Penelopa, ce-ai vrea tu?


Născut la 3 iunie 1936 în Coldău (jud. Bistrița-Năsăud), Ștefan Mihuț este cunoscut dejenilor ca “un senior al cetății”, autor dramatic și publicist, iar în ultimii ani, ca un prolific scriitor. Ultimul volum publicat, se alătură celor patru anterioare (teatru, publicistică, memorii, proză scurtă), în același registru specific care-l caracterizează, al moralistului dornic sa îndrepte “vițiile” contemporanilor săi. Moralistul Ștefan Mihuț o face pedant, o face cu umor și, indiferent dacă reușește sau nu în acest demers donchijotesc, rămâne cu seninătate, un optimist curajos.

panza

În “Pânza reginei”, purtând subtitlul “Elogii aduse femeii”, Ștefan Mihuț este consecvent cu sine însuși, chiar dacă viziunea asupra “eternului feminin” este unul vădit clişeistic. Nu de alta dar, nimic mai deprimant pentru o femeie decât să fie numită Penelopa. Adică, aceea femeie care și-a irosit 20 de ani din viață țesându-și visele și speranțele în pânza monocromă a cotidianului, pânză pe care noaptea, deșertăciunea propriei vieți o sfâșia dureros, mereu și mereu. Iar în tot acest timp, singura ei menire, de femeie așezată forțat pe piedestalul regalității, era să-l aștepte pe hoinarul Ulise. Care Ulise, ca o pedeapsă a zeilor (suprem cinism!) nu avea altceva mai bun de făcut decât să se mute de pe o insulă pe alta, să zdrobească inimi de nimfe și să-și desăvârșească propriul portret de mare erou.

penelopaŞi-atunci când, în cele din urmă, bătrân și obosit, se întoarce la picioarele Penelopei sale, acum bătrână și irosită și ea, elogiile pe care i le aduce se transformă în mit. Mit și simbol, mană cerească pentru a liniști conștiința eroului și un fel de mângâiere condescendentă pe creștetul reginei. Ai fost cuminte, foarte bine, e timpul să-ți acordăm medaliile cuvenite pentru fidelitate, înțelepciune, spirit de sacrificiu, devotament, resemnare etc. etc. E vremea sa devii simbol pentru toate aceste calități și multe altele și să-ți vezi de obligațiile tale, de copii, de gospodărie, de țesături și alte fleacuri femeiești. Când ea de fapt, biata Penelopa, nu și-a dorit nimic altceva decât să fie tratată în primul rând ca ființă omenească, și abia pe urmă regină-sclavă a sexului ei.

M.Vaida

Anunțuri

Iubitele lui Don Juan


 

 

Don Juan, studiat frenetic de psihologi, nu mai este acelaşi Don Juan, pe care l-a creat Tirso de Molina: un bărbat tânăr şi frumos, purtându-şi arogant pălăria cu pene, eternul prototip al seducătorului lipsit de scrupule. „Incapabil de iubire spirituală – spun psihologii – Don Juan trăieşte numai la nivelul instinctului, superior animalului pentru că ştie că firea lui se poate deghiza într-un rol. Seducătorul ca model de teatralitate a naturii umane, care nu cucereşte femeile prin iubire, ci prin gesturile şi vorbele meşteşugite despre iubire. Lipsit de transcendenţă morală, Don Juan este mai degrabă o specie decât un individ”. Şi, bineînţeles, individul odată transformat în specie, a dat naştere donjuanismului!

Image

Personaj tipic pentru imaginarul european, Don Juan continuă să fie seducător, dar atributele de tânăr şi frumos nu sunt absolut necesare. Traversând secolele, „prototipul” a suferit unele modificări. Mai ales că, spune eseistul Adrian Mihalache: „Apropriindu-şi modelul spaniol, fiecare cultură şi-a creat un Don Juan autohton. Moliere l-a transformat în Dom Juan, Shaw, în John Tanner, Mozart, în Don Giovanni. Byron a făcut din el un ironic pasiv, victima inocenta a femeilor. Pushkin, el însuşi un mare seducător, a fost mai interesat de pedepsitor decât de blasfemiator, prezentându-ni-l explicit în „Oaspetele de piatră”, dar şi implicit, în „Călăreţul de aramă”. Noi îl avem pe Rogulski, eroul romanului Don Juan al lui Nicolae Breban. Acesta este irezistibil, dar îşi foloseşte mai mult farmecul literar decât pe cel carnal; nu este nici măcar fizic atrăgător, deşi are un anumit magnetism. Îşi fascinează victimele îndeosebi prin cuvinte, pentru a le corupe mintea mai degrabă decât trupul, iar puterea îl ispiteşte mai mult decât seducţia.

