear) – Paulina Garcia for Chilean film “Gloria”

Best Actor (Silver Bear) – Nazif Mujic for Bosnian film “An Episode in the Life of an Iron Picker”

Best screenplay (Silver Bear) – Jafar Panahi and Kamboziya Partovi for Iranian film “Closed Curtain”

Outstanding artistic contribution (Silver Bear) – Kazakh cameraman Aziz Zhambakiyev for “Harmony Lessons”

Alfred Bauer Prize (honouring innovation) – “Vic + Flo Saw a Bear”, directed by Denis Cote, Canada.

http://www.nineoclock.ro/romanian-film-childs-pose-wins-berlin-golden-bear/

http://www.berlinale.de/de/das_festival/im_fokus/videostreaming/06_streaming.html

2013 Sundance Film Festival Announces Films in Premieres


Image

Park City, UT — Sundance Institute announced  the films selected to screen in the out-of-competition Premieres and Documentary Premieres sections of the 2013 Sundance Film Festival, January 17-27 in Park City, Salt Lake City, Ogden and Sundance, Utah.

John Cooper, Director of the Sundance Film Festival, said, “We are pleased to see a number of returning filmmakers in our Premieres and Documentary Premieres sections, indicating that there is sustainability, longevity and personal reward to careers in independent film. The films announced today build on each filmmaker’s personal artistic legacy and contribute to the ever-growing and inspiring achievements of the independent film community.”

Trevor Groth, Director of Programming for the Sundance Film Festival, said, “The films in the Premieres and Documentary Premieres sections offer compelling portraits of worlds and people ranging from the beloved to the misunderstood to the unknown. Expertly crafted by some of the most esteemed filmmakers in the world these films have the power to delight audiences at the Festival and impact our culture at large.”

In addition to those announced today, films in the U.S. and World Competition, NEXT <=>, Spotlight, Park City at Midnight and New Frontier sections have been announced. For a full list of films visit www.sundance.org/festival.

PREMIERES
A showcase of world premieres of some of the most highly anticipated dramatic films of the coming year. Presented by Entertainment Weekly (http://insidemovies.ew.com).

A.C.O.D. / U.S.A. (Director: Stuart Zicherman, Screenwriters: Ben Karlin, Stuart Zicherman) — Carter is a well-adjusted Adult Child of Divorce. So he thinks.  When he discovers he was part of a divorce study as a child, it wreaks havoc on his family and forces him to face his chaotic past. Cast: Adam Scott, Richard Jenkins, Catherine O’Hara, Amy Poehler, Mary Elizabeth Winstead, Clark Duke.

Before Midnight / U.S.A. (Director: Richard Linklater, Screenwriters: Julie Delpy, Ethan Hawke, Richard Linklater— We meet Jesse and Celine nine years on in Greece. Almost two decades have passed since their first meeting on that train bound for Vienna. Before the clock strikes midnight, we will again become part of their story. Cast: Ethan Hawke, Julie Delpy, Xenia Kalogeropoulou, Ariane Labed, Athina Rachel Tsangari, Seamus Davey-Fitzpatrick.

screen-shot-2013-01-17-at-2-24-28-am

Big Sur / U.S.A. (Director and screenwriter: Michael Polish) — Unable to cope with a suddenly demanding public and battling advanced alcoholism, Jack Kerouac seeks respite in three brief sojourns to a cabin in Big Sur, which reveal his mental and physical deterioration. Cast: Jean-Marc Barr, Kate Bosworth, Josh Lucas, Radha Mitchell, Anthony Edwards, Henry Thomas.

Breathe In / U.S.A. (Director: Drake Doremus, Screenwriters: Drake Doremus, Ben York Jones) — When a foreign exchange student arrives in a small upstate New York town, she challenges the dynamics of her host family’s relationships and alters their lives forever. Cast: Guy Pearce, Felicity Jones, Amy Ryan, Mackenzie Davis.

