Ficţiune şi coşmar, marca Brussolo


O lume crepusculară şi omenirea scufundată într-un permanent coşmar, cam aşa se prezintă universul halucinant construit de Serge Brussolo: „din bube, mucigaiuri şi noroi”. Iar dacă versurile lui Arghezi nu vă sunt suficiente, pot completa cu o imagine la fel de sugestivă, apelând la Baudelaire: ”Putreziciunea asta se răsfăţa la soare / Care-o cocea adânc şi liniştit”.

220px-Brussolo

Spaţiul carceral (oraşul-cutie, spitalul, subteranele, labirintul, jungla), corpul uman cu transformările și mutațiile sale, degenerarea inevitabilă a tuturor sistemelor sociale, iluzia religioasă, izolarea și alienarea provocată de o lume a viitorului, fără speranţe, dar mustind de violență și sexualitate, sunt temele predilect abordate de Brussolo în majoritatea nuvelelor și romanelor sale marcate, în opinia criticilor, „de un fatalism visceral, plin de umor negru”.

Excelând în descrierea stufoasă şi sugestivă a cadrului în care se desfăşoară acţiunea, dublată de o capacitate debordantă de a crea o atmosferă terifiantă, inventând imagini și situații fără rezolvare, Brussolo (n.1951) se impune în SF-ul francez şi mondial, începând cu 1979, când primește Marele Premiu al SF-ului francez pentru nuvela Funnyway, apărută în antologia Futurs au présent. Premiu care îi revine şi în 1981, pentru volumul de povestiri Secțiune printr-un oraș bolnav (Vue en coupe d’une ville malade, 1980), publicat de Editura Denoël.

Cuprinzând 9 povestiri, Secţiune printr-un oraş bolnav (Editura Trei, 2014) constituie adevărate eboşe ale viitoarelor sale cărţi, fixând totodată coordonatele în care se va înscrie Brussolo, bulversând literatura de anticipație prin amalgamarea genurilor horror, thriller şi fantasy.

thumb-215893

Într-un oraş al viitorului, super-tehnologia şi mania reciclării îşi dau mâna pentru ca programele de soft să anticipeze în funcție de vreme și de proprietari modificările structurale ale caselor, întru confortul cetăţenilor.

Iniţial, casa fusese legată, ca atâtea altele, la un computer previzional, însărcinat să determine evoluţia locuinţei conform calculelor de probabilitate cu care se alimenta maşina. Eventualitatea unei ierni reci declanşa o dublare progresivă a pereţilor, a ferestrelor, a mochetelor. O consolidare a izolării. Un strat dublu de ţigle creştea încet pe acoperiş, un şemineu suplimentar se ivea lent din beton, ca o legumă care străpungea pământul în grădină.

Computerul modifica şi adapta structura locuinţei în funcţie de previziunile sale şi toată lumea fusese mulţumită până în ziua când maşina o luase razna”.

Calculatoarele defecte încep să sape tuneluri pe sub case, proiectând totodată viitoruri sinsitre şi refolosind de sute de ori moleculele unei locuinţe în care, nu de puține ori, înglobează inclusiv locatarii acestora.

Tema computerelor incapabile să evalueze o realitate pentru care nu au fost programate, e reluată ulterior în Moartea cu melon (Portrait du diable en chapeau melon, 1982) într-o formă de-a dreptul demenţială şi totalmente horror. Pământul lovit de un val de radiații cosmice produce o serie de permutări moleculare în organismele unor femei și a animalelor lor de casă. Astfel, după o gestație de numai două luni, femeile dau naștere unor animale, în timp ce câinii și pisicile nasc ființe umane. În încercarea de a mușamaliza evenimentele, forțele guvernamentale ucid toate animalele născute de femei și pretind că bebelușii născuți de animale au decedat, ridicând un cimitir în care îngroapă jucării de pluș. Copiii vor fi închiși într-o grădiniță construită pe perimetrul unei foste pușcării, întreaga zonă fiind înconjurată cu un gaz otrăvitor, menit să țină curioșii la distanță. Copiii cresc și devin adulți, dar sunt menținuți la stadiul infantil cu ajutorul unui drog care se găsește în laptele din sânii doicilor, roboţi gigantici programaţi să-i supravegheze și care-i terorizează cu povești de groază, dintre care cea mai înspăimântătoare este despre Cacouna, diavolul cu melon care pândește în întuneric.