Revenind însă la clasicul Don Juan, se ştie şi trebuie subliniat că, el s-a născut în Spania, nicidecum în Franţa sau Italia. Fapt explicabil prin câteva împrejurări istorice, particulare, care i-au favorizat apariţia. În momentul în care în „Spania secolului de aur” evreii şi maurii erau (măcar oficial) convertiţi la creştinism, o altă ameninţare se ridica la orizont: cea emanată de la Erasmus şi Luther, adică, repunerea în discuţie a întregii dogme catolice. Monarhia şi Inchiziţia spaniolă rezolvă rapid problema şi, într-o Europă măcinată de războaie religioase, Peninsula Iberică devine o campioană a credinţei, chiar cu riscurile unor devieri morale, prea puţin compatibile cu spiritul creştinismului. „A păcătui, a face penitenţă, a reîncepe să păcătuieşti” – devine un veritabil program „existenţial” pentru spanioli, fervoarea religioasă extremă amestecându-se cu o ciudată libertate de moravuri. Ipocrizie? Mai puţin decât s-ar crede şi mai mult o problemă de temperament bine cultivată. Spaniolul, conchistador din fire, deşi este dispus să moară pentru dumnezeul său, refuză totuşi să-şi reprime, în numele Lui, aspiraţiile şi instinctele.

Mai exista însă o valoare care la spanioli o întrecea pe cea a vieţii, onoarea, la honra fiind întrucâtva pentru Spania ceea ce destinul era pentru vechea Eladă. Aspectul social al onoarei apărea şi mai clar în situaţiile în care „dezonoarea” avea drept cauză fie infidelitatea femeii, fie o jignire adusă virtuţii ei. Întreg grupul familial se considera dezonorat şi toţi (soţ, tată, frate, unchi, veri) aveau acelaşi drept de răzbunare. Fireşte, ca o reacţie, s-a născut cea ce, pe bună dreptate, s-a numit „anti-onoarea”, respectiv, voinţa deliberată de a călca în picioare, a deprecia şi a parodia toate valorile pe care lumea punea atâta preţ. Romanul picaresc şi Don Quijote sunt un exemplu. Don Juan, un altul.

În plus, Don Juan s-a născut în Andaluzia, iar Andaluzia este altceva decât restul Spaniei. Dacă în Andaluzia, tipul autohton de iubire este aceeaşi iubire cavalerească, sclavă a onoarei, ca în Castilia de pildă, nu e mai puţin adevărat că tot aici coexistă două forme locale de viaţă erotică, caracteristice acestei ambianţe şi care au contribuit mult ca aceste forme să fie confundate cu donjuanismul. Una este poligamia organizată în haremuri, moştenire arabă care a lăsat urme adânci în sufletul şi obiceiurile andaluze, cealaltă, la fel de pitorească, iubirea ţigănească.

 Image

         În modă, o epocă de interdicţii se traduce aproape întotdeauna printr-un exces de sobrietate. În Spania lui Don Juan, ideologia care prezidează moda feminină este simplă şi clară: femeia este instrumentul orb al seducţiei, al naturii, este simbolul tentaţiei, al păcatului şi al răului. În afara obrazului, ispitele-i principale sunt semnele fecundităţii ei: coapsele şi sânii, dar şi fiecare centimetru de piele pe care-l descoperă. Faţa, din păcate, nu putea fi acoperită, dar i se putea imprima o expresie rigidă. Gâtul putea fi înfăşurat într-un guler înalt, mâinile înmănuşate. Cât despre sâni, tratamentul care li se aplica aminteşte de tortura la care erau supuse picioarele japonezelor. Obiceiul, neschimbat până în secolul al XVIII-lea, este descris astfel: „Trece drept semn de frumuseţe ca femeile să nu aibă piept deloc şi ele îşi iau din vreme precauţii ca să-l împiedice să se dezvolte. Când sânii încep să apară, îşi pun deasupra plăcuţe de plumb şi se înfăşoară foarte strâns. E drept că puţin lipseşte să nu aibă pieptul la fel de neted ca o foaie de hârtie”. Dedesubturile corpului fiind tabu, se inventează şi un sistem prin care fusta să fie mai lungă decât picioarele: încălţămintea cu tălpi groase din lemn sau din plută. Aceste încălţări incomode sunt eficiente şi împotriva unei plăceri lumeşti precum dansul. Culoarea recomandată pentru veşminte era, desigur, negrul.

         Se ştie că moda determină pragul de excitaţie sexuală a unei epoci. O modă permisivă care-i permite femeii exhibarea tuturor farmecelor sale naturale, contribuie la o anumită indiferenţă între sexe. Dimpotrivă, o modă represivă are drept rezultat o exacerbare proporţională a pragului de excitaţie. Nu e de mirare că, pe vremea triumfătoarei mode spaniole, una din marile favoruri acordate de o femei curtezanului ei era să-i arate glezna! Îmbrăcată în ciorap, evident!

