Concert de jazz cu Harry Tavitian la Deva, miercuri 30 septembrie


Harry Tavitian's Blog

Harry Tavitian

      În premieră la Deva!

„Lecția de jazz” cu Harry Tavitian (pian, voce)

Miercuri 30 septembrie ora 19

Centrul Cultural Drăgan Muntean Deva (sala mare)

Festivalul „Magna Curia”

Prețul unui bilet este de 15 lei. Biletele se găsesc la casa de bilete, zilnic între orele 11-16

Harry Tavitian în premieră la Deva în Festivalul Magna Curia

Evenimentul pe Fb: https://www.facebook.com/events/919450358091344/

Înregistrarea TVR a concertului meu cu același titlu – Iași, mai 2015 https://www.youtube.com/watch?v=DrJvBSdq8FE

Vezi articol original

Syria – Homo homini lupus


50000000Iaroslav Jindra’s album – Syria, Homo homini lupus:

„Dog eat dog-little visualization from former agency colleagues for the Thai Internet Mudrlanty who from the comfort of your home or office wondering on why the Syrians (and Others) stay home rather, why travel illegally without a visa and even (imagine!) Even without a passport, and why on the long journey you get as far as the strongest and itself and the richest. Oh, and they said they could have a disease and what if it caught our kids… And who knows, maybe it’s between them hidden terrorist, so chop chop, go write on Facebook „shoot is”, „let them die”, „pity the dead bodies in the truck wasn’t more”, ” I saw the second cut heads off (well, actually rather see how ” They ” are řezány heads)” „manipulating pictures”, „why don’t order ourselves”, „are incompatible with us”, ” these kids I’m sorry, but..”. Why is it that for this kind of agency photos is in Czech media place? That are too drink? Life is natural, and death as well…”

http://www.jaroslav-jindra.cz/Freelance Journalist

11990455_449729838553178_7263154013374314722_n11986977_449730111886484_6816953749805900435_n10626667_449730105219818_6451171459553208299_n11000881_449730008553161_2980772466620334194_n11168088_449730391886456_3563447123156240563_n11219227_449730388553123_4066043735593231221_n11350760_449730165219812_7182841451252326325_n

11926482_449730308553131_6100822288758160695_o11951456_449729945219834_6522991843718317324_o11947585_449730035219825_4242256388008161645_n11933447_449730338553128_6504678054790575630_n11886153_449729951886500_6595442000144362971_o11949273_449730155219813_7123313083083695152_n11921701_449730341886461_3620770488759623944_n11921701_449730341886461_3620770488759623944_n

Eu, la feminin (5)


Să îmbătrânim frumoase! Cine n-ar vrea? În pofida tuturor evidenţelor, căci bătrâneţea nu e frumoasă. Deloc. Nu trebuie decât să priveşti în jur.

În fond, amânarea morţii e problema noastră a tuturor. Atâta doar că este cam greu să trăieşti un secol când, după patruzeci de ani nu mai ai nici o căutare. Ca să nu mai vorbim de femeile care au prostul obicei de a trăi în medie cu 7,8 ani mai mult decât bărbaţii şi pentru care, greutatea vârstei împreună cu dictatura eternei tinereţi formează un cockteil de-a dreptul exploziv. Subînţelesurile culturale sunt şi ele asurzitoare. „O femeie îngrijită ţine la drum mult şi bine!”. Ca o maşină. Doar să vrea. „Fiecare Maud îşi găseşte Harold-ul ei!” Cu condiţia să fie docilă şi la dispoziţia producătorilor de cosmetice sau a chirurgiei estetice. „O femeie de 50 de ani valorează cât două de 25!” În banii cheltuiţi prin saloanele de frumuseţe, probabil. Mass media repetă până la epuizare: ţineţi regim, zâmbiţi, râdeţi, rămâneţi tinere… în timp ce-ţi arată imaginea unei anorexice de 18 ani! A renunţa, înseamnă a dezerta. Trebuie să fii femeie, a se înţelege feminină, să seduci chiar dacă ai ajuns în scaunul cu rotile. Dacă se poate, şi dincolo de el. Să fim serioşi. Promisiuni trucate ale tinereţii fără bătrâneţe. Basme. Adevărat, nevasta unui senator se conservă (ce cuvânt!) pentru mai mult timp şi mai bine decât o muncitoare dintr-o fabrică de mobilă, spre o pildă. Dar cu ce preţ? Şi pentru ce de fapt?

