Groşan şi picarescul balcanic de la Porţile Orientului


o suta de ani-grosanCelor care credeau că genul picaresc a dispărut pe vecie din literatură, romanul “O sută de ani de zile la Porțile Orientului” de Ioan Groșan (Editura „Polirom”) le va risipi toate temerile. Genul a părut atât de specific spaniol încât multă vreme s-a crezut că literatura de tip picaresc nu poate fi concepută în alte arii de cultură. Dar s-a putut; Defoe, Diderot, N. Filimon, Thomas Mann etc. au făcut apel la tehnica picarescă, conferindu-i, fiecare, trăsături caracteristice adaptabile la moduri variate de viaţă, din epoci şi arii geografice diferite.

Absolvent al Facultăţii de filologie a UBB Cluj, secţia română-spaniolă, prin urmare un cunoscător al literaturii spaniole și cu siguranță admirator al barocului Quevedo, Ioan Groșan respectă cu dărnicie canoanele generale ale prozei picarești, construind un roman bazat prin excelență pe evenimente. Un metaroman, după afirmaţia criticilor, adică un roman despre scrierea unui roman şi, în acelaşi timp, o trecere în revistă, sub forma pastişei, a întregii literaturi române de la începuturi, până la contemporani. Publicat prima dată în anii ’80 sub formă de foileton în revista „Viața Studențească”, romanul „O sută de ani de zile la Porţile Orientului” a cunoscut după ’89 un succes debordant, fiind reeditat de patru ori și distins cu Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor, în 1992.

Suntem aşadar, în secolul al XVII-lea, epoca de aur a eroilor picari, când, mazilitul domn al Moldovei, Barzovie-Vodă, însoţit de spătarul Vulture şi de rapsodul Broanteş, porneşte spre Stambul în încercarea de a-şi recâştiga tronul pierdut. În acelaşi timp, doi călugări, Metodiu şi Iovănuţ se îndreaptă spre Roma, cu misiunea secretă de a-l convinge pe Papă să încheie o alianţă cu Moldova, pentru a anihila stăpânirea otomană. În drumul lor, ei întâlnesc tot felul de personaje pitoresti (Huruzuma tătăroaica, Stăniloaia hangiţa, Parnasie, Cancioc, Ruxăndriţa, Despina, Cosette, Femeia Laura, turci şi tătari, cazaci, polonezi şi alte naţii) fiecare având propria poveste uluitoare, prilej pentru nenumărate peripeţii pe care narațiunea le colectează eteroclit, le expune cu gravitate, pentru ca în cele din urmă, cu o singură poantă să detroneze întregul eşafodaj transformându-l într-o suită de situaţii hilare: Mă vede sultanul şi-mi spune: „Ce faci bre, aici, după perdele?” „Mă gândesc, preamărite” zic eu. „În casa mea, bre?!” face el şi dă-i şi arde-i, că de-atunci gândesc numai în aer liber”.

Asemenea unui păpuşar iscusit, Groşan îşi montează şi demontează personajele în procesul de textualizare. Relatarea rămâne mereu cumulativă. Privirea naratorului acoperă situaţii diferite, se detaşează de un spaţiu, intră în altul, unde scena este complet schimbată, iar personajele care au satirizat episodic o acţiune povestită, dispar, fiind înlocuite cu altele. Schimbarea de decor este de multe ori subită, fără preambul. Un capitol este cenzurat, altul este jubiliar, iar altul ni se spune că e scris ca să ne ţină ocupaţi în lipsă de ceva mai bun de făcut. La un moment dat autorii („Ars Amatoria”) îşi iau concediul de odihnă sau răspund cititorilor, că prea s-au adunat multe scrisori la poşta redacţiei!

Dar să nu uităm că Groşan face cu bunăştiinţă literatură în literatură şi creează un limbaj textualizat care, mânuit cu abilitate, pare să deţină în acest context o simplă funcţie parodică. Când se adresează cititorului, se comportă de la început ca un autor cunoscut, plin de umor şi deplin conştient de valoarea scriiturii sale: „îngăduie-ne, Cetitorule, care te apleci cu sfielnică grijă asupra rândurilor aceste, a face aici o pauză. Trage-ți și tu răsuflarea, hodinește-ţi ochii și lasă-i să lunece iute peste vorbe, căci n-avem nimic din ceea ce, îndeobște, îți retine atenția. Aibi încredere în noi, nu te ducem pre tine în ispita de la trebi, nu mai povestim, ci facem puţină retorică. Șezi colea lângă noi și întinde-te o clipită. Precum noi obosim cu scrisul, așișderea tu cu cititul. Ut pictura, lectura.” Fiindcă, spune unul din personaje: „Retorica înfloreşte în vremuri tulburi, iertaţi-mă că sună a vers, n-am vrut. Unde nu e urmă de ameninţare, nu e picior metric de retorică, ca să zic aşa. Ele merg mână-n mână. Din două una: ori ai oaste mare şi-atunci nu-ţi mai trebuie retorică, ori ai oaste puţină şi-atunci taci.