         Această femeie „virilizată” (al cărei rol nu mai era să exercite asupra bărbatului o seducţie nefastă ci să-l însoţească pe anevoioasele căi ale perfecţiunii morale), siluetă rigidă şi uniformă, cu un chip emaciat de virtuoasă, pentru că trebuia cucerită de Don Juan, l-a inventat pe Don Juan.

Image

„Cine este? De unde vine? Aceste intrebari si multe altele sunt soptite de femei care nici nu l-au zarit macar si care, inainte de a-l dori, ar vrea sa-i dezlege taina. Don Juan e asteptat, masca sa de mister devine agentul sau principal de publicitate, atata curiozitatea, stimuleaza reveriile. Pe scurt, misterul sau, intretinut cu o rafinata tehnica a ambiguitatii, pregateste terenul pentru aparitia sa. Intr-un fel, cele 1003 victime sunt gata sa se lase cucerite inainte ca Don Juan sa treaca la asalt” – notează Octavian Paler în „Măştile lui Don Juan”, iar analiza făcută este exactă şi dureroasă. Fără un anumit tip de femeie, don juan nu ar fi existat.

O femeie supusă strictei şi geloasei supravegheri a familiei, ne ieşind în lume decât însoţită, la biserică, visând la acel caballero seducător pe care l-a zărit acolo sau pe stradă, în pripă. O femeie transpunând în fantasmele ei toate dorinţele şi toate frustrările de care poate fi în stare o epocă şi o femeie. O pradă.

 Magdalena Vaida

Celibatari, fraţi şi surori!


Celibatar, -ă, celibatari, -e; s.m şi f., „persoană (în special bărbat) necăsătorită; burlac, holtei”. De ce „în special bărbat” ? DEX –ul nu ne explică.

Celibat: „Statut al unei persoane aflată la vârsta căsătoriei, dar care nu este căsătorită”. Pentru „Le Petit Robert”, definiţia este aşadar mult mai tranşantă: celibatarul este cineva care n-a făcut ceva ce trebuia făcut la timpul potrivit. Să se căsătorească la o vârstă decentă, de exemplu, şi să intre „în rând cu lumea”. Pentru că, nefiind în rând cu lumea, societatea, dintotdeauna şi până în prezent, n-a încetat să pună beţe în roate celibatarilor. Acesta plăteşte chirie, impozite, taxe de tot felul, curent, gaz, telefon etc. la fel ca orice cuplu obişnuit. Numai că o face dintr-un singur salar. Veţi spune că el, celibatarul, consumă mai puţin gaz, curent, apă, mâncare etc. decât două persoane sau trei, patru. Discutabil. Un apartament, o casă, o cameră se încălzesc identic, indiferent dacă-l folosesc cinci, zece sau o singură persoană. Şi un bec de 60 de waţi luminează la fel pentru o persoană sau două. Sau impozitul pe clădiri, care nu luminează, dar se plăteşte. Sau, vă mai amintiţi de „epoca de aur” când celibatarii plăteau un impozit mai mare pe salar decât cei căsătoriţi?

Image

Până şi închiriatul unei camere este curată discriminare! Pe lista de preferinţe a proprietarilor, prioritari sunt cuplurile de tineri intelectuali, serioşi şi cu venituri stabile: medici, avocaţi, ingineri, profesori. Celibatarul urmează numai după studenţii cu părinţi bănoşi, în timp ce mama celibatară cu unul sau mai mulţi copii, este ultima acceptată. În lipsă de altceva, probabil. Mamă care, dacă n-a fost inspirată să-şi facă plodul cu un senator sau un director de bancă, pentru a avea parte de o pensie alimentară substanţială, nu are ce aştepta de la stat sau societate. E vina ei că nu e în rând cu lumea!

Când spui bărbat singur, fiecare se gândeşte la un holtei capricios, egocentric, dedicat unor preocupări ce nu pot fi împărtăşite cu o familie, posibil înrăit în ticuri şi manii scuzabile, totuşi. „O femeie singură”, sună cu totul altfel. Ca ceva necuviincios, vecin cu promiscuitatea. Ca un potenţial pericol. O femeie singură – nemăritată, văduvă, divorţată – se bucură de o reputaţie proastă. Dacă nu e „piatră în casă”, precis e o anomalie!

Image

Cu toate acestea, în zilele noastre, celibatul feminin a suferit o mutaţie. Face gimnastică aerobică, are o diplomă, fumează, călătoreşte, conduce maşini sau bussnis-uri solide şi abordează fără complexe drapelul independenţei. Dublă ameninţare: nu numai că femeia vrea să fie singură, dar refuză să fie şi proastă! Drept care, celibatarele sunt studiate pe toate părţile, interdisciplinar, ca nişte fenomene!