Femeile s-au obişnuit să se iubească prin ochii celor care le privesc şi nu se mai plac aşa cum sunt. Trist şi adevărat. Totul se bazează pe narcisism şi seducţie, iar crema antirid întreţine iluzia. Creează dependenţă. O femeie care nu mai e seducătoare, e ca un bărbat impotent. Recte, nimic. O negare a umanului.

Prin urmare…

…femeile au cu îmbătrânirea o relaţie specială. Longevitatea nu e neapărat o binefacere. Deficienţe fizice şi mentale, anemie, osteoporoză, depresii – sunt „bolile” mai mult sau mai puţin „sexuale” legate de ceea ce a devenit condiţia fiziologică şi afectivă a femeii în societatea noastră. Iar exigenţele modernităţii tind să facă din această ineluctabilă aventură, o tragedie. Pentru că femeile trăiesc mai mult decât bărbaţii, şi pentru că bărbaţii – privilegiu suspect – se căsătoresc cu femei mai tinere decât ei, văduvele sunt câtă frunză şi iarbă. Trei sferturi dintre bărbaţii de 65 de ani sau peste, sunt căsătoriţi, în timp ce la aceeaşi vârstă, mai mult de jumătate din populaţia feminină este văduvă. Aşadar, văduvia este destinul femeii! Corolarul singurătăţii şi vulnerabilităţii sociale, dixit sociologii şi psihologii, la unison. Cu excepţiile care întăresc regula. Excepţii care nu mai perpetuează specia şi se numesc Theacher, Albright…

Întâi constaţi că bărbaţii nu mai întorc capul după tine pe stradă. Apoi, că instalatorul nu-ţi mai face curte şi te taxează mai mult ca de obicei. La început te miri, pe urmă te simţi fantastic, te simţi liberă! Nu mai trebuie să fii preocupată să atragi atenţia, să mergi la coafor, să te simţi nenorocită că bărbaţii nu-ţi caută privirile. Foarte curând însă, se instalează panica. Descoperi că nu e vorba de ceva trecător, de o pauză binevenită, ci de o transformare lungă şi inexorabilă. Devii bănuitoare când soţul tău întârzie în conversaţii amabile cu vecina de la trei, o femeie mult prea tânără. Părerea ta. Drept răzbunare, a doua zi îţi cumperi o nouă cremă hidratantă. Cea mai scumpă din magazin. Ţii cură de slăbire ca să încapi în bikini-ul de acum zece ani. Serile te plimbi pe situ-rile porno şi adormi cu gândul la cel mai sexy bărbat pe care l-ai cunoscut, cu 30 de ani în urmă… Dimineţile te priveşti în oglindă tot mai mult şi tot mai speriată, tot mai deprimată. Obsedată. Într-o bună zi, copii tăi te privesc şi ei. Critic. „Mamă, asta nu eşti tu!” Au dreptate, nu eşti. Părul tău e roşu-morcoviu (a treia nuanţă în decurs de o lună), iar hainele i se potrivesc mai bine fiicei tale decât ţie. Semeni cu imitaţia nereuşită a lui Cher. O mască. Jalnică.

Şi totuşi, cum ar trebui să fii? Ai mintea şi sufletul la fel de tinere ca la 30 de ani, dar nu e suficient. Nu te mulţumesc jumătăţile de măsură, limitele impuse… Dar nu ai nici curajul să le încalci. Accepţi resemnarea? Nu eşti foarte hotărâtă, chiar dacă în fine, ai înţeles că bătălia pe care trebuie să o dai nu e pentru o imagine, ci împotriva tendinţei de izolare care te pândeşte, împotriva renunţării şi pasivităţii, împotriva ideii de deşeu biologic… Dacă mai poţi, te consolezi, patetic, cu gândul că oricum, la 80, 90 de ani, când în sfârşit natura nivelează cultura, bărbaţii foarte bătrâni şi femeile foarte bătrâne seamănă între ei. Se termină discriminarea

Mishima: O viaţă în patru capitole


Mishima: A Life in Four Chapters, se întitulează filmul regizat în 1985 de Paul Schrader şi produs de Francis Ford Coppola şi George Lucas, care descrie viața unuia dintre scriitorii japonezi emblematici ai secolului trecut, Mishima Yukio (1925-1970). Poet, prozator şi dramaturg, nominalizat de trei ori la Premiul Nobel pentru literatură, manechin, actor şi campion la kendõ, dar și activist politic de extremă dreapta, Kimitake Hiraoka pe numele său real, debutează la 16 ani în revista literară Bungei-Bunka.yukio_mishima