Groşan cultivă cu vădită plăcere stilul ornat, limbajul aluziv şi ironia. Metonimia şi sinecdoca fac parte din instrumentele sale literare de valorizare indirectă a naturii umane. Manipulează aforismele şi proverbele pentru a ilustra un comportament sau o stare generală de lucruri: „Animi volant, corpora manent“, “Capul luminat sabia îl taie. Capete să fie, că săbii sunt destule.“, “Nu iaste altă mai de folos zăbavă decât munca”, “Ai oi, ai parte; ai parte, ai carte; ai carte, mare brânză!

Se amuză parodiind stiluri şi personaje (Cronicarii moldoveni, Sadoveanu, Rebreanu, Marin Preda etc.) parafrazează versuri clasice (Bolintineanu, Eminescu, Coşbuc, Topârceanu şi care mai vreţi) şi expresii în vogă, vehiculate de folclorul urban şi cel studenţesc al anilor 80 sau strecoară fraze decupate din limba de lemn specifică propagandei comuniste: „Noi ne apărăm sărăcia şi poveştile şi neamul”

Decât ceai în pahar, mai bine vodcă-n samovar”, „Indiferent ce limbă slavă am vorbi, noi tot de la Râm ne tragem”.

Iar dacă Groşan se amuză, la fel face şi cititorul. Romanul poartă pecetea prozei picareşti în general, dar este impregnat de dorinţa de a delecta, de a gâdila inteligenţa cititorului, de a-i stimula neastâmpărul ludic. Şi reuşeşte din plin.

05-interviu-1Aşa că, nu pot să închei decât în spiritul cărţii: dacă n-ai bătrâni la casă, cumpără-ţi un Groşan. Căci, prinde bine, mai ales că tu, Cetitorule, „memorie distributivă ai, cult eşti, autodidact devii…„

Magdalena Vaida

Anunțuri

Kathleen Tessaro şi parfumul anilor nebuni


Din când în când, lectura unui roman din seria Damen Tango, a Editurii Nemira, poate face minuni în rândul cititoarelor cu moralul aflat la cote îngrijorătare de avarie. Romanţioase, senine şi uneori convenţionale, cărţile de acest gen se dovedesc totuşi reconfortante, cu condiţia să fie bine scrise. Or, Colecţionara de parfumuri interzise, de Kathleen Tessaro (Nemira, 2015), face faţă cu succes acestui deziderat. Un roman alert, captivant, mai ales în capitolele care reconstituie atmosfera picantă a anilor nebuni de după primul război mondial, bine documentat şi, dincolo de telenovela celor două personaje feminine Grace Monroe şi Eva d’Orsey, un excelent incurs în fascinanta lume a parfumurilor. O lume „definită de mirosuri, nu de cuvinte, forme sau sunete”, o lume în care mistica parfumului unic, special creat să reflecte personalitatea destinatarului, ocupă un loc important.

kathleen-tessaro---colectionara-de-parfumuri-interzise

Cei mai mulți dintre clienți doresc să miroasă precum cei care vor să devină, nu precum cei care au fost. Dar parfumierii încearcă întotdeauna să capteze mirosuri care ne amintesc de anumite locuri, de anumiți oameni sau anumite momente. Este cea mai mare provocare să capturezi nu doar un parfum adevărat, ci unul care să sugereze o întreagă experiență.”

În primăvara anului 1955, tânăra Grace Monroe face două descoperiri care-i vor schimba definitiv viaţa. Prima: o femeie necunoscută i-a lăsat moştenire o avere consistentă. A doua: soţul multiubit, o înşeală cu neruşinare. Acceptând moştenirea şi pornind pe urmele Evei d’Orsey, din dorinţa de a-şi limpezi sentimentele, dar şi pentru afla de ce a fost aleasă de o străină ca beneficiară a testamentului înregistrat la Paris, Grace va reconstitui nu doar viaţa extrem de tumultuoasă a unei femei de excepţie, ci îşi va revizui şi propria existenţă, refuzând la final să devină o păpuşă aristocratică, aşa cum doreşte anturajul ei very british. Este începutul sfârşitului cum s-ar zice, pasul spre emancipare, spre un alt tip de feminitate care, odată declanşat în anii 50 ai secolului trecut, continuă şi astăzi.