Image

Femeia singură îi sperie pe bărbaţi. Pe cei însuraţi, pe celibatari, pe cei divorţaţi şi pe preoţi. Nu şi pe văduvi, spun statisticile. Femeia singură le sperie şi pe femei, nu doar pe cele măritate ci, culmea, şi pe cele nemăritate încă. Oglindă a propriei imagini ieşite din rândul lumii sau concurenţă? Ambele ipoteze pot fi valabile. Multe neveste în schimb, aparţinând unor categorii socio-culturale modeste, o invidiază. De fapt, invidiază imaginea femeii moderne, emancipate: profesoare, inginere, artiste, farmaciste, arhitecte, femei cu studii, capabile să-şi analizeze defectele, dar şi să-şi pună în valoare calităţile. Femei care nu caută un bărbat numai pentru a se pune, financiar vorbind, la adăpost, nici pentru a dobândi un statul social, deoarece îl au deja. Ele sunt reversul imaginii altor femei, tot singure – funcţionare, secretare, coafeze, vânzătoare, muncitoare, şomere – care îşi caută independenţa fie într-o poveste de dragoste, lungă cât o telenovelă, fie alături de un soţ care să le ajute să parvină la un statut social fără de care se simt marginalizate, excluse din „modelul cultural” (şi social) pentru care au fost pregătite. Femei, mai ales tinere, prinse între discursul feminist despre eliberare şi celălalt discurs, cel matern, tradiţional, adept al mariajului cu orice preţ. Tinere care ar trebui, pe de o parte, să-şi răzbune mama pentru viaţa pe care n-a avut-o, iar pe de altă parte, să o liniştească intrând în rând cu lumea.

Image

O confruntare dură din care, inevitabil, se nasc victime. Dar asta, deja e o altă poveste.

Magdalena Vaida

Fashion exhibition: The Rest Is Tomorrow


Part of the International Fashion Showcase at the London Fashion Week 2013

Opening: Wednesday 13 February, 7-9pm

Precise and refined. Resplendent. Decadent. Subtle and minimalist or eccentric and cutting-edge… Just a few ways of describing Romanian fashion in 2013. Nevertheless, the designers brought together in the exhibition „The Rest Is Tomorrow” prove it is easier to say what it is not than to describe what it is. They belong to different generations and have different aesthetic agendas and concerns, but are united in reviving and reimagining the creative potential of Romanian design, textiles and decorative arts. Their six brands have established individual identities, yet together, they open the way to a new philosophy, a neo-traditional outlook.

Doina Levintza

Image
The first designer from Eastern Europe who has ever presented a collection at New York Fashion Week, Doina Levintza started her career designing costumes and sets for the Romanian National Television. She made her international debut in fashion in Paris in 1984. Since then, over 100 fashion shows and exhibitions in Romania and in cities like Paris, Monte Carlo, London, Washington and New York made her name renowned all over Europe and the United States.

Image

Irina Schrotter

Image
Irina Schrotter received a degree in Medicine before entering the fashion world, a choice that reflected her passion for art. She launched her brand 21 years ago, in Iaşi, Romania, and her flowing evening gowns and smart business clothes were an instant hit among women in search for an alternative day-to-day wear. At the end of the ‘90s, Schrotter organized for the first time what is now called the Romanian Fashion Week, and in 2001 she took part in the “Prêt-à-Porter Paris” showroom, which was the starting point of her international success. Today her brand is sold across 4 continents in 17 countries.

Image

Andreea Bădală

Image
Andreea Bădală, BA graduate of the Fashion Design department in Bucharest and of a Diploma in Pattern Technology at the London College of Fashion, is the young talent behind Murmur, a brand of daywear and eveningwear for women. The designer combines traditional techniques with experimental ones, the clothes being conceived as 3D objects surrounding the body, with fabrics that give vibration, structure and materiality to the sculptural object. Bădală’s garments are meant to be the final expression of female self abandon, devotion and love.

Image

Lucian Broscăţean

Image
Lucian Broscăţean has graduated from the BA and MA Fashion Design Course at the University of Art and Design Cluj-Napoca and he is currently teaching at the same institution. Since his debut collection „Nomadic Symptoms”  in 2008, he has been exploring different avenues of contemporary fashion. His collections have been presented in various fashion shows both in Romania and abroad. Mobility, nomadic lifestyles, versatility, and heterotopic spaces are some of the seminal zones that Broscăţean explores.