phpThumb_generated_thumbnailjpg

„În clipa în care a pus piciorul pe trotuar, umbra doicii, îl acoperi, enormă… Femeia era gigantică. Cinci metri, poate șase. Lângă piciorul ei se simțea mic, vulnerabil. Creatura corespundea în detaliu imaginii stereotipe despre o asistentă medicală, având şi un șorț alb imaculat prins cu ace de uniformă. Sânii ei imenşi bombau mătasea bluzei, ca două enorme globuri terestre în suspensie precară. Când s-a aplecat spre el, Nath văzu sferele monstruoase deplasându-se, atrase de câmpul gravitațional. Nu îndrăzni să se mişte, și totuși acele două glande mamare gigantice erau deasupra lui, asteroizi de carne roz, gata să-l zdrobească, gata să săpe cratere în trotuar la punctul lor de impact… Când doica se aplecă și întinse mâna spre el, Nath crezu că aude o serie de șuierături hidraulice…”

Lacăte carnivore (Opération serrures carnivores, 1987) are acțiunea plasată tot într-un viitor distopic, în care omenirea obsedată de siguranța personală, de proliferarea violenței și de ecologie, încearcă să facă față agresiunilor de tot felul, apelând la costume de protecție de forma celor utilizate de scafandri. Dotate cu autonomie, hrană, metode de divertisment și rezistente la orice fel de șoc, inclusiv termic, costumele protejează, dar în același timp izolează indivizii, tot mai mulți oameni refuzând să le părăsească, chiar și pentru a merge la toaletă, pentru a se spăla sau a întreține relații intime.

În romanul Luptătorii imobili (Les Lutteurs immobiles, 1984), „Societatea pentru protecția obiectelor” îşi propune să unească oamenii cu mediul înconjurător, prin utilizarea unor implanturi high-tech menite să protejeze ecologia Pământului: „Această cuplare la obiectele de uz casnic reprezintă doar prima etapă… Vrem să creăm o fuziune a omului cu natura. Vrem să cuplăm populații întregi la mediul în care trăiesc… A rupe ramura unui copac înseamnă a-ţi rupe mâna, a scrie graffiti obscene pe un zid sau perete înseamnă a fi tatuat cu aceleași graffiti… poluatorul va crăpa de propria-i poluare.”

Sistemul se dovedește însă unul diabolic, pe măsură ce oamenii încep să se metamorfozeze în obiectele la care sunt atașaţi: „Am fost „colonizată” de rochia mea! M-a asimilat! Am devenit o extensie a ei! (…) David, trecându-și mâna peste piele, observă că era acoperită cu negi şi excrescenţe reproducând forme octogonale ale șuruburilor ce presărau rezervorul. Precum în visul lui, devenea prelungirea geamănului său de oțel.”

Decăderea fizică şi psihică este abordată de asemenea în Febra (Territoire de fièvre, 1983) unde este urmărită soarta unei echipe de cercetători trimisă pe o planetă vie şi care traversează bălţi de sebum (în mirosul asfixiant de acid uric al boabelor de transpirație, de mărimea unor portocale) şi desișuri de păr creț. Siliți să mănânce din carnea ființei-planetă, cercetătorii suferă diverse mutații, alt prilej de enumerare macabră a cazurilor de oameni-leucocite, bătrâni-prunci, oameni decalcifiați etc. Acțiunea culminează cu erupția unui furuncul gigant, un puseu de „febră” de fapt, ca reacție organică, firească, a planetei invadată de oameni.

krucifix

Nu pot încheia scurta trecere în revistă a coşmarurilor speculative, marca Brussolo, fără să amintesc de Krucifix (1990), carte pe care o consider una dintre cele mai bune din panoplia genului horror-fiction. La nivel de simbol, Krucifix este o carte despre natura care se răzbună pe oamenii care îşi distrug planeta cu o inconştienţă inexplicabilă pentru nişte fiinţe „dotate cu raţiune”. În acest ultim război purtat cu vegetaţia monstruoasă care a luat naştere din cauza omului, două personaje, un el şi o ea, luptă pentru supravieţuire într-un luxuriant Infern. Sunt prezente toate elementele unei scriituri horror de succes: junglă, mlaştină, mister, supranatural, experienţe genetice care au luat-o razna, teoria conspiraţiei, moarte, nebunie şi foarte multă teroare.

