Isabel Allende: Povestirile Evei Luna


allendePrimul roman semnat Isabel Allende pe care l-am citit, după îndelungi ezitări, a fost Caietul Mayei, publicat în 2014 de Editura Humanitas Fiction. Spun ezitări, deoarece o scriitoare catalogată ca „autoare de bestselleruri internaţionale”, de regulă mă duce cu gândul la Elizabeth Noble, Stephanie Laurens, Jude Deveraux şi alte femei prolifice într-ale literaturii pe tocuri.

Isabelei Allende i-am acordat totuşi ceva mai mult credit, cartea fiind recomandată de Denisa Comănescu. Şi m-am bucurat că am făcut-o. Fără să fie abisal, fără să fie superficial, fără să fie un roman mare sau mic, Caietul Mayei este totuşi memorabil. Prin scriitură în primul rând, apoi prin excentricitatea personajelor şi în fine, prin petele de culoare ce pigmentează paginile cărţii, indiferent că descriu viaţa hipiotă din Berkley, interlopii din Las Vegas sau localnicii din Chiloe, o insulă cât un sat, aproape de coasta chiliană.

povestirile-evei-lunaŞi, la fel ca întotdeauna, când îmi place un autor/autoare, mă grăbesc să-i citesc încă una din cărţile publicate, poate chiar două sau trei. La fel s-a întâmplat cu Isabel Allende, iar următoarea alegere a picat pe volumul Povestirile Evei Luna, apărut tot la Editura Humanitas Fiction, în seria coordonată de aceeaşi Denisa Comănescu. Douăzeci și trei de povestiri şi tot atâtea bijuterii de proză scurtă, apropiate de fabulosul realism magic al literaturii sud-americane.

Ca şi în Caietul Mayei, în Povestirile Evei Luna, Isabel Allende urmăreşte paralel mai multe destine, interferând planul acţiunilor, dar „spaţiul” fiind mai îngust, trecerile sunt mai uşoare şi impresia de dispersie mai redusă. Rezultatul este un amestec captivant de imagini care conturează douăzeci şi trei de portrete feminine, puternic individualizate de Eva Luna, o Şeherezadă hispano-americană pentru care „limbajul este un fir nesfârşit” pe care-l deapănă de parcă viaţa ar fi creată în timp ce povesteşte. Iar viaţa intens trăită este, după cum ştim cu toţii, pasiune, crimă, lăcomie, dragoste, compasiune, nebunie şi tandreţe. Toate la un loc, mărunt pisate şi bine amestecate în creuzetul memoriei.

Personaj principal în romanul omonim, Eva Luna se va intersecta de-a lungul vieții cu viitoarele sale eroine care vor da substanţă povestirilor, descoperind-o totodată pe cea care s-a născut pentru a povesti şi va trăi povestind vieți, vise, emoţii și speranțe. Născută dintr-o iubire de poveste, care-i salvează tatăl de pe patul de moarte, Eva Luna mărturiseşte despre sine: Mă cheamă Eva, ceea ce înseamnă viaţă, conform unei cărți pe care a consultat-o mama ca să-mi găsească numele. M-am născut în ultima odaie a unei case întunecate și am crescut printre mobile vechi, cărți în latină şi mumii umane, dar asta n-a reușit să mă facă melancolică, pentru că am venit pe lume purtând în memorie boarea selvei”. Or, selva, este viaţa însăşi. Caldă, umedă, luxuriantă, lascivă, acaparatoare, metaforă a feminităţii şi erotismului selenar, ilustrată prin povestirile Evei.

În Cadou pentru o iubită, de exemplu, Horacio Fortunato, un circar plin de imaginație și cu spirit mercantil, se găsește complet dezarmat în faţa farmecelor firavei şi insignifiantei, Patricia Zimmerman, femeie măritată, pe care nu reușește s-o cucerească, nici cu gesturi galante, nici cu cadouri scumpe. Plin de pasiune, dar neputincios în faţa sorţii potrivnice, apelează la sfatul bunicului său, care îi împărtășește cel mai mare şi mai simplu secret: „Fă-o să râdă, cu asta nu dai greș la femei…” Drept care, Horacio pune în scenă în grădina Patriciei, un spectacol de circ fastuos şi grotesc, încununat de sosirea sa într-un car alegoric, care va smulge femeii mult așteptatul hohot de râs. O poveste amintind de prinţese mofturoase şi de Charles Perault, dar nu mai puţin savuroasă.

Din fundul grădinii apărură şi ceilalţi membri ai grupului: muzicanţii care intonau marşuri militare, paiaţele ce-şi dădeau singure palme, piticii de la Curţile Medievale, o călăreață în picioare pe calul ei, o femeie cu barbă, câini pe biciclete, un ştruţ în uniforma lui Columb, iar la urmă un şir de boxeri cu pantaloni scurţi de satin şi mănuşi regulamentare, împingând o platformă pe roţi deasupra căreia se înălţa un arc de triumf din carton pictat. Sub el stătea proţăpit, plin de sine ca un împărat de recuzită, Horacio Fortunato, cu coama lui îmblânzită de briantină, cu nelipsitul lui surâs de curtezan, înconjurat de circul său nemaiîntâlnit, aclamat de trompetele şi cinelii propriei orchestre, bărbatul cel mai falnic, cel mai îndrăgostit şi cel mai vesel din lume. Patricia izbucni în râs şi îi ieşi în întâmpinare.

Pasiunea este cuvântul cheie şi în Fata perversă, unde Elena, o fiinţă ştearsă şi placidă îşi târăşte viaţa anostă între şcoală şi pensiunea mamei sale, Sofia. Sosirea unui chiriaş, Juan Jose Bernal, le bulversează pe amândouă şi declanșează un fior erotic care mistuie sufletul și trupul Elenei. Frustrată de faptul că atenţia lui Juan Jose e focalizată pe mama ei, Elena se strecoară într-o noapte în patul acestuia. Inițial sedus de gesturile fetei, Juan Jose işi dă seama curând că strânge în braţe femeia nepotrivită. În urma acestei aventuri „Elena îşi petrecu următorii şapte ani într-un internat de călugăriţe, încă trei la o universitate din capitală, după care se angajă la o bancă”. Între timp, Juan Jose, se căsătorește cu Sofia, dar „Imaginea copilei îi rămăsese în minte, intactă, neatinsă de ani; era tot fiinţa lascivă, covârşită de dragostea pe care el o respinsese ” şi nu poate să uite „amintirea oaselor fragile, a mâinii de copil pe pântecele sale, a limbii infantile în gura lui…„. Sosirea fetei de douăzeci şi șapte de ani, împreună cu logodnicul, în casa părinteasca, este ocazia nesperată de Juan Jose pentru a-şi mărturisi sentimentele şi regretul pentru acel amor neconsumat. Numai că, pentru Elena „copilăria rămăsese mult în urmă, iar durerea acelei prime iubiri refuzate era zăvorâtă într-un compartiment sigilat al memoriei. Nu-și amintea nimic din joia aceea îndepărtată.”