Image

Dinu Bodiciu

Image
Dinu Bodiciu is a Romanian born, London based fashion designer. After studying Graphic Design as his first degree, he graduated from MA in Fashion Design and Technology at London College of Fashion in 2011. Selected by the Wallpaper magazine as one of the most influential young designers of 2011, Bodiciu sees his creations as an extension of the body and is interested in their ‘organic’ nature, reflected or conflicted through textured fabrics, sharp cuts and graphic elements.

Image

Carla Szabo

Image
Carla Szabo is an accessory designer based in Bucharest, mostly known for her conceptual jewelery collections developed since 2004. She also collaborated over the years with many established Romanian designers, creating specially dedicated jewelery collections for Irina Schrotter or Stephan Pelger, to name a few. Among her sources of inspiration are the harmony of nature, urban culture, the relation between the past and the present, and self-knowledge.

Image

The exhibition is a partnership with: Galateca Gallery Bucharest, British Council, and British Fashion Council.

Special thanks to RoExport UK for their generous support.

When: Preview Wed 13 February, 7 – 9pm. The exhibition is open until 22 February, Mon – Fri, 10am – 5pm.
Where: Romanian Cultural Institute, London SW1X 8PH.

http://www.icr-london.co.uk/article/the-rest-is-tomorrow.html

Eu, la feminin (9) – Război sau secesiune?


Se numesc: Andreea Dworkin, Katie Roiphe (fiica nu mai puţin celebrei Anne Roiphe), Marilyn French, Susan Brownmiller, Catherine McKinnon, Susan Faludi etc. Majoritatea sunt americane, supraeducate şi ultrafeministe, iar discursurile pe care le rostesc sună cam aşa: „…pentru un bărbat, a face dragoste aproape întotdeauna e sinonim cu brutalitatea, cu omorul, de aceea sunt atâţia bărbaţi care fac greu distincţia între a face dragoste şi a viola…” (Marilyn French) sau „…priviţi-i pe Picasso, Balthus, Renoir, Degas: aceşti artişti aclamaţi secretă ura pentru femeile pe care le zugrăvesc ca pe nişte fetiţe lascive, ca pe nişte dansatoare cu un aer prostesc şi diafan, sau pe care le taie în bucăţi, le mutilează ca să-şi bată joc de ele, să le degradeze, cum face toată arta abstractă a secolului XX”. Pe scurt, violul în tuşe întunecate rezumă tonalitatea generală a relaţiilor dintre sexe: „Din timpurile preistorice şi până azi, violul a jucat, cred, o funcţie deosebită – el nu e nici mai mult nici mai puţin decât un proces de intimidare, prin care toţi bărbaţii ţin într-o stare de frică toate femeile” (Susan Brownmiller). Da, imensa majoritate a bărbaţilor, pentru a nu spune totalitatea lor, le maltratează într-un fel sau altul pe bietele femei, iar acestora din urmă li se recomandă să nu aibă încredere mai ales în cei pe care-i iubesc deoarece „relaţia amoroasă nu e nimic altceva decât un viol garnisit cu priviri sugestive” (Andreea Dworkin), un raport de putere deghizat şi „numai descurajarea face acceptabilă convieţuirea în pace a unei femei cu bărbatul vieţii sale” (Susan Faludi).

Vitriolate până în măduva oscioarelor lor, doamnele ultrafeministe au viziuni de-a dreptul apocaliptice despre situaţia femeilor întregii lumi. „Victimă a unui vast complot care uneşte împotriva ei televiziunea şi instituţiile care vizează nici mai mult nici mai puţin decât distrugerea ei, femeia constituie aşadar, paradigma oprimatului: sclavă a sclavului, proletară a proletarului, ea întruchipează cea mai abisală suferinţă şi stă în faţa bărbatului precum un evreu în faţa unui ofiţer SS. Ura pe care i-o consacră elita falică este atât de radicală, voinţa sa de exterminare e atât de puternică încât, în cea mai mare parte a lumii, femeile, şi odată cu ele şi copiii, au devenit o specie ameninţată (Marilyn French)”!

Fals, nimic mai fals răspund în cor politicienii, preoţii, intelectualii şi taţii de familie: într-un cuplu, adevăratul martir nu e femeia ci bărbatul! Distrugând instituţia mariajului, feministele îl împing pe bărbatul slab şi neajutorat, demn de milă, spre disperare, alcool şi sinucidere. Feministele, aceste „feminaziste” cum le numeşte populistul american Pat Robertson, formează „o mişcare socialistă, antifamilială, care le încurajează pe femei să-şi părăsească soţii, să-şi omoare copiii, să practice vrăjitoria, să distrugă capitalismul şi să devină lesbiene”. Feministele? „Sunt echivalentele khmerilor roşii” – spune Allan Bloom în „Criza spiritului american” care, profesor universitar fiind, se simţea hăituit de studentele sale precum un refugiat cambodgian de către călăii săi.