Recursul la urât, la oroare, prin artă şi literatură, devine un mijloc de a denunţa prezenţa Răului, ni se spune. Este o binevenită exorcizare a propriilor demoni. Admiţând însă că oroarea este apreciată drept interesantă şi incitantă şi că se vinde bine, Brussolo este de cu totul altă părere: Urâtul celebrează Răul, iar societatea le serbează zilnic prezenţa.

M.V.

http://blog.okian.ro/2015/06/23/fictiune-si-cosmar-marca-brussolo/#more-6902

Anunțuri

Căpitanul Mihalis. Libertate sau Moarte


45-avanpremiera-jpg

Orice s-ar spune, o carte se adresează unui anume cititor şi ea nu-şi dobândeşte adevăratele dimenisuni decât în mâna acestui lector ideal. Or, romanul Căpitanul Mihalis. Moarte sau Libertate, scris de un grec pentru a fi citită de către greci, în primul rând, şi abia pe urmă de străinii familiarizaţi sau nu cu istoria Greciei, are nevoie de un cititor ideal. Sau măcar avizat. Mai ales că, autorul în cauză nu este unul oarecare, ci unul emblematic pentru literatura neogreacă – Nikos Kazantzakis. Chiar el, „părintele” lui Alexis Zorba, acel minunat personaj devenit la fel de cunoscut şi faimos ca Hamlet, Don Quijote şi Faust, alături de care şi-a ocupat locul cuvenit în celebra galerie de personaje ale literaturii universale.

zorbas

Spuneam avizat, deoarece, ca să-i înţelegi pe Alexis Zorba sau pe Mihalis, trebuie întâi să înțelegi câte ceva din Grecia şi spiritul grec. Grecia, continentală şi insulară, un pământ steril, cu ţărmuri larg decupate şi orizonturi nesfârşite, unde comunicaţiile sunt dificile şi totul a fost parcă anume conceput de Creator pentru a-i incita pe greci la călătorie, la emigraţie, la o veşnică mişcare, accentuând tendinţele regionaliste, multiplicând varietatea caracterelor, a temperamentelor şi a înclinaţiilor înnăscute. Iar atunci când în fine s-a închegat, armonia grecească a fost o armonie polifonă.

În Căpitanul Mihalis (apărut pentru prima dată tradus din neogreacă, la editura Humanitas Fiction în colecţia Raftul Denisei, sub semnătura lui Ion Diaconescu) cadrul geografic este insula Creta, iar fundalul istoric îl constituie anul 1889, anul revoltei antiotomane a insularilor, dintr-un lung şir de confruntări între greci şi turci, între creştinism şi islam.

Viaţa satului-fortăreaţă Megalo-Kastro (Iraklion-ul de astăzi şi oraşul natal al lui Kazantzakis) are un ritm propriu, punctat de confruntările mai mult sau mai puţin violente dintre cetele de căpitani care conduc comunităţile cretane şi rezistenţa antiotomană şi autoritatea turcă instalată aici de mai bine de două sute de ani. Marinari, ţărani, negustori,preoţi şi călugări, gospodinte, învățători şi doctori, leproşii din Meskina, copii, cadâne, bei şi paşale populează deopotrivă satul şi paginile romanului. Descrierile sunt rapide şi sugestive, dialogurile pline de naturaleţe şi ritm, moravurile şi personajele sunt vii şi autentice şi, evident, dintre toate figurile memorabile ale cărţii, se detaşează pregnant cea a veteranului palicar Mihalis. Erou de o statură homerică, al cărui crez şi strigăt de luptă „Libertate sau Moarte” se aude fără încetare de la un capăt la altul al cărţii, Mihalis Siphakas este prin excelenţă Eroul, simbol al luptei pentru independenţă şi libertate.

“Ridică ochii, văzu Platanul Mare, cel blestemat, se apropie şi, cum nu trecea nimeni, îşi făcu cruce.

– Dumnezeu să vă sfinţească oasele, murmură el. La bună vedere, părinţi!

De generaţii şi generaţii, aici, în acest platan stufos, îi spânzurau paşalele pe creştinii care se răzvrăteau; funiile cu laţurile gata erau atârnate mereu, iarna şi vara, petrecute peste cele mai groase ramuri.

– Jur pe credinţa mea creştină, într-o noapte am să mă scol, am să iau toporul şi am să te pun la pământ, blestemat să fii! murmură şi privi cu mânie bătrânul platan, ca şi cum ar fi fost un turc.”