Dragostea nu are vârstă în povestirile Isabelei Allende. În Palatul Fantomă, iubirea „îl loveşte” pe Binefăcător, pe neaşteptate, ”la o vârstă la care nu credea că şi-ar mai fi putut aminti zburdălniciile inimii. Cataclismul îi zgudui simţurile şi-l aruncă înapoi în adolescenţă” şi, în pofida celor şaptezeci de ani ai săi, se îndrăgosteşte de Marcia, mai tânăra şi blazata soţie a ambasadorului Lieberman. Pentru a o putea iubi, o răpeşte şi o ascunde pe una din proprietăţile sale din junglă. Bineînțeles, povestea sfârșește diferit pentru cei doi. Din dorinţa de a-i fi plac şi pentru ca Marcia să vadă cu ochii ei „paradisul unui cecetător belgian” despre care citise, Binefăcătorul o duce într-o bună zi la fantomaticul Palat de Vară din San Jeronimo. Aici, după ce marea iubire e consumată, Binefăcătorul se întoarce în capitală şi „n-a fost mirat când Marcia nu i-a dat nici un semn că ar vrea să-l însoţească.” După câţiva ani, Binefăcătorul moare, în timp ce Marcia se contopește cu selva luxuriantă şi misterioasă, bântuită de şoapte: ”Purta tunică, era tunsă scurt şi se împodobea cu tatuaje şi pene; își ducea viaţa printre indieni, în mijlocul naturii. Era pe deplin fericită”.

În Gura de broască o femeie câștigă bani jucând în fiecare seară cu bărbații jocul „broaștei”.

Hermelinda trasa pe podea o linie cu creta , apoi făcea la o distanţă de patru pași un cerc mare, în centrul căruia se culca cu genunchii depărtați, picioarele ei strălucind aurii în lumina lămpilor cu rachiu. Desfăcut ca un fruct, ca o jovială gură de broască, ieșea la iveală centrul întunecat al trupului ei, în timp ce aerul din încăpere devenea tot mai greu și mai cald. Jucătorii se aliniau la semn și aruncau de acolo la țintă. Deși unii erau vânători încercați, Hermelida reușea să se fofileze şi, printr-o mișcare imperceptibilă a trupului, făcea ca în ultimul moment moneda să nu ajungă la destinație. Bănuții căzuți înăuntrul cercului erau ai ei. Dacă vreo monedă nimerea în locul mult visat, stăpânul ei primea drept răsplată comoara sultanului, două ore după perdea, în deplină desfătare, singur cu Hermelinda.

Într-o zi, în satul uitat la marginea lumii, în apropierea Ţării de Foc, sosește un asturian. Bărbatul s-a îndrăgostit de ea, sau poate că Hermelindei i-a plăcut de el, cert este că omul a jucat şi şi-a câştigat dreptul la cele 2 ore de iubire. Orele s-au prelungit însă până a doua zi, când „au potrivit amândoi cu grijă bagajele pe spinarea animalelor, au încălecat şi au pornit. Hermelinda a făcut un semn vag de despărţire admiratorilor săi dezolaţi şi, fără să privească înapoi, a pornit- peste câmpia aridă, după asturian. Nu s-a mai întors niciodată în locurile acelea”.

Aşadar, o viziune tragic-grotescă, gen Goya, asupra vieţii, parabole extravagante, fantezie debordantă în scenele descrise, perfect acordate cu situaţiile paroxistice şi cu mentalitatea personajelor, satira crudă, cu falsa proiecţie eroică a nelegiuirilor şi abuzurile potentaţilor, toate unificate de mersul zglobiu al naraţiunii, fac din lectura cărţii o adevărată voluptate. Carte pe care o recomand cu căldură.

Nepoata fostului președinte chilian Salvador Allende, Isabel, s-a născut în 1942 la Lima, în Peru. Își petrece copilăria în Chile, iar în timpul dictaturii lui Pinochet se refugiază în Venezuela, unde rămâne timp de cincisprezece ani, lucrând ca ziaristă.

În 1982, primul ei roman, Casa spiritelor, are un succes fulminant şi devine imediat bestseller internațional. În 1984 publică Despre dragoste și umbră, apoi Eva Luna (1987), Povestirile Evei Luna (1989) şi Planul infinit (1991). În anul 1992, fiica scriitoarei, bolnavă de porfirie, moare. Următoarea ei carte, Paula (1994), îi este dedicată. În acelaşi an, statul francez îi acordă titlul de Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres. Urmează: Afrodita (1997), romanele Fiica norocului (1999) şi Portret în sepia (2000), volumul de memorii Ţara mea inventată (2003), romanele Zorro (2005) şi Inés a sufletului meu (2006), al doilea volum autobiografic Suma zilelor (2007), romanele Insula de sub mare (2009), Caietul Mayei (2011) şi Ripper (2014), toate bestselleruri internationale.

În anul 2004, Isabel Allende a fost primită în American Academy of Arts and Letters.

Magdalena Vaida

http://blog.okian.ro/2016/01/22/isabel-allende-povestirile-evei-luna/

Anunțuri

Lumea ca „un pian mecanic”


1418658260.1

Nu cred că există cititor (mă refer la cititorii pătimaşi, desigur) care, după ce a lecturat una din cărţile lui Kurt Vonnegut Jr., să nu fi căutat încă unul din romanele sale, apoi încă unul şi încă unul… Şi asta deoarece, în toate povestirile şi romanele sale coexistă, întotdeauna, un amestec de ficțiune cu elemente autobiografice, de fapte verosimile cu altele tributare SF-ului, iar personaje istorice reale, mişună captive în dimensiunile legendelor urbane. Condimentate cu ironia şi umorul unui story-teller talentat, cărţile lui Vonnegut rămân totuşi ale unui umanist cu suflet cald, preocupat de nedreptatea socială, de consecinţele războaielor, de manipulearea maselor, de armele nucleare şi de pierderea omenescului din om. Motiv pentru care sunt atât de îndrăgite.

bookpic-pianul-mecanic-68598Romanul său de debut, Pianul mecanic (Editura Art, 2015) conţine deja in nuce toate trăsăturile specifice prozei vonnegutiene, care se va desăvârşi treptat în Sirenele de pe Titan şi Leagănul pisicii, atingând apogeul în Abatorul cinci sau Cruciada copiilor: Un dans obligatoriu cu moartea, în Micul dejun al campionilor sau La revedere, tristă zi de luni şi Galapagos. Ceea ce nu înseamnă că celelalte volume semnate de Vonnegut, sunt mai puţin realizate sau mai puţin îndrăgite.