Mallory răsfoi broşura…

– Dactilografie avansată şi secretariat? Contabilitate? Se miră ea făcând o grimasă. Ce sunt toate astea?

– Nu poţi şti niciodată, răspunse Grace… Ar putea fi chiar folositor dacă Roger şi-ar deschide propriul birou într-o bună zi. I-aş putea fi de mare ajutor; să-i organizez întâlnirile, să-i redactez corespondenţa…

– Dar Grace, tu ai deja un serviciu, sublinie Mallory. Eşti soţia lui.

– Căsătoria nu e un serviciu, Mal.

Mallory o fulgeră cu privirea.

– Serios? Mă întreb dacă ai citit cu atenţie ce scria cu litere mici pe certificatul de căsătorie. Este de datoria ta să întemeiezi un cămin, o familie, o viziune a locului pe care voi îl ocupaţi în lume şi încotro vă îndreptaţi. Gândeşte-te la toate astea – şcolile la care vor merge copiii voştri, locurile unde vă veţi petrece sfârşiturile de săptămână, întregul vostru anturaj – toate astea îţi revin ţie.”

Cu ajutorul unui tânăr avocat al firmei care se ocupă de moştenirea ei, Grace începe o serie de cercetări ca să afle cine este Eva d’Orsey şi implicit care este legătura dintre ele. Aşa va ajunge la un imobil părăsit, unde descoperiră o încăpere plină de flacoane de parfum cu nume neobişnuite şi necunoscute, toate acoperite de praf. O va întâlni de asemenea pe Madame Zed care a cunoscut-o pe Eva d’Orsey, în urmă cu mulţi ani. Alternativ, episoade petrecute în hotelul Warwick din New York, elucidează şi împrejurările întâlnirii lor şi relaţia celor două cu Andre Valmont, un talentat creator de parfumuri crescut şi educat de Madame Zed, cel care „simțea parfumurile rivalilor săi adiind din sofalele încărcate de perne, într-un talmeș-balmeș de mirosuri intoxicante – florile de portocal din L´Heure Bleue luptându-se alături de notele primare ale hesperidelor și miezul îmbătător de iasomie din Chypre al lui Coty; amândouă parfumurile erau înecate în mixtura sufocantă dintre cocktailul adelfic depravat al Arpège-ului ciocnindu-se de orientalismul excesiv de senzual din Mitsouko”.

Viaţa celor trei formează „un triunghi al parfumului”, căci d’Orsey devine muza lui Valmont şi tot ea îl ajută să atragă clienţii bogaţi şi să-şi câştige celebritatea, la Cannes şi în Paris. Al Doilea Război Mondial le schimbă însă destinele: Valmont este evreu şi supus legilor rasiale, Eva d’Orsey are probleme legate de taina ei, Madame Zed îşi pierde mirosul în urma unei meningite.

Bineînţeles, la finalul cărţii, Grace Monroe descoperă, atât secretul Evei, cât şi rostul ei în lume.

Pornit „în căutarea timpului pierdut”, Marcel Proust constata melancolic că o mulţime de parfumuri preţioase cândva au fost date uitării peste ani sau au dispărut cu totul. Şi, ce-i mai trist, remarca John Oakes în Cartea parfumurilor (Editura Humanitas), alte parfumuri, care să le ia locul, n-au mai apărut. Colecţionara Kathleenei Tessaro ne reaminteşte toate aceste parfumuri uitate, dar şi ce înseamnă să fii o femeie inteligentă şi liberă, într-o lume încă plină de tabuuri şi prejudecăţi, în care o femeie care își cumpără singură parfumul, e catalogată drept o ființă tristă…

kathleen-feature-2

Născută în Pittsburgh, Pennsylvania (SUA), Kathleen Tessaro şi-a început studiile universitare în oraşul natal, de unde a pleacat bursieră în Anglia, pentru trei luni care se vor transforma în 23 de ani de viaţă londoneză. Primul ei roman, Elegance (2003), a devenit bestseller, fiind urmat apoi de Innocene (2005), The Flirt (2007), The Debutante (2010), The Perfume Collector (2013) şi Rare Objects (2015). În 2009 s-a reîntors în America, în Pittsburgh, unde locuieşte împreună cu soţul şi fiul ei.