Image

Don Jon’s Addiction / U.S.A. (Director and screenwriter: Joseph Gordon-Levitt) — In Joseph Gordon-Levitt’s charming directorial debut, a selfish modern-day Don Juan attempts to change his ways. Cast: Joseph Gordon-Levitt, Scarlett Johansson, Julianne Moore, Tony Danza, Glenne Headly, Rob Brown.

The East / U.S.A. (Director: Zal Batmanglij, Screenwriters: Zal Batmanglij, Brit Marling) — An operative for an elite private intelligence firm goes into deep cover to infiltrate a mysterious anarchist collective attacking major corporations.  Bent on apprehending these fugitives, she finds her loyalty tested as her feelings grow for the group’s charismatic leader. Cast: Brit Marling, Alexander Skarsgård, Ellen Page, Toby Kebbell, Shiloh Fernandez, Patricia Clarkson.

The Inevitable Defeat of Mister and Pete / U.S.A. (Director: George Tillman Jr., Screenwriter: Michael Starrbury) — Separated from their mothers and facing a summer in the Brooklyn projects alone, two boys hide from police and forage for food, with only each other to trust.  A story of salvation through friendship and two boys against the world. Cast: Skylan Brooks, Ethan Dizon, Jennifer Hudson, Jordin Sparks, Anthony Mackie, Jeffrey Wright.

jOBS / U.S.A. (Director: Joshua Michael Stern, Screenwriter: Matt Whiteley) — The true story of one of the greatest entrepreneurs in American history, jOBS chronicles the defining 30 years of Steve Jobs’ life. jOBS is a candid, inspiring and personal portrait of the one who saw things differently. Cast: Ashton Kutcher, Dermot Mulroney, Josh Gad, Lukas Haas, J.K. Simmons, Matthew Modine. CLOSING NIGHT FILM

The Look of Love / United Kingdom (Director: Michael Winterbottom, Screenwriter: Matt Greenhalgh) — The true story of British adult magazine publisher and entrepreneur Paul Raymond. A modern day King Midas story, Raymond became one of the richest men in Britain at the cost of losing those closest to him. Cast: Steve Coogan, Anna Friel, Imogen Poots, Tamsin Egerton.

Lovelace / U.S.A. (Directors: Rob Epstein, Jeffrey Friedman, Screenwriter: Andy Bellin) — Deep Throat, the first pornographic feature film to be a mainstream success, was an international sensation in 1972 and made its star, Linda Lovelace, a media darling. Years later the “poster girl for the sexual revolution” revealed a darker side to her story. Cast: Amanda Seyfried, Peter Sarsgaard, Hank Azaria, Adam Brody, James Franco, Sharon Stone.

lovelace d09 _163.NEF

The Necessary Death of Charlie Countryman / U.S.A. (Director: Fredrik Bond, Screenwriter: Matt Drake) — Traveling abroad, Charlie Countryman falls for Gabi, a Romanian beauty whose unreachable heart has its origins in Nigel, her violent, charismatic ex. As the darkness of Gabi’s past increasingly envelops him, Charlie resolves to win her heart, or die trying. Cast: Shia LaBeouf, Evan Rachel Wood, Mads Mikkelsen, Rupert Grint, James Buckley, Til Schweiger.

Image

Prince Avalanche / U.S.A. (Director and screenwriter: David Gordon Green) — Two highway road workers spend the summer of 1988 away from their city lives. The isolated landscape becomes a place of misadventure as the men find themselves at odds with each other and the women they left behind. Cast: Paul Rudd, Emile Hirsch.

Image

Stoker / U.S.A. (Director: Park Chan-Wook, Screenwriter: Wentworth Miller) — After India’s father dies in an auto accident, her Uncle Charlie comes to live with her and her mother, Evelyn. Soon after his arrival, India suspects that this mysterious, charming man has ulterior motives but becomes increasingly infatuated with him. Cast: Mia Wasikowska, Matthew Goode, Dermot Mulroney, Jacki Weaver, Nicole Kidman.

Sweetwater / U.S.A. (Directors: Logan Miller, Noah Miller, Screenwriter: Andrew McKenzie) — In the late 1800s, a fanatical religious leader, a renegade Sheriff, and a former prostitute collide in a blood triangle on the rugged plains of the New Mexico Territory. Cast: Ed Harris, January Jones, Jason Isaacs, Eduardo Noriega, Steven Rude, Amy Madigan.