Comparat cu distopiile Minunata lume nouă de Huxley şi Noi de Zamiatin, Pianul mecanic s-a vrut iniţial o satiră la adresa companiei General Electric, unde Vonnegut a lucrat o vreme după revenirea sa de pe front (1946-1950). Satira s-a îmbogăţit însă cu o analiză incisivă asupra societăţii postbelice, fascinată de tehnică, şi care deja tindea să robotizeze totul în detrimentul fiinţei umane. Iar dacă aţi văzut filmul lui Charlie Chaplin, Timpuri noi (1936), nu e greu de priceput ce înseamnă şi unde duce această robotizare. După ce a fost supus la mai multe nedreptăți, cum ar fi hrănirea forțată de către o mașină „modernă”, urmează munca la o linie de asamblare, care crește viteza de lucru forțându-l pe Chaplin să strângă șuruburi pe bucăți de mașini din ce în ce mai repede.

În orașul Ilium, New York, imaginat de Vonnegut, situaţia este doar aparent diferită. À rebours, aici, numai indivizii supradotați își permit luxul de a munci, toți ceilalți fiind înlocuiți de mașini inteligente şi ultra-productive, care dau un alt sens ideii de utilitate. Omul obișnuit, nu mai folosește la nimic. Meşterii de altă dată şomează şi îşi beau amarul prin bezna unor cârciumi, în timp ce tinerii deştepţi se zbat să treacă puzderiilee de teste menite să le stabilească drumul în viaţă. Într-un sistem în care totul vine de-a gata, la pachet, pe bandă, omenirea este trecută prin filtrul tehnic, lipsit de sentimente al unui computer suprem pe nume EPICAC. Computerul dictează tonul vieţii tuturor fiinţelor, căci în această glorioasă „lume nouă”, oamenii sunt instrumentele prin care mașinile acționează, şi nu invers. Sau, aşa cum observa șahul din Bratpuhr, care „îşi părăsise citadela militară şi spirituală din munţi ca să vadă ce putea învăţa de la cea mai puternică naţiune din lume pentru binele poporului său”, omenirea supra-civilizată s-a întors în epoca sclaviei.

– Şahul ar dori, vă rog, spuse Khashdrahr, să ştie ai cui sunt sclavii pe care-i vedem în drum spre New York.

– Nu sunt sclavi, spuse Halyard, chicotind superior. Sunt cetăţeni angajaţi de guvern. Au aceleaşi drepturi ca alţi cetăţeni – libertatea cuvântului, libertatea religioasă, drept de vot. Înainte de război, lucrau în Uzina Ilium, controlau maşinile, dar acum maşinile se controlează singure (…). Eliminând eroarea umană prin intermediul maşinilor şi concurenţa inutilă printr-o bună organizare, am crescut enorm nivelul de trai al omului mediu.

– Vă rog, îmi pare rău, dar acest om mediu nu are echivalent în limba noastră.

– Adică, spuse Halyard, omul simplu, cum ar fi, să zicem, oricine. Omul mărunt, nu strălucit, dar bun la suflet, simplu, obişnuit, orice fel de persoană.

– Aha, spuse şahul dând din cap. Takaru.

Takaru, spuse Khashdrahr. Sclav.

– Nu Takaru, spuse Halyard adresându-se direct şahului. Ce-tă-ţean.

Şahul rânji fericit.

– Takaru – cetăţean. Cetăţean – takaru.

Khashdrahr ridică din umeri.

– În ţara şahului există doar Elita şi Takaru.

Halyard simţi o arsură a ulcerului, care crescuse în dimensiuni şi autoritate de-a lungul carierei sale de translator al Americii pentru oficialităţi provinciale şi ignorante, din apele stătute ale civilizaţiei.”

Umanul fiind triat după bunul plac al unei maşini, lumea este inevitabil, pe cât de tehnică, pe atât de ilogică (sau construită după logica unei maşini, dacă vreţi), în care titlul de doctor ţi se poate retrage dacă nu reuşeşti să treci un test de abilităţi sportive. Astfel, omul nu mai este decât o ecuaţie al cărei rezultat trebuie să fie un IQ cât mai mare şi fiecare acţiune a sa este privită prin prisma unor fanatici ai tehnologiei care susţin maşinile pentru a-şi menţine propriul stil de viaţă.

Paul Proteus, personajul principal al cărţii, este unul dintre aceşti aleși, un tânăr manager cu un viitor strălucit la Uzina Ilium. IQ-ul său extraordinar îi oferă o viaţă în care se poate simţi util, deşi nu face mare lucru, pentru că lumea în care trăieşte nu este altceva decât o mare de maşini şi utilaje automatizate.

În lumina zorilor, oraşul părea o imensă cutie de bijuterii, plină cu milioane de comori sclipitoare”, atâta doar că, „bijuteriile” înşirate de Vonnegut sunt: baterii, curele, maşini de calculat, maşini de ţinut contabilitatea, mecanisme de închis sticle şi conserve, ceasuri, tuburi izolatoare, detectori, criostate, contoare, siguranțe, ventilatoare, filtre, maşini de spălat vase, lămpi, motoare, difuzoare, spectometre, butoane, radiouri, telecomenzi, celule fotoelectrice, computere, tensiometre, camere de luat vederi, aspiratoare, prăjitoare de pâine, boilere, roţi, relee, zimometre…

Din fericire însă, orice regim „pe limba lui piere” Aşadar, încercarea de a limita umanul nu poate aduce decât nemulţumire. Nemulţumirea de a fi inutil. Deşi totul pare perfect din punct de vedere informatic, tehnic, pulsul societăţii bate a revoltă. Prin intermediul vechiului sau prieten Ed Finnerty, un personaj neconvențional, care nu şi-a sacrificat principiile de viaţă de dragul recompenselor oferite de sistem, Paul ajunge să intre în grupul rebelilor. Dar, revolta împotriva mașinilor se întoarce curând împotriva ei înseși. Abia scăpaţi de maşini, oamenii simt nevoia să construiască alte, şi alte maşini…

Prin urmare, vă recomand să citiţi Pianul mecanic după care, să vă imaginaţi un atac ciber-terorist care ar putea să însemne sfârşitul unei civilizaţii controlată de computer, sfârşitul tuturor celor dependenţi de actuala tehnologie. Imaginaţi-vă oraşe scufundate în beznă, lifturi blocate, trenuri deraiate, avioane prăbuşite, centrale nucleare distruse etc.etc. După care, mai faceţi un exerciţiu de imaginaţie pentru a vedea cine vor fi supravieţuitorii. Boşimanii din Kalahari, triburile din Amazonia, mongolii din deşertul Gobi?… Oricum, „profeţia – ne linişteşte Kurt Vonnegut Jr. – e o treabă ingrată şi istoria ştie să ne arate care sunt, privind în urmă, soluţiile foarte logice la nişte dezastre îngrozitoare”.

vonnegutKurt Vonnegut Jr. a studiat chimia şi biologia la Cornell University şi Carnegie Institute, fiind însă cunoscut, mai puţin pentru studiile sale ştiinţifice şi mai mult pentru romanele sale. Se înrolează în armată în 1942. Luat prizonier la Dresda, în 1945, este supraviețuitor al bombardamentului asupra orașului, experienţă care îi inspiră romanul Abatorul cinci sau Cruciada copiilor: Un dans obligatoriu cu moartea (1969). În 1952 publică Pianul mecanic după care, se dedică în exclusivitate scrisului. În 1959 îşi publică al doilea roman, Sirenele de pe Titan, apoi Leaganul pisicii (1963), Fii binecuvântat, domnule Rosewater sau Nu strica orzul pe gâște (1965), Mama Noapte (1966), Micul dejun al campionilor sau La revedere, trista zi de luni (1973), Bufoniada sau Gata cu singurătatea! (1976), Deținutul (1979), Dick Ochi-de-mort (1982), Galapagos (1985), Barbă Albastră (1987), Hocus-Pocus (1990), Cutremur de timp (1997). Printre volumele sale de povestiri se numără Bun venit printre maimuțe (1968), Canarul din cușca pisicii (1961) şi Tabachera din Bagombo (1999).