Bărbaţii sunt, aşadar, marii perdanţi. Pe deasupra, ei sunt vânaţi zi şi noapte de nişte creaturi narcisiste şi lacome care îi prind în capcana căsătoriei şi-i părăsesc apoi, fără aviz prealabil, pentru un filfizon aflat în trecere. Femeile, pentru că sunt peste tot, au dărâmat cele mai solide Bastilii masculine şi nu numai că au învins, dar au şi tupeul să trăiască mai mult decât bărbaţii. În plus, îndrăznesc să se şi plângă! Oare n-au fost ele întotdeauna perfide şi mincinoase? De la frumoasa Dalila şi până la văduva lui Mao, istoria femeilor la putere este un şir de crime, de lubricitate şi perfidii fără seamăn. Prin urmare, adevărul care trebuie clamat peste tot este că „bărbaţii suferă mai mult decât femeile”, că ei sunt „striviţi de reuşita acestor carieriste frenetice care îi transformă în sclavi pe subordonaţii lor masculi”. În fine, copleşiţi de această „crudă realitate”, bărbaţii mărturisesc, prin vocea lui Robert Bly că „nu mai sunt bărbaţi ci nişte fiinţe moleşite, vlăguite, îmblânzite de contactul mult prea îndelungat cu mamele, surorile, soţiile şi colegele de serviciu”. Viitorul pregătit de femei? Un uriaş maternaj politico-social…şi un excelent prilej de amuzament ironic pentru Pascal Bruckner în „Tentaţiile inocenţei”. Ca de altfel, pentru oricine posedă creier si un minimum de bun simţ. Pe scurt, între cele două tabere, remarcă Bruckner, „spumegă un discurs belicos care prin înverşunările sale nu spune decât un singur lucru: coexistenţa dintre cele două sexe nu mai este cu putinţă. Trebuie să ne înfruntăm sau să ne separăm. Război sau secesiune. Alegeţi!”

„Dilema” pusă în discuţie este readusă la proporţiile ei fireşti tot de filosoful francez. „Prăpastia pare uriaşă pe acest plan între America, pe de o parte, şi Europa, pe de alta”, spune Bruckner. Şi aceasta, dintr-un motiv foarte simplu: în Europa, legile sunt mai favorabile femeilor şi copiilor decât dincolo de Atlantic, unde puritanismul, iar mai târziu, conservatorismul anilor Regan-Bush a exacerbat maximalismul feministelor. „În numele unui ideal de echivalenţă între bărbat şi femeie, America proslăveşte un fel de codificare maniacală a relaţiilor dintre sexe, nuanţată prin ostilitate şi neîncredere. Europa, dimpotrivă, fără să a ignora această preocupare, insistă mai mult pe afinităţi decât pe diviziuni. În numele emancipării, America desparte, în numele civilităţii, Europa uneşte”.

Extraordinara diversitate a „artelor de a trăi” în Europa, acel savoir vivre specific fiecărei ţări, fiecărei regiuni, vine probabil din faptul că aici se practică un conservatorism inteligent şi că, se adaugă cu pricepere la tendinţele egalitarismului de azi, câteva obiceiuri plăcute, de ieri. A face curte, a seduce, a conversa cu spirit, când serios, când jucăuş ţin poate de moştenirea „eroticii trubadurilor”, de acel ritual de credinţă şi supunere care se ţesea între cavaler şi doamna sa, temperând dorinţele, civilizând instinctele. Cu alte cuvinte, Europa are privilegiul înţelepciunii indulgente şi ironice (moşteniă de la greci) care nu încearcă să cureţe dragostea de zgură, ci înţelege să accepte diferenţele şi chiar defectele. În acest domeniu, încheie Bruckner, e cu putinţă ca Lumea Veche să fie viitorul celei Noi.

E de dorit să aibă dreptate.

Magdalena Vaida

Eu, la feminin (8)


Diferenţele care ucid

Armata, poliţia, bandele mafiote sunt triburi de bărbaţi, fiecare cultivând un anume tip de agresivitate. Agresivitate despre care se spune că „este un atribut al virilităţii”. Deci, tipic masculină si ca atare, admisă. Acceptată.

Pentru că bărbatul are datoria de a fi competitiv, în competiţiile de tot felul, agresivitatea a ajuns să joace rolul de carburant. Numai că, nu toţi competitorii sunt şi câştigători. În funcţie de dimensiunile eşecului, se va structura şi potenţialul reacţiilor violente care poate conduce, în mod firesc spre delicvenţă. Statistic: la zece crime comise de bărbaţi, le corespunde una înfăptuită de o femeie.