Pentru a-şi ascunde identitatea faţă de tatăl său, care-i interzisese să scrie, adoptă pseudonimul Yukio Mishima. În 1949, la numai 24 de ani, îi apare primul roman, Confesiunile unei măşti (Humanitas, 2011), care îl propulsează în rândul celor mai controversaţi scriitori ai generaţiei postbelice. Mishima începe astfel o prodigioasă carieră literară, publicând constant eseuri, piese de teatru şi romane, dintre care, cele mai importante au fost traduse şi în limba română: După banchet (Humanitas, 2004), Soare şi oţel (Humanitas, 2008), Zăpada de primăvară (Humanitas Fiction, 2009), Tumultul valurilor (Humanitas Fiction, 2010), Cai în galop (Humanitas Fiction, 2010), Templul zorilor (Humanitas, 2011), Îngerul decăzut (Humanitas Fiction, 2012) şi Templul de aur (Humanitas, 2013).mishima_yukio-confesiunile_unei_masti-63041

Confesiunile unei măşti, cartea de debut a lui Mishima publicată în 1949, este istoria personală a eroului-narator (un alter ego declarat al autorului), din copilărie, până la adolescenţă, aflată sub semnul descoperirii propriei sexualităţi, cu toate implicaţiile pe care le presupune o orientare considerată deviată. Astfel, una dintre amintirile timpurii ale eroului este cea a unui gunoier, faţă de care se simte atras pentru că reprezintă „o combinaţie minunată de nimicnicie şi vitalitate”. În egală măsură este atras şi de Ioana d Arc, pe care şi-o imaginează ca fiind bărbat. Cât de dezamăgit este când descoperă că a fost femeie! O atracţie similară simte şi pentru soldaţi datorită mirosului transpiraţiei lor, dar şi pentru că ei sunt destinaţi să moară. Referirile la moarte sunt numeroase: un băiat de circ, împuşcat în piept, craniul fracturat al unui echilibrist pe sârmă, tabloul Martiriul Sfântului Sebastian de Guido Reni etc. Toate aceste reacţii ale eroului copil prevestesc pasiunea lui pentru un coleg de şcoală, bine dezvoltat fizic, dar lipsit de inteligenţă. Adolescentul precoce în ce priveşte intelectul, dar nu şi fizicul, aspiră către forţa masculină care lui îi lipseşte. O soluţie pentru ieşirea din criză ar putea fi frumoasa Sonoko, pe care vrea s-o iubească pentru a-şi dovedi normalitatea, dar nu e în stare deoarece: În profunzime, nu-i străbătută oare iubirea, de dorinţa arzătoare şi imposibilă de-a fi asemeni partenerului întru totul?” (…) “Aceasta să fie iubirea? Nu-i mai degrabă ceva asemănător curiozităţii faţă de neliniştea aceea care se naşte în doi sub forma unei pasiuni bizare, atunci când o spaimă ni se cuibăreşte în suflet?

Incendierea celebrului Pavilion de Aur al templului budist Rokuon-ji, monument naţional din Kyoto, de către un ministrant suferind de tulburări psihice (fapt autentic, petrecut în iulie 1950) va constitui punctul de plecare al romanului Templul de aur în care Mishima transfigurează artistic realitatea izbutind să dea o justificare psihologică unui gest criminal. Publicat pentru prima dată în anul 1956 în Japonia, Templul de aur a fost tradus din japoneză de Angela Hondru pentru Editura Univers în 1985 şi reeditat în 2000 şi 2013 de Editura Humanitas. templul-de-aur

Romanul este confesiunea lui Mizoguchi, fiu al unui preot budist sărac, un tânăr, debil fizic și bâlbâit, respins de toți cei din jurul său pentru aceste handicapuri. Odată respins de societate, Mizoguchi reacţionează în două feluri. O alternativă, aşa cum o preconizează el, ar fi să se răzbune pe lume devenind un despot al ei. În acest sens, are anumite trăsături comune cu un personaj diabolic ca Richard al III -lea sau chiar cu Satan însuşi. Cealaltă alternativă ar fi ca să se limiteze de bunăvoie la infernul său izolat şi să-şi compenseze frustrarea prin aderarea la o serie de valori estetice. Din aceasta decurge obsesia lui pentru Pavilionul de Aur, ca simbol al frumuseţii. După normele curente, Mizoguchi este un simplu criminal şi nu este câtuşi de puţin eroic, dar el este stăpânul lumii sale interioare, care este esenţialmente amorală şi în care binele şi răul sunt reversibile. Confruntat cu opţiunea dintre viaţă şi frumosul estetic, în care nu este loc pentru compromis, Mizoguchi alege frumosul care, pentru a rămâne perfect şi inaccesibil altora, trebuie distrus. Întreg romanul e o poveste care conduce în final la acest sacrilegiu.