Kurt Vonnegut Jr. s-a stins din viaţă la 12 aprilie 2007.

Magdalena Vaida

http://blog.okian.ro/2015/12/21/lumea-ca-un-pian-mecanic/

Omul obsedat de cărţi


allison hoover bartlett sqAllison Hoover Bartlett, este jurnalistă, cu articole semnate în publicaţii prestigioase ca New York Times, The Washington Post, San Francisco Chronicle Magazine şi altele. Drept care, familiarizată cu jurnalismul de investigaţie, în Omul obsedat de cărţi (The Man Who Loved Books Too Much: The True story of a Thief, a Detective, and a World of Literary Obsession), Allison îşi descrie propria investigaţie în lumea celor care care iubesc cu patimă cărţile, întrebându-se: „Ce anume îl poate face pe un om să încalce limitele şi, din admirator, să devină hoţ? Şi cât de subţire este această limită ? Voiam să aflu.” Şi află, bineînţeles, descoperind o lume în care pentru mulţi, dorinţa de a poseda cărţi, îndeosebi cărţi rare şi valoroase frizează patologicul.

Scrisă în stilul „new journalism” al anilor 60, în care graniţa dintre ficțiune și realitate a fost definitiv remodelată de Truman Capote, cartea lui Allison reuşeşte un adevărat tur de forţă epic, introducând cititorul într-o o poveste reală şi palpitantă despre cărţi, târguri de carte, anticari şi colecţionari, cu întâmplări petrecute pe mai toate continentele, cu numeroase trimiteri socio-culturale şi istorice, legate de o serie de volume rare, cunoscute şi accesibile doar iniţiaţilor. Şi desigur, poveşti despre hoţii de cărţi, cel mai faimos în acest World of Literary Obsession fiind John Gilkey.

Tot strângând informaţii despre hoţ, despre anticari şi despre piaţa de carte rară, mi-am dat seama că povestea asta nu e numai despre infracţiuni, ci şi despre legăturile intime, complexe şi uneori periculoase dintre oameni şi cărţi. Bibliofili rafinaţi şi escroci lacomi s-au confruntat secole de-a rândul în lumea cărţilor rare, aşadar, e o poveste foarte veche”.

„Hoţii erau fie savanţi, fie oameni ai Bisericii, fie escroci care furau ca să facă bani. Şi mai erau unii care mi s-au părut mult mai interesanţi: hoţii îndrăgostiţi de cărţi, care le furau pur şi simplu pentru că le iubeau”.

omul-obsedat-de-carti_1_fullsizeCu ajutorul unui anticar, cu veleităţi de detectiv, Ken Sanders (fost şef de securitate la Antiquarian Booksellers Association of America și deținătorul anticariatului Ken Sanders Rare Books), Allison Hoover Bartlett ajunge pe urmele lui Gilkey, încarcerat la „Deuel Vocational Institution”, un penitenciar aflat nu departe de San Francisco. Gilkey acceptă să se întâlnească cu jurnalista şi să-şi povestească viaţa, întâlnirile repetate şi discuţiile dintre cei doi devenind ulterior pretext şi substanţă pentru cartea lui Allison.

Omul zicea că nu colecţionează numai cărţi rare, ci şi cutii de tutun chinezeşti, instrumente muzicale, cărţi de baseball, cristale, monede şi autografe (…). În privinţa asta era un colecţionar tipic, adică nu se rezuma la a colecţiona un singur tip de obiecte. Cu toţii au însă o preocupare principală… În cazul lui, cărţile. Dar de ce? Şi cum se face că dorinţa lui era atât de arzătoare, încât a fost dispus să-şi rişte libertatea să şi-o îndeplinească? S-a întors la imaginea gentlemanului englez cu bibliotecă impresionantă şi mi-a explicat mai departe.

– Îmi place să simt că ţin în mână o carte care face cinci-zece miare. Şi mai e şi admiraţia celorlalţi.

Aşadar, lumea colectionarilor de cărţi este una cât se poate de interesantă, iar un lucru este sigur: nu este accesibilă tuturor. A colectiona cărţi, poate fi o pasiune relaxantă, o modalitate inedită de a cunoaște şi de a învăța lucruri noi, inclusiv o formă de socializare. Cu toate acestea, colecționarii de carte se situează, asemenea colecţionarilor de artă, într-un loc special, având în vedere raritatea obiectelor achiziţionate şi sumele mari investite în ele. În timp, aproape toți devin dependenţi şi ajung să fie afectați în munca lor zilnică, în viaţa socială sau în relațiile de familie, unii ajungând chiar să aibă probleme cu legea sau să se îndatoreze excesiv.

Pe de altă parte, analizând această dragoste maladivă pentru cărţi, pe care oamenii nedeprinşi cu cititul şi frecventarea bibliotecilor, librăriilor sau anticariatelor nu o pot înţelege, Allison Hover Bart (ea însăşi o pătimaşă iubitoare de cărţi), dă dovadă de multă înţelegere chiar dacă scopul nu scuză mijloacele.

Vânătoarea de comori pentru o colecţie are propriile ei recompense, dar, în ultimă instanță, să construiești o colecţie înseamnă să creezi o poveste. Când cărțile se alătură altor cărți cu care au lucruri în comun, ele compun împreună o poveste mai mare şi ea poate dezvălui ceva absolut nou despre istoria democrației, despre arta gastronomică din Renaștere, despre Hell Angels care scriu romane. La început, când vorbeam cu iubitorii de cărţi rare, eram îndrăgostită de poveştile lor despre descoperiri şi furturi, dar nu-mi dădeam seama că poveştile cele mai importante pe care le spuneau erau cele născute în şi prin colecțiile lor. Nu numai că „salvau civilizaţii”, ci şi participau la interpretări punând cărţile în legătură unele cu altele.”

Adică ceea ce face şi Allison Hoover Bartlet oferind iubitorilor de carte, o captivantă poveste care să-i pună „în legătură” cu alte cărţi, dar şi cu anticari, colecţionari şi oameni obsedaţi de cărţi.