Image

Top of the Lake / Australia, New Zealand (Directors: Jane Campion, Garth Davis, Screenwriters: Jane Campion, Gerard Lee) — A 12-year-old girl stands chest deep in a frozen lake. She is five months pregnant, and won’t say who the father is. Then she disappears. So begins a haunting mystery that consumes a community. Cast: Elisabeth Moss, Holly Hunter, Peter Mullan, David Wenham. This six-hour film will screen once during the Festival.

Two Mothers / Australia, France (Director: Anne Fontaine, Screenwriter: Christopher Hampton) — This gripping tale of love, lust and the power of friendship charts the unconventional and passionate affairs of two lifelong friends who fall in love with each other’s sons. Cast: Naomi Watts, Robin Wright, Xavier Samuel, James Frechevile.

Very Good Girls / U.S.A. (Director and screenwriter: Naomi Foner) — In the long, half-naked days of a New York summer, two girls on the brink of becoming women fall for the same guy and find that life isn’t as simple or safe as they had thought. Cast: Dakota Fanning, Elizabeth Olsen, Boyd Holbrook, Demi Moore, Richard Dreyfuss, Ellen Barkin.

The Way, Way Back / U.S.A. (Directors and screenwriters: Nat Faxon, Jim Rash) — Duncan, an introverted 14-year-old, comes into his own over the course of a comedic summer when he forms unlikely friendships with the gregarious manager of a rundown water park and the misfits who work there. Cast: Steve Carell, Toni Collette, Allison Janney, Sam Rockwell, Maya Rudolph, Liam James.

Sundance Institute
Founded by Robert Redford in 1981, Sundance Institute is a global, nonprofit cultural organization dedicated to nurturing artistic expression in film and theater, and to supporting intercultural dialogue between artists and audiences. The Institute promotes independent storytelling to unite, inform and inspire, regardless of geo-political, social, religious or cultural differences. Internationally recognized for its annual Sundance Film Festival and its artistic development programs for directors, screenwriters, producers, film composers, playwrights and theatre artists, Sundance Institute has nurtured such projects as Born into Brothels, Trouble the Water, Beasts of the Southern Wild, Amreeka, An Inconvenient Truth, Spring Awakening, Light in the Piazza and Angels in America. Join Sundance Institute on Facebook, Twitter and YouTube.

Image

The first “Sergiu Celibidache” Festival


Imagine

The first “Sergiu Celibidache” Festival will be held in Bucharest, May 3 – July 7, marking the 100th birthday anniversary of the celebrated Romanian conductor, according to a media release. The main events at the “Sergiu Celibidache 100” Festival in Romania, a biennial event, include a number of masterclasses taught by exceptional instrumentalists among whom Ida Haendel, Helmut Nicolai, Dorin Mar, Michael Martin Kofler, Wolfgang Gaag, Rony Rogoff and Enrique Garcia Asensio.The Festival also includes a photograph exhibition – “Excerpts from the Life of Maestro Sergiu Celibidache” as well as film projections among which “Celibidache’s Garden”, a documentary made by the conductor’s son, “Don’t Do Anything, Let It Evolve”, a film by Jan Schmidt-Garre and “Documentary about Sergiu Celibidache”, a TVR Media co-production. The films will be shown at Grand Cinema Multiplex in Baneasa. Book launches – “About the phenomenology of music” and “Celibidache. Rencontres avec un home extraordinaire” <”Celibidache. Encounters with an extraordinary man”> by Patrick Lang and Stephane Muller, will complement the string of festival events. Also part of the festival, concerts at the Romanian Athenaeum performed by international artists, former students, and Romania’s best orchestras. The festival will also be the venue for the world premiere of “A Smile in the face of adversity” by Sergiu Celibidache. Unesco declared year 2012 as the Celibidache Year. The festival is organized under the patronage of Romania’s president, in partnership with the Bucharest City Hall.

ARTS & LEISURE | NINEOCLOCK