Utilizarea armelor ţine tot de simbolistica masculină. Femeile sunt în general, străine de asemenea revendicări. În crimele pasionale, ele se reped mai degrabă la cuţitul de bucătărie decât la pistolul mitralieră. Cuţitul este un instrument domestic la îndemână, eficient şi la tăiatul cepii şi la tranşarea cărnii. Iar atunci când premeditează, , este ştiut că femeile preferă otrava. Lasă mai puţină mizerie în jur şi le ajută să intre în istorie. Vezi Lucreţua Borgia sau Caterina de Medicis.

Tot ce ţine de delictele sexuale este un alt prerogativ al bărbatului. Toţi zeii, toţi eroii, toate creaturile mitice cunoscute şi necunoscute, încarnează violenţa în ansamblul ei. Aşadar, nu trebuie să ne mirăm că Olimpurile masculine sunt populate cu indivizi care au la activ un mare număr de violuri, asasinate, paricide, fratricide şi incesturi, fără a mai pune la socoteală şi actele de demenţă şi bestialitate.

Singurul tărâm criminal unde diferenţele se estompează este cel al drogurilor. Narcoticele militează pentru unisex. De remarcat totuşi, că în lipsa drogurilor, femeile recurg la o soluţie soft, prostituţia, în timp ce bărbaţii toxicomani îşi procură doza necesară prin jaf, tâlhărie sau crimă.

Diferenţele se manifestă şi în aspectul social al agresivităţii. Delicventă sau criminală – într-un delict egal în gravitate cu cel comis de bărbat – femeia este mai puţin periculoasă decât bărbatul, spun specialiştii. Foarte rar recidivistă. Nici femeile criminal în serie nu au făcut cariere răsunătoare, iar atunci când se implică în afaceri de bandă, acţiunile lor sunt „justificate”, aproape întotdeauna, prin iubire. Motiv pentru care, oamenii legii le reproşează consistent că nu ştiu să-şi folosească farmecele în scopul convertirii spre bine a partenerului răufăcător.

Diferenţele persistă de asemenea în universul carceral al puşcăriilor. Înfiinţarea creşelor în penitenciarele moderne a redus simţitor violenţa de limbaj între deţinute, depresiile şi nevrozele. Până şi amorurile de conjunctură între puşcăriaşe sunt mai eterice, mai tandre. Dragostea este temporară în penitenciare şi mai mult colorează afectiv viaţa deţinutelor decât o pasionează. Nu la fel se întâmplă în puşcăriile pentru bărbaţi. Lipsurile se manifestă şi ele diferit. Nevoile sexuale ale femeii se rezolvă îndeosebi printr-un consum excesiv de medicamente, pe când refularea masculină se resimte violent şi se exprimă prin gelozie, certuri, bătăi.

Deşi ultima în domeniul agresivităţii criminale, poziţia femeii se dovedeşte – paradoxal – una superioară celui ocupat de bărbat. Măcar în acest domeniu. Moraliceşte desigur, pentru că din fericire, femeia resimte prea puţin nevoia de a recurge la violenţă ca să-şi măsoare gloria în funcţie de masacrele şi ruinele lăsate în urma ei.

Eu, la feminin (7)


Iubirea vinovată

Iubirea adulteră dintre Ares şi Afrodita, descrisă de Homer în „Odiseea”, este unul din marile „scandaluri” ale mitologiei greceşti. Povestea este binecunoscută: Hefaistos, soţul Afroditei, bănuindu-şi nevasta de adulter cu aprigul zeu al războiului, confecţionează o plasă din fire nevăzute pentru a-i prinde şi imobiliza pe vinovaţi în pat. Prefăcându-se că pleacă la Lemnos cu treburi, Hefaistos apare pe neaşteptate, constată flagrantul şi-i cheamă pe zei drept martori ai nefericirii sale conjugale. Din pudoare, zeiţele rămân acasă. La rugămintea lui Poseidon, Hefaistos consimte să-i elibereze pe cei doi, dar numai după ce primeşte promisiunea unei despăgubiri pecuniare.

Când îşi pierd caracterul ezoteric şi funcţia sacră, miturile decad şi devin literatură. Teatrul, romanul şi, mai proaspăt sosit pe piaţă, cinematograful, exploatează neobosite formula menajului în trei, din mitul originar nemairămânând decât nostalgia popularizată (vulgarizată) şi idealizată a trecătoarelor dorinţi transformate în iubire pătimaşă. O aventură. Personaje devenite celebre – Fedra, Isolda, Madame Bovary, Anna Karenina, Tess, Scarlet O’Hara etc. – mărturisesc pe numeroase pagini şi zeci de metri de peliculă mistuitoarele lor pasiuni şi complicaţiile pe care le aduc cu sine aceste iubiri vinovate. Bineînţeles, ca întotdeauna, supraestimarea pasiunii, la femei este imediat legată de sex.