Magdalena Vaida

http://blog.okian.ro/2015/11/16/omul-obsedat-de-carti/

Groşan şi picarescul balcanic de la Porţile Orientului


o suta de ani-grosanCelor care credeau că genul picaresc a dispărut pe vecie din literatură, romanul “O sută de ani de zile la Porțile Orientului” de Ioan Groșan (Editura „Polirom”) le va risipi toate temerile. Genul a părut atât de specific spaniol încât multă vreme s-a crezut că literatura de tip picaresc nu poate fi concepută în alte arii de cultură. Dar s-a putut; Defoe, Diderot, N. Filimon, Thomas Mann etc. au făcut apel la tehnica picarescă, conferindu-i, fiecare, trăsături caracteristice adaptabile la moduri variate de viaţă, din epoci şi arii geografice diferite.

Absolvent al Facultăţii de filologie a UBB Cluj, secţia română-spaniolă, prin urmare un cunoscător al literaturii spaniole și cu siguranță admirator al barocului Quevedo, Ioan Groșan respectă cu dărnicie canoanele generale ale prozei picarești, construind un roman bazat prin excelență pe evenimente. Un metaroman, după afirmaţia criticilor, adică un roman despre scrierea unui roman şi, în acelaşi timp, o trecere în revistă, sub forma pastişei, a întregii literaturi române de la începuturi, până la contemporani. Publicat prima dată în anii ’80 sub formă de foileton în revista „Viața Studențească”, romanul „O sută de ani de zile la Porţile Orientului” a cunoscut după ’89 un succes debordant, fiind reeditat de patru ori și distins cu Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor, în 1992.

Suntem aşadar, în secolul al XVII-lea, epoca de aur a eroilor picari, când, mazilitul domn al Moldovei, Barzovie-Vodă, însoţit de spătarul Vulture şi de rapsodul Broanteş, porneşte spre Stambul în încercarea de a-şi recâştiga tronul pierdut. În acelaşi timp, doi călugări, Metodiu şi Iovănuţ se îndreaptă spre Roma, cu misiunea secretă de a-l convinge pe Papă să încheie o alianţă cu Moldova, pentru a anihila stăpânirea otomană. În drumul lor, ei întâlnesc tot felul de personaje pitoresti (Huruzuma tătăroaica, Stăniloaia hangiţa, Parnasie, Cancioc, Ruxăndriţa, Despina, Cosette, Femeia Laura, turci şi tătari, cazaci, polonezi şi alte naţii) fiecare având propria poveste uluitoare, prilej pentru nenumărate peripeţii pe care narațiunea le colectează eteroclit, le expune cu gravitate, pentru ca în cele din urmă, cu o singură poantă să detroneze întregul eşafodaj transformându-l într-o suită de situaţii hilare: Mă vede sultanul şi-mi spune: „Ce faci bre, aici, după perdele?” „Mă gândesc, preamărite” zic eu. „În casa mea, bre?!” face el şi dă-i şi arde-i, că de-atunci gândesc numai în aer liber”.

Asemenea unui păpuşar iscusit, Groşan îşi montează şi demontează personajele în procesul de textualizare. Relatarea rămâne mereu cumulativă. Privirea naratorului acoperă situaţii diferite, se detaşează de un spaţiu, intră în altul, unde scena este complet schimbată, iar personajele care au satirizat episodic o acţiune povestită, dispar, fiind înlocuite cu altele. Schimbarea de decor este de multe ori subită, fără preambul. Un capitol este cenzurat, altul este jubiliar, iar altul ni se spune că e scris ca să ne ţină ocupaţi în lipsă de ceva mai bun de făcut. La un moment dat autorii („Ars Amatoria”) îşi iau concediul de odihnă sau răspund cititorilor, că prea s-au adunat multe scrisori la poşta redacţiei!

Dar să nu uităm că Groşan face cu bunăştiinţă literatură în literatură şi creează un limbaj textualizat care, mânuit cu abilitate, pare să deţină în acest context o simplă funcţie parodică. Când se adresează cititorului, se comportă de la început ca un autor cunoscut, plin de umor şi deplin conştient de valoarea scriiturii sale: „îngăduie-ne, Cetitorule, care te apleci cu sfielnică grijă asupra rândurilor aceste, a face aici o pauză. Trage-ți și tu răsuflarea, hodinește-ţi ochii și lasă-i să lunece iute peste vorbe, căci n-avem nimic din ceea ce, îndeobște, îți retine atenția. Aibi încredere în noi, nu te ducem pre tine în ispita de la trebi, nu mai povestim, ci facem puţină retorică. Șezi colea lângă noi și întinde-te o clipită. Precum noi obosim cu scrisul, așișderea tu cu cititul. Ut pictura, lectura.” Fiindcă, spune unul din personaje: „Retorica înfloreşte în vremuri tulburi, iertaţi-mă că sună a vers, n-am vrut. Unde nu e urmă de ameninţare, nu e picior metric de retorică, ca să zic aşa. Ele merg mână-n mână. Din două una: ori ai oaste mare şi-atunci nu-ţi mai trebuie retorică, ori ai oaste puţină şi-atunci taci.

Groşan cultivă cu vădită plăcere stilul ornat, limbajul aluziv şi ironia. Metonimia şi sinecdoca fac parte din instrumentele sale literare de valorizare indirectă a naturii umane. Manipulează aforismele şi proverbele pentru a ilustra un comportament sau o stare generală de lucruri: „Animi volant, corpora manent“, “Capul luminat sabia îl taie. Capete să fie, că săbii sunt destule.“, “Nu iaste altă mai de folos zăbavă decât munca”, “Ai oi, ai parte; ai parte, ai carte; ai carte, mare brânză!

Se amuză parodiind stiluri şi personaje (Cronicarii moldoveni, Sadoveanu, Rebreanu, Marin Preda etc.) parafrazează versuri clasice (Bolintineanu, Eminescu, Coşbuc, Topârceanu şi care mai vreţi) şi expresii în vogă, vehiculate de folclorul urban şi cel studenţesc al anilor 80 sau strecoară fraze decupate din limba de lemn specifică propagandei comuniste: „Noi ne apărăm sărăcia şi poveştile şi neamul”

Decât ceai în pahar, mai bine vodcă-n samovar”, „Indiferent ce limbă slavă am vorbi, noi tot de la Râm ne tragem”.

Iar dacă Groşan se amuză, la fel face şi cititorul. Romanul poartă pecetea prozei picareşti în general, dar este impregnat de dorinţa de a delecta, de a gâdila inteligenţa cititorului, de a-i stimula neastâmpărul ludic. Şi reuşeşte din plin.