Chiar dacă finalul cărţii nu aduce rezolvarea conflictului dintre cretani şi turci (insularii primesc veşti proaste din partea Greciei-mamă şi a cancelariilor apusene), credinţa într-o viitoare izbândă supravieţuieşte însă şi stăruie, fiind atât de adânc înrădăcinată în sufletele oamenilor încât o socoteau un glas şi o chemare divină. Credinţa pe care o împărtășeşte, pecetluind-o cu propria-i viaţă, Căpitanul Mihalis.

De-acum mâna lui căpătase dibăcia scrisului şi zbura. Ajunse în piaţa satului. Acolo erau şcoala, biserica, geamia, iar mai departe, cafeneaua. Afundă pensula în vopsea şi începu de la poarta şcolii:

Libertate sau Moarte! Doi bătrâni ieşiră din cafenea:

— Ehei, căpitane Síphakas, când ai învăţat literele? Ce scrii? Ce-ai păţit?

— Îmi iau adio, răspunse bunicul fără să se întoarcă. Vă las un cuvânt, ultimul, să v-amintiţi de mine.

— Ce cuvânt?

– „Eleftheria i Thanatos”, Libertate sau Moarte! strigă Thrasáki (…)

Bătrânul se căţărase acum până în vârful scării şi ajunsese la brâul de piatră, la poala clopotniţei. Afundă pensula în vopsea, întinse mâna şi începu să scrie, una câte una, uriaşe litere de tipar, L, I, B… inima îi bătea bucuroasă. „Cine-ar fi crezut, se gândea el, c-aş putea să-mi sfârşesc aşa viaţa! C-o pensulă, c-o tinichea de vopsea şi scriind pe ziduri!“ Scrise toate literele mari de tipar, ţinea încă pensula în mână, uită că era pe scară şi se trase înapoi, să le vadă mai bine şi să le admire. Dar îndată ce se aplecă pe spate îşi pierdu echilibrul, întinse braţele şi se prăbuşi la pământ (…).

Și în gând, îmbrățișă cu durere Creta. O iubea ca pe o ființă vie, caldă, care avea gură și striga, ochi și plângea, și nu era făcută din pietre și lut și din rădăcini de copaci, ci din mii și mii de strămoși și mame, care nu mor niciodată, ci trăiesc și se adună în fiecare duminică în biserici și se răzvrătesc mereu, desfășoară din morminte un steag uriaș și o pornesc prin munți. Iar aplecate ani în șir peste steagul acesta, mamele nemuritoare au brodat cu firul lor negru-abanos sau cărunt sau alb ca neaua cele trei cuvinte nemuritoare: LIBERTATE SAU MOARTE.”

on_aegina

„Când am început, acum, la bătrâneţe, să scriu Căpitanul Mihalis, scopul meu ascuns a fost acesta: să salvez, îmbrăcând-o în cuvinte, priveliştea lumii aşa cum au creat-o ochii mei de copil. Şi când spun priveliştea lumii vreau să spun priveliştea Cretei“, scria Kazantzakis în prologul romanului său. Graţie cuvântului, „priveliştea lumii” a devenit o impresionantă frescă istorică, iar povestea bazată pe evenimente reale, din frământata existenţă a insulei Creta, una exemplară şi puternic încărcată de semnificaţii.

http://blog.okian.ro/2015/05/06/capitanul-mihalis-libertate-sau-moarte/#more-6571

Kaputt, monstrul mic şi crud!


După studiile efectuate la Universitatea La Sapienza din Roma şi după o scurtă carieră diplomatică, Kurt Erich Suckert, alias Curzio Malaparte (1898-1957) s-a dedicat trup şi suflet jurnalismului şi literaturii reuşind să se impună foarte repede ca un maestru al reportajului, gen de „mare actualitate” în timpul şi între cele două războaie mondiale. Scrise într-un stil alert, îmbinând analiza sociopolitică şi interviul, istorisirea şi descrierea, detaliul revelator şi episodul cu valenţe simbolice, reportajele lui Malaparte, fie publicate în presă, fie adunate între coperţile unor cărţi, au dat strălucire şi prospeţime acestui gen considerat astăzi, revolut.