Nimeni nu neagă existenţa femeilor care trăiesc numai pentru dragoste, dragostea pentru un singur bărbat. Dar nimeni nu spune că acest lucru se întâmplă cu precădere femeilor care sunt „rupte” de viaţă, iar dragostea – devenită unica preocupare – este singurul lor mijloc de a reface legăturile cu lumea. Heloise, închisă într-o mănăstire de Abelard, nu trăieşte decât pentru teologul ei. Juliette Drouet, practic sechestrată de Hugo, trăieşte doar pentru egoistul ei poet de geniu. Dar, din păcate, nu toate femeile au avut parte de genii, drept care n-au intrat în istorie ci au pierit undeva la periferia acesteia. Femei incapabile să-şi evalueze posibilităţile, să-şi depăşească condiţia de femele.

Străine de marile pasiuni virile (război, politică, bani, putere), străine de competiţiile şi luptele care caracterizează raporturile sociale – aşa cum au fost ele organizate de bărbaţi – femeile îşi convertesc o mare parte din nevoia de integrare în lume, într-o proiecţie amoroasă, într-o idee mult înfrumuseţată despre dragoste şi o imagine idealizată a bărbatului iubit. Mijloc sigur şi definitiv de alienare, încât, ceea ce se consideră a fi „o caracteristică a naturii feminine”, în realitate nu este altceva decât compensaţia minimă a unor nevoi vitale refulate şi pentru o viaţă trăită într-o baltă de frustrări. Emma Bovary este cel mai celebru studiu de caz.

Nici de cealaltă parte a baricadei însă, lucrurile nu stau prea bine. Îl voi cita pe Tolstoi, referindu-se la Stepan Arcadici din „Anna Karenina”, prins asupra „faptului” cu guvernanta copiilor: „Nu se putea căi că el, un bărbat de 34 de ani, frumos şi afemeiat, nu era îndrăgostit de soţia lui, mai tânără decât el numai cu un an, mamă a cinci copii în viaţă şi a doi copii morţi. Îi părea doar rău că nu s-a putut ascunde mai bine de nevastă. Îşi închipuia că ea, la drept vorbind, trebuia să fie îngăduitoare… Legăturile dintre ei nu se puteau repara, fiindcă nu era cu putinţă să-şi facă soţia iarăşi atrăgătoare, capabilă să trezească în el din nou dragostea…” Aşadar, între cinism şi tragismul romantic (zis feminin) nu există nici o contradicţie profundă. Ambele sunt modalităţi de evaziune din sfera realităţii, modalităţi de a fugi cât mai departe de orice promisiune concretă, de orice responsabilitate privită ca o îngrădire.

O atitudine hotărâtă împotriva iubirii-pasiune, deşi se apără de orice pretenţie moralizatoare, exprimă Denis de Rougemont. În „Iubirea şi Occidentul”, autorul vorbeşte despre adulter ca despre „una dintre cele mai însemnate ocupaţii ale Occidentului”, pe care o descrie ca „iubirea ce o pătimim (de la latinescul pati – a pătimi, a suferi), numai pentru că iubirea conjugală, domestică, ni se pare plictisitoare. Posibilitatea de a întâlni „marea iubire” acţionează asupra noastră ca o permanentă ispită şi, chiar dacă ştim că pasiunea aduce cu sine numai „nenorociri”, ne amăgim mereu că ea reprezintă o nenorocire mai vie decât banalul cotidian, mai înălţătoare decât fericirea călduţă de zi cu zi.

Dacă Ares şi Afrodita sunt simbolurile a două patimi rele rele, două boli ale sufletului (ura şi iubirea), relevate ca atare de exegeza morală, nu mai puţin adevărat este că pentru greci, ei reprezentau şi două principii cosmogonice, unirea dintre ele fiind acordul care naşte armonia. Se ştie din legendă că din unirea lui Ares cu Afrodita s-a născut o fiică, Harmonia. Hefaistos care-i înlănţuie unul de celălalt este demiurgul care realizează unirea contrariilor în lumea devenirii, în timp ce râsul zeilor exprimă bucuria în faţa naşterii acestei armonii. Dar dacă această unire ar persista, s-ar tulbura legile lumii, legile devenirii, în care trebuie să domnească naşterea şi moartea, schimbarea şi curgerea timpului. Iată de ce, ea este desfăcută, tot de către Hefaistos, la cererea lui Poseidon. Oameni înţelepţi grecii… Istoria însă, s-a banalizat. Nu mai este vorba despre cuplu, adulter, soţ înşelat sau soţie înşelată, ci doar de trup şi suflet, prinse împreună în capcana vieţii. Aşa au decretat romanticii şi fără ei, visele noastre ar fi mult mai sărace.