05-interviu-1Aşa că, nu pot să închei decât în spiritul cărţii: dacă n-ai bătrâni la casă, cumpără-ţi un Groşan. Căci, prinde bine, mai ales că tu, Cetitorule, „memorie distributivă ai, cult eşti, autodidact devii…„

Magdalena Vaida

Kathleen Tessaro şi parfumul anilor nebuni


Din când în când, lectura unui roman din seria Damen Tango, a Editurii Nemira, poate face minuni în rândul cititoarelor cu moralul aflat la cote îngrijorătare de avarie. Romanţioase, senine şi uneori convenţionale, cărţile de acest gen se dovedesc totuşi reconfortante, cu condiţia să fie bine scrise. Or, Colecţionara de parfumuri interzise, de Kathleen Tessaro (Nemira, 2015), face faţă cu succes acestui deziderat. Un roman alert, captivant, mai ales în capitolele care reconstituie atmosfera picantă a anilor nebuni de după primul război mondial, bine documentat şi, dincolo de telenovela celor două personaje feminine Grace Monroe şi Eva d’Orsey, un excelent incurs în fascinanta lume a parfumurilor. O lume „definită de mirosuri, nu de cuvinte, forme sau sunete”, o lume în care mistica parfumului unic, special creat să reflecte personalitatea destinatarului, ocupă un loc important.

kathleen-tessaro---colectionara-de-parfumuri-interzise

Cei mai mulți dintre clienți doresc să miroasă precum cei care vor să devină, nu precum cei care au fost. Dar parfumierii încearcă întotdeauna să capteze mirosuri care ne amintesc de anumite locuri, de anumiți oameni sau anumite momente. Este cea mai mare provocare să capturezi nu doar un parfum adevărat, ci unul care să sugereze o întreagă experiență.”

În primăvara anului 1955, tânăra Grace Monroe face două descoperiri care-i vor schimba definitiv viaţa. Prima: o femeie necunoscută i-a lăsat moştenire o avere consistentă. A doua: soţul multiubit, o înşeală cu neruşinare. Acceptând moştenirea şi pornind pe urmele Evei d’Orsey, din dorinţa de a-şi limpezi sentimentele, dar şi pentru afla de ce a fost aleasă de o străină ca beneficiară a testamentului înregistrat la Paris, Grace va reconstitui nu doar viaţa extrem de tumultuoasă a unei femei de excepţie, ci îşi va revizui şi propria existenţă, refuzând la final să devină o păpuşă aristocratică, aşa cum doreşte anturajul ei very british. Este începutul sfârşitului cum s-ar zice, pasul spre emancipare, spre un alt tip de feminitate care, odată declanşat în anii 50 ai secolului trecut, continuă şi astăzi.

Mallory răsfoi broşura…

– Dactilografie avansată şi secretariat? Contabilitate? Se miră ea făcând o grimasă. Ce sunt toate astea?

– Nu poţi şti niciodată, răspunse Grace… Ar putea fi chiar folositor dacă Roger şi-ar deschide propriul birou într-o bună zi. I-aş putea fi de mare ajutor; să-i organizez întâlnirile, să-i redactez corespondenţa…

– Dar Grace, tu ai deja un serviciu, sublinie Mallory. Eşti soţia lui.

– Căsătoria nu e un serviciu, Mal.

Mallory o fulgeră cu privirea.

– Serios? Mă întreb dacă ai citit cu atenţie ce scria cu litere mici pe certificatul de căsătorie. Este de datoria ta să întemeiezi un cămin, o familie, o viziune a locului pe care voi îl ocupaţi în lume şi încotro vă îndreptaţi. Gândeşte-te la toate astea – şcolile la care vor merge copiii voştri, locurile unde vă veţi petrece sfârşiturile de săptămână, întregul vostru anturaj – toate astea îţi revin ţie.”

Cu ajutorul unui tânăr avocat al firmei care se ocupă de moştenirea ei, Grace începe o serie de cercetări ca să afle cine este Eva d’Orsey şi implicit care este legătura dintre ele. Aşa va ajunge la un imobil părăsit, unde descoperiră o încăpere plină de flacoane de parfum cu nume neobişnuite şi necunoscute, toate acoperite de praf. O va întâlni de asemenea pe Madame Zed care a cunoscut-o pe Eva d’Orsey, în urmă cu mulţi ani. Alternativ, episoade petrecute în hotelul Warwick din New York, elucidează şi împrejurările întâlnirii lor şi relaţia celor două cu Andre Valmont, un talentat creator de parfumuri crescut şi educat de Madame Zed, cel care „simțea parfumurile rivalilor săi adiind din sofalele încărcate de perne, într-un talmeș-balmeș de mirosuri intoxicante – florile de portocal din L´Heure Bleue luptându-se alături de notele primare ale hesperidelor și miezul îmbătător de iasomie din Chypre al lui Coty; amândouă parfumurile erau înecate în mixtura sufocantă dintre cocktailul adelfic depravat al Arpège-ului ciocnindu-se de orientalismul excesiv de senzual din Mitsouko”.

Viaţa celor trei formează „un triunghi al parfumului”, căci d’Orsey devine muza lui Valmont şi tot ea îl ajută să atragă clienţii bogaţi şi să-şi câştige celebritatea, la Cannes şi în Paris. Al Doilea Război Mondial le schimbă însă destinele: Valmont este evreu şi supus legilor rasiale, Eva d’Orsey are probleme legate de taina ei, Madame Zed îşi pierde mirosul în urma unei meningite.

Bineînţeles, la finalul cărţii, Grace Monroe descoperă, atât secretul Evei, cât şi rostul ei în lume.

Pornit „în căutarea timpului pierdut”, Marcel Proust constata melancolic că o mulţime de parfumuri preţioase cândva au fost date uitării peste ani sau au dispărut cu totul. Şi, ce-i mai trist, remarca John Oakes în Cartea parfumurilor (Editura Humanitas), alte parfumuri, care să le ia locul, n-au mai apărut. Colecţionara Kathleenei Tessaro ne reaminteşte toate aceste parfumuri uitate, dar şi ce înseamnă să fii o femeie inteligentă şi liberă, într-o lume încă plină de tabuuri şi prejudecăţi, în care o femeie care își cumpără singură parfumul, e catalogată drept o ființă tristă…

kathleen-feature-2

Născută în Pittsburgh, Pennsylvania (SUA), Kathleen Tessaro şi-a început studiile universitare în oraşul natal, de unde a pleacat bursieră în Anglia, pentru trei luni care se vor transforma în 23 de ani de viaţă londoneză. Primul ei roman, Elegance (2003), a devenit bestseller, fiind urmat apoi de Innocene (2005), The Flirt (2007), The Debutante (2010), The Perfume Collector (2013) şi Rare Objects (2015). În 2009 s-a reîntors în America, în Pittsburgh, unde locuieşte împreună cu soţul şi fiul ei.