Malaparte_a_Capri

Corespondent de război pentru Corriere della Sera pe Frontul de Est, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Malaparte a scris Kaputt (Editura Nemira) sub forma unui jurnal-documentar, explorând necruţător „zgomotul şi furia” unei Istorii tumultuoase, revărsată peste oameni şi locuri. Structurată în şase părţi (Caii, Şoarecii, Câinii, Păsările, Renii şi Muştele) cartea descrie dinerurile fastuoase ale liderilor nazişti, „curtea imperială” a lui Mussolini, trenurile morţii traversând România lui Antonescu, urmele pogromului de la Iaşi, asediul asupra Leningradului, toate sub semnul previzibilei prăbuşiri ale Germaniei naziste. Cu cinism uneori, dar întotdeauna inteligent şi sensibil, descoperind „poezia în dizgraţios şi monstruosul din locul comun”, după cum remarcă Eugen Uricariu în postfaţa cărţii publicate de Nemira:

„- Cum merge cu sănătatea, domnişoară Mica?

„- Bine, foarte bine, domnule căpitan.

O fată frumoasă, dar păroasă ca o capră. Are ochi mari, negri, lucitori, nasul subţire, faţa plină şi întunecată. S-ar putea să aibă în vene şi câteva picături de sânge ţigănesc. Îmi spune că ar merge la plimbare cu mine, diseară, după stingere (…).

Ce idee ciudată, Dumnezeule! Cum să ieşi la plimbare cu o doamnă după stingere; cu toate patrulele astea de soldaţi şi jandarmi, care strigă de la distanţă „stai, stai!” şi deschid focul înainte ca să poţi răspunde? Şi apoi, ce fel de plimbare poate fi aceea printre ruinele caselor distruse de bombardamente şi înnegrite de incendii? O casă arde încă, în piaţa Unirii, de ieri tot arde în faţa statuii principelui Cuza Vodă.”

Inteligenţa merge de asemenea mână în mână cu ironia, cu sarcasmul care biciuie de-a valma potentaţii zilei, ofiţerii de operetă, lumea comatoasă a aristocraţiei franceze, italiene, suedeze etc. Portrete memorabile, paradoxale, dintre care, cele schiţate lui Mussolini şi Lordului Perth au făcut ani de zile deliciul presei britanice:

Mussolini spune: I want. Lord Perth spune: I would like. Mussolini spune: I don’t want. Lord Perth spune: We can’t. Mussolini spune: I think. Lord Perth spune: I supose, I suggest, may I propose (…). Mussolini spune: The fascist revolution. Lord Perth spune: Italy. Mussolini spune: The King. Lord Perth spune: His Majesty the King. Mussolini spune: I. Lord Perth spune: The British Empire.”

Pe tot parcursul cărţii, în care „războiul este un peisaj obiectiv”, protagonistul principal rămâne însă Kaputt, un „monstru vesel si crud“, despre care Malaparte scrie în 1943, în introducerea cărții publicată un an mai târziu: „Nici un cuvânt, decât acest aspru şi aproape misterios cuvânt german «kaputt», care literalmente înseamnă «rupt, sfârșit, făcut bucăți, în nenorocire», n-ar putea da sens la ceea ce mai suntem, la ceea ce este Europa: un morman de fiare vechi . Să fie limpede, prefer această Europă kaputt, Europei de ieri ori celei de acum douăzeci, treizeci de ani. Prefer ca totul să fie refăcut, decât să accept totul ca pe o moştenire încremenită.”

Din experienţa războiului îşi trage substanţa şi Pielea, un roman admirabil, publicat în 1949, ultima carte importantă din opera lui Malaparte. Anticipând parcă neorealismul din cinematografie, cartea descrie Italia primilor ani de după încheierea războiului: mizeria, promiscuitatea, corupţia şi mijloacele derizorii prin care populaţia reuşea să supravieţuiască. O carte crudă, la fel de crudă ca şi Kaputt şi adânc răscolitoare.

978-3-596-17412-6

Paradoxal si „pluristratificat” ca şi biografia autorului (simpatizant al fascismului, apoi critic acerb al acestei ideologii, ateist convertit la catolicism şi în fine, aderent la mişcarea comunistă de tip maoist) Kaputt rezistă timpului, la fel ca şi celelalte romane scrise de Malaparte, dincolo de controversele stârnite. Rezistă prin construcția epică, impecabil forjată, dar mai ales prin „pledoaria de fond”, care rămâne, indiferent de virajele şi derapajele politice ale autorului, una profund umanistă.

http://blog.okian.ro/2015/04/27/kaputt-monstrul-mic-si-crud/#more-6470 Continuă lectura „Kaputt, monstrul mic şi crud!”