Nu mi-am dat seama pentru moment că între mine şi ceea ce aveam de gând să fac se deschidea o prăpastie mare, gata să-mi înghită şi viaţa. Pentru că în clipa aceea mă uitam fix la Templul de aur şi-mi luam rămas bun de la el. Templul de aur era şters în întunericul nopţii ploioase şi nici măcar conturul nu i se distingea clar. Stătea acolo, în beznă, ca şi când era o cristalizare a însăşi nopţii.”

Ecranizat de trei ori: în 1958 sub titlul Enjo (Conflagraţia), în regia lui Kon Ichikawa, în 1976, cu titlul original Kinkaku-ji, în regia lui Yoichi Takabayashi, şi în 1985 ca parte a filmului Mishima: A Life in Four Chapters, regizat de Paul Schrader, Templul de aur rămâne cel mai cunoscut roman al lui Mishima şi cel mai reprezentativ pentru scriitorul care a trăit permanent într-o lume a imaginarului care, pentru el, nu putea deveni reală decât transformată în artă.

  În patru capitole sau nu, Mishima a avut o viaţă şi o carieră construite pe o extraordinară tensiune între spirit şi trup, cuvinte şi acţiune, creaţie artistică şi angajament politic, însoţite de o preocupare obsesivă pentru Hagakure, un cod clasic de etică şi conduită a samurailor. Obsesie „sintetizată” într-o manieră personală în eseul publicat în 1967, Calea samuraiului (Humanitas, 2007) şi care îl va împinge pe 25 noiembrie 1970, ziua în care încheie ultimul volum al tetralogiei Marea fertilităţii, la gestul sinuciderii în maniera tradiţională a războinicilor japonezi, seppuku. Atât admiratorii, cât şi detractorii săi politici au recurs la Hagakure pentru a înţelege drama finală a lui Mishima. Una dintre multele ipostaze în care Mishima se vedea pe sine era şi aceea a unui samurai modern. Pentru el era esențial să moară cât era încă în putere, iar moartea sa să fie demnă de tradiţia samurailor. Chiar şi punerea în scenă a sinuciderii sale, în sediul Forţelor de Autoapărare din Tokyo, este influenţată de Hagakure: banderolele purtate de Mishima şi însoţitorii săi în timpul ultimului său discurs afişau un slogan din Hagakure, iar preţiozitatea extremă cu care s-a pregătit de moarte în dimineaţa ultimei sale zile reflectă spiritul acestui cod aşa cum l-a înţeles Mishima: „Chiar şi în moarte, bărbaţii trebuie să aibă culoarea florii de cireş”.

M. Vaida

http://blog.okian.ro/2015/07/08/mishima-o-viata-in-patru-capitole/#more-6954

Nymphomaniac – când Lars Von Trier își face “mea vulva”…


Nu sunt fan Von Trier! Prietenii stiu de ce…

Cabal in Kabul

Image

.
Văd că unii critici cu verbul plăpând recomandă ca în loc de 50 Shades of Grey să mergeți să vedeți Nymphomanic, care ar fi artă.
.
Nymphomanic e în realitate un dezastru cinematografic la fel de mare, cu diferența că fiind infinit mai snob și mai pretins intelectual e cu atât mai greu de acceptat.
.
Sigur, mai arogant-provocator ca acest om, Lars Von Trier, există puțini… La urma urmei, să ieși dintr-o familie spartă, cu tatăl nelegitim evreu de origine germană (Trier e orașul în care s-a născut Marx) și, devenit adult, să-ți pui un “Von” nemțesc în numele de artist arată până unde ești gata să mergi in provocare… La fel de infantil și gratuit ca să-ți declari admirația pentru Hitler și să anunți că ești nazist la festivalul de la Cannes (ceea ce el a făcut)…
.
Lars Von Trier caută în Nymphomaniac să…

Vezi articol original 1.616 cuvinte mai mult