Magdalena Vaida

http://blog.okian.ro/2015/09/17/kathleen-tessaro-si-parfumul-anilor-nebuni/

Umberto Eco: Mâine, azi.


umbertoeco1

De câte ori se plictiseşte, Eco scrie un roman!”, remarca maliţios unul din criticii literari italieni referindu-se la Numărul zero, cea de a 7-a carte publicată de cunoscutul semiotician, filosof şi eseist, Umberto Eco. Scrise din plictiseală sau nu, aceste intermezzo-uri beletristice constituie însă, pentru publicul cititor, o inteligentă şi amuzantă evaziune din cenuşiul cotidian. Pentru că, fiind un spirit ludic prin excelenţă, în mod firesc Umberto Eco se amuză ca romancier, având grijă să alimenteze permanent curiozitatea cititorilor săi prin subtile jocuri de limbaj sau simboluri și aluzii culturale. Toate brodate, cu măiestrie, pe canavaua de intrigi închegate în jurul unor mistere, fie ele teoria conspiraţiei sau crime bizare, petrecute într-un cadru istoric bine ales. De altfel, „nevoia de istorie” este o altă caracteristică a romanelor lui Eco. O istorie la răscruce de spaţii şi epoci, pe care autorul le străbate şi le reconstituie cu minuţiozitate, din dorinţa de a redescoperi adevărul, realitatea, autenticul. Motiv pentru care, personajele sale pendulează între trecut şi prezent, fie că acest trecut înseamnă întoarcerea în Evul Mediu, în secolul al XIII-lea sau al XVII-lea sau mai aproape de zilele noastre, la începutul secolului XX.

Umberto-Eco-Numarul-zero

Numărul zero (Editura Polirom, 2015), nu face excepţie. Aici, un incurs în vechiul Milano, simultan cu unul în istoria și politica Italiei anilor 90 implică, odată cu viziunea critică asupra evenimentelor, o serie de suspiciuni dezvoltate şi alimentate în timp despre: Mafie, fascism, asasinarea lui Iulius Cezar, Napoleon, spioni şi NATO sau despre Moussolini în special, cu o întreagă poveste legată de moartea acestuia. Pentru ca la final, între paranoia personajelor sau ipotezele conspiraţioniste legate de evenimentele înşirate, din paradigma adevărat-fals, cititorul să constate uluit că nu există ieşire.

Numărul zero este povestea unui cotidian numit Domani (Mâine), un ziar care să aducă știri nu despre ce-a fost ieri sau ce se petrece astăzi, ci despre ceea ce s-ar putea întâmpla mâine. „Cotidianul care nu apare niciodată” îl are ca patron pe Comandorul Vimercate, un om de afaceri „care controlează zeci de hoteluri pe Coasta Adriatică, multe aziluri pentru pensionari şi invalizi, o serie de afaceri ilicite despre care se şoptesc multe, cîteva televiziuni locale care încep să transmită de la unsprezece seara încolo , şi sunt numai licitaţii, teleshopping şi cîte un show decoltat...” plus vreo „douăzeci de revistuţe de duzină”. Comandorul „vrea să intre în lumea bună a finanţelor, a băncilor, precum şi a marilor ziare. Instrumentul este promisiunea unui nou cotidian dispus să spună adevărul în toate privinţele. Douăsprezece numere zero, să zicem 0/1, 0/2 şi aşa mai departe, tipărite în extrem de puţine exemplare confidenţiale, pe care Comandorul le va evalua şi apoi va face în aşa fel încât să fie văzute de cine vrea el. Odată ce Comandorul va fi demonstrat că poate să pună în dificultate ceea ce se cheamă lumea bună a finanţelor şi a politicii, e posibil ca acea lume bună să-l roage să abandoneze ideea respectivă, el renunţă la Mîine şi obţine un permis de intrare în lumea bună. Mai pune să zicem aşa, doi la sută din acţiunile unui mare cotidian, ale unei bănci, ale unei reţele de televiziune care contează”.

În acest scop, se înfiinţează o redacţie şi sunt angajaţi rapid un ghost writer (naratorul) şi cinci jurnalişti obscuri ( unul din ei fiind şi un posibil agent sub acoperire), specializaţi în accidente, horoscopuri, anunţuri mortuare, dezvăluiri scandaloase etc. Colonna, ghost writer-ul din „Numărul zero”, în vârstă de 50 de ani, primind în plus şi oferta, provocatoare financiar, de a scrie o carte despre punerea la cale a ziarului „Mâine”. Atâta doar că scrisul nu implică povestea reală a ziarului, ci una idealizată, prilej pentru Eco să creioneze, aproape caricatural şi cu o vervă satirică scânteietoare, un întreg lanț al falsului care se va prăbuși în sine însuși.

Prin tabloul vânzolelii din redacția ziarului inexistent, Eco demască o serie de strategii și clișee de comportament ale jurnaliștilor și publicului consumator de presă. Clișee de gândire, clișee de exprimare, clișee de viață manevrate din umbră, trăite sub avertizarea personajului Braggadocio: „Ziarele mint, istoricii mint, televiziunea de azi minte(…). Trăim în minciună şi, dacă ştii că te mint, trebuie să trăieşti cu o bănuială. Să bănuieşti, să suspectezi întruna, numai aşa o să afli adevărul”.

Aşadar, dacă admitem că „nu ştirile fac jurnalul, ci jurnalul face ştirile”, punând pe aceeași pagină ştiri despre patru evenimete petrecute în oraşe diferite, nu toate de dată recentă, dar care au ca nucleu violenţa juvenilă, transmiţi cititorului ideea unui pericol, îi induci teamă („Ţi-e şi frică să mai ieşi pe stradă“). Se creează, astfel, a cincea ştire, cea dorită să producă o preocupare puternică pe o temă anume. Din această perspectivă, romanul este un excelent manual dedicat non-jurnalismului, adică jurnalismul care se practică azi prin preluarea şi prelucrarea în exces a informaţiilor menite să facă mult zgomot (breacking news) şi să distorsioneze realitatea.

Romanul este simetric şi în ideea de ratare: Rataţii, ca și autodidacţii, au întotdeauna cunoştinţe mai vaste decât învingătorii, dacă vrei să învingi trebuie să ştii un singur lucru şi să nu pierzi timp ca să le afli pe toate, plăcerea erudiţiei e rezervată rataţilor. Cu cât ştie cineva mai multe, cu atât înseamnă că lucrurile nu prea i-au ieşit cum trebuie” – decretează Colonna la începutul cărţii, pentru ca la final să aducă necesara completare: „şi dacă ştii că eşti un ratat, singura consolare e să te gândeşti că toţi în jurul tău sunt nişte înfrânţi, chiar şi învingătorii”. Drept care, ideea Maiei de a căuta „o ţară în care să nu existe secrete şi totul să se desfăşoare la lumina zilei” („Între America Centrală şi cea de Sud găseşti o mulţime”) este demontată de Colonna la sfârşitul romanului: „eu mă apuc din nou să traduc din germană şi tu te întorci la revista ta pentru coiffeurs pour dames şi săli de aşteptare de la dentişti. În rest, un film frumos seara, weekenduri aici, la Orta – şi să-i ia dracu pe toţi. Ajunge doar să aşteptăm: odată devenită în chip definitiv Lumea a Treia, ţara noastră va fi perfectă să trăieşti în ea…

Un happy-end dulce-amărui, marca Umberto Eco.

Magdalena Vaida

large_150111-235052

http://blog.okian.ro/2015/08/19/umberto-eco-maine-azi/

Profeţiile omului Houellebecq


michel-Houellebecq---644x362Nu sunt fan Houellebecq, dar lecture oblige. Mai ales după tam-tam-ul mediatic din jurul autorului, urmat de controversele legate de carte (inclusiv momentul apariţiei acesteia) şi zbuciumatele declaraţii pro şi contra ale criticii care, toate la un loc, au declanşat un marketing agresiv şi o spectaculoasă vânzare a romanului Supunere. Căci despre o anumită supunere vorbim, până şi în materie de cărţi citite, sau nu…

supunere-houellebecq

Nefiind deci fan Houellebecq, am citit romanul apărut la Humanitas (2015) cu detaşare şi departe de al considera „un mare roman, realizat literar impecabil”. Pentru că nu este un mare roman, iar din punct de vedere literar, este foarte departe de Particulele elementare sau Harta şi teritoriul, acesta din urmă recompensat în 2010 cu premiul Goncourt. Supunere este o carte bună. Speculativă. Incitantă intelectual. Care merită să fie citită. Şi trebuie citită. Atât. Coincidenţa funestă a fost că romanul lui Houellebecq, care descrie o ipotetică islamizare a structurilor statale în Franţa anului 2022, a fost lansat odată cu atacul terorist petrecut în 7 ianuarie la săptămînalul satiric Charlie Hebdo. De unde şi nebunia colectivă declanşată şi căreia Houellebecq îi răspunde aproape senin în „Paris Review“: „N-am vrut să epatez, n-am vrut să enervez, ci, pur şi simplu, mi-am imaginat că în starea actuală a lucrurilor în Occident se poate întâmpla aşa ceva“.

Da, se poate întâmpla. Nu e exclus ca într-o bună zi Franţa să aibă un preşedinte musulman (americanii nu credeau, în urmă cu nişte ani, că vor avea un preşedinte de culoare!). E chiar posibil ca islamiştii să-i întreacă numeric pe creştini, dar asta nu face decât să mute problemele dintr-o ogradă în alta. O minoritate creştină ar provoca tot atâtea probleme unui stat islamic francez, câte provoacă acum minoritatea musulmană Franţei majoritar creştine. Poate chiar mai multe, ştiut fiind că francezii au tradiţie în a crea structuri de rezistenţă şi a lupta din umbră. Prin urmare, „profeţiile omului molie” privind acest capitol, sunt discutabile. Nu şi opţiunile individuale şi/sau colective într-o lume care se relativizează din ce în ce mai mult şi din ce în ce mai apăsat. Aici, comparaţia cu Orwell sau Huxley este de bun simţ, pentru că întreg scenariul imaginat de Houellebecq aminteşte de supunerea (de dragul nuanţei, aş zice, supuşenia) intelectualilor, a conştiinţelor publice, în faţa unor ideologii totalitariste, indiferent că vorbim de fascism, comunism sau fundamentalism religios. Acceptarea, „capul plecat pentru a nu fi tăiat” (colaboraţionalismul, cum îl numesc francezii) din varii motive – laşitate, comoditate, frustrări, bani, putere etc. – este consemnată nu doar de istorie, în general, ci şi de istoria literaturii, în particular. Fiecare dispunând de câte o lungă listă de astfel de „supuşi”…

„Sinuciderea democraţiei occidentale” prin prăbuşirea politicului în prăpastia care se tot adânceşte între partidele tradiţionale şi electorat, îi determină pe francezi să aleagă pentru prezidenţialele din 2022 între liderul musulman moderat Mohammed Ben Abbes şi lidera Frontului Naţional, Marine Le Pen. Mohammed Ben Abbes, nu apare în mod direct în carte, dar e descris, ca un politician remarcabil, un fel de Napoleon, care intenţionează să refacă limesurile sudice ale Imperiului Roman şi să atragă în uniune ţările arabe:

„Rari sunt cei ce clădesc imperii… a mai spus absorbit de gânduri, Rediger. Să ţii laolaltă naţiuni despărţite de religie şi limbă, să le faci să adere la un proiect politic comun e o artă complicată. Cu excepţia Imperiului Roman, doar Imperiul Otoman, pe o scară mai mică, a reuşit aşa ceva. Napoleon ar fi avut probabil calităţile necesare – felul în care a gestionat problema israeliană a fost strălucit, iar în cursul expediţiei în Egipt, s-a dovedit perfect capabil să trateze cu islamul. Ben Abbes, da… S-ar putea să fie din aceeaşi stirpe…”

Arabia Saudită devine finanţatoarea Sorbonei şi, step by step, regimul islamic se instalează, păstrînd mereu o aparenţă de siguranţă, de moderaţie, de reîntoarcere la valorile morale promovate de religie. Or, aici, deşi în ultima vreme s-au schimbat multe în creştinism şi islamism, inclusiv în relaţia reciprocă dintre ambele religii, cu deplasarea accentelor de rigoare, abisurile intoleranţei se estompează, iar Biblia şi Coranul se reîntâlnesc pentru a propovădui cuvântul lui Dumnezeu. În fond, nu trebuie uitat că Qur’ ãn (Coran), de la qara’a, „a citi, a recita”, reprezintă pentru musulmani cuvântul lui Dumnezeu transmis de Gabriel profetului Muhammad, ultimul din lista profeţilor biblici. E vorba dacă vrem, de un „Nou Testament” care nu contrazice, ci confirmă şi întăreşte Biblia evreilor şi creştinilor.

François, eroul cărţii, profesor solitar şi mizantrop, depresiv şi cu o viaţă sexuală fantomatică, mare admirator al lui Huysmans, urmăreşte febril semnele mărunte ale instalării „lumii noi“, care nu întîrzie să apară: femeile sunt excluse din spaţiul public şi încep să poarte haine care le acoperă trupul (naratorul comentează ironic lipsa de sex-appeal a acestor îmbrăcăminţi feminine), scade şomajul (prin scoaterea femeilor de pe piaţa muncii), scade infracţionalitatea, pornografia este eliminată, educaţia redusă la minimum (doar patru clase obligatorii), sunt promovate poligamia şi creşterea demografică etc. etc. Iar cireaşa de pe tort: intelectualii şi universitarii sunt recompensaţi, pentru supunere şi demisia de la valorile democratice, cu salarii enorme şi reşedinţe luxoase. Profesorul Rediger este exemplul ales să ilustreze succesul acestei supuneri:

„Aceasta e supunerea, a rostit molcom Rediger. Ideea tulburătoare şi simplă în acelaşi timp, niciodată exprimată până atunci cu o asemenea forţă, este că punctul de vârf al fericirii omeneşti se află în supunerea absolută (…). Vedeţi, a continuat el, islamul acceptă lumea şi o acceptă în totalitatea ei, acceptă lumea aşa cum e, ca să vorbesc ca Nietzche. Budismul afirmă că lumea este dukkha – inadecvare, suferinţă. Creştinismul însuşi manifestă serioase rezerve – nu-i oare Satan considerat prinţ al acestei lumi”? Pentru islam, dimpotrivă, creaţia divină este perfectă, e capodopera supremă”.

În rest, aceeaşi Franţă, în care banii şi puterea rămân principalele motoare ce pun în mişcare societatea şi stabilesc relaţiile dintre oameni…

Magdalena Vaida