Magdalena Vaida

http://blog.okian.ro/2015/09/17/kathleen-tessaro-si-parfumul-anilor-nebuni/

Umberto Eco: Mâine, azi.


umbertoeco1

De câte ori se plictiseşte, Eco scrie un roman!”, remarca maliţios unul din criticii literari italieni referindu-se la Numărul zero, cea de a 7-a carte publicată de cunoscutul semiotician, filosof şi eseist, Umberto Eco. Scrise din plictiseală sau nu, aceste intermezzo-uri beletristice constituie însă, pentru publicul cititor, o inteligentă şi amuzantă evaziune din cenuşiul cotidian. Pentru că, fiind un spirit ludic prin excelenţă, în mod firesc Umberto Eco se amuză ca romancier, având grijă să alimenteze permanent curiozitatea cititorilor săi prin subtile jocuri de limbaj sau simboluri și aluzii culturale. Toate brodate, cu măiestrie, pe canavaua de intrigi închegate în jurul unor mistere, fie ele teoria conspiraţiei sau crime bizare, petrecute într-un cadru istoric bine ales. De altfel, „nevoia de istorie” este o altă caracteristică a romanelor lui Eco. O istorie la răscruce de spaţii şi epoci, pe care autorul le străbate şi le reconstituie cu minuţiozitate, din dorinţa de a redescoperi adevărul, realitatea, autenticul. Motiv pentru care, personajele sale pendulează între trecut şi prezent, fie că acest trecut înseamnă întoarcerea în Evul Mediu, în secolul al XIII-lea sau al XVII-lea sau mai aproape de zilele noastre, la începutul secolului XX.

Umberto-Eco-Numarul-zero

Numărul zero (Editura Polirom, 2015), nu face excepţie. Aici, un incurs în vechiul Milano, simultan cu unul în istoria și politica Italiei anilor 90 implică, odată cu viziunea critică asupra evenimentelor, o serie de suspiciuni dezvoltate şi alimentate în timp despre: Mafie, fascism, asasinarea lui Iulius Cezar, Napoleon, spioni şi NATO sau despre Moussolini în special, cu o întreagă poveste legată de moartea acestuia. Pentru ca la final, între paranoia personajelor sau ipotezele conspiraţioniste legate de evenimentele înşirate, din paradigma adevărat-fals, cititorul să constate uluit că nu există ieşire.

Numărul zero este povestea unui cotidian numit Domani (Mâine), un ziar care să aducă știri nu despre ce-a fost ieri sau ce se petrece astăzi, ci despre ceea ce s-ar putea întâmpla mâine. „Cotidianul care nu apare niciodată” îl are ca patron pe Comandorul Vimercate, un om de afaceri „care controlează zeci de hoteluri pe Coasta Adriatică, multe aziluri pentru pensionari şi invalizi, o serie de afaceri ilicite despre care se şoptesc multe, cîteva televiziuni locale care încep să transmită de la unsprezece seara încolo , şi sunt numai licitaţii, teleshopping şi cîte un show decoltat...” plus vreo „douăzeci de revistuţe de duzină”. Comandorul „vrea să intre în lumea bună a finanţelor, a băncilor, precum şi a marilor ziare. Instrumentul este promisiunea unui nou cotidian dispus să spună adevărul în toate privinţele. Douăsprezece numere zero, să zicem 0/1, 0/2 şi aşa mai departe, tipărite în extrem de puţine exemplare confidenţiale, pe care Comandorul le va evalua şi apoi va face în aşa fel încât să fie văzute de cine vrea el. Odată ce Comandorul va fi demonstrat că poate să pună în dificultate ceea ce se cheamă lumea bună a finanţelor şi a politicii, e posibil ca acea lume bună să-l roage să abandoneze ideea respectivă, el renunţă la Mîine şi obţine un permis de intrare în lumea bună. Mai pune să zicem aşa, doi la sută din acţiunile unui mare cotidian, ale unei bănci, ale unei reţele de televiziune care contează”.

În acest scop, se înfiinţează o redacţie şi sunt angajaţi rapid un ghost writer (naratorul) şi cinci jurnalişti obscuri ( unul din ei fiind şi un posibil agent sub acoperire), specializaţi în accidente, horoscopuri, anunţuri mortuare, dezvăluiri scandaloase etc. Colonna, ghost writer-ul din „Numărul zero”, în vârstă de 50 de ani, primind în plus şi oferta, provocatoare financiar, de a scrie o carte despre punerea la cale a ziarului „Mâine”. Atâta doar că scrisul nu implică povestea reală a ziarului, ci una idealizată, prilej pentru Eco să creioneze, aproape caricatural şi cu o vervă satirică scânteietoare, un întreg lanț al falsului care se va prăbuși în sine însuși.

Prin tabloul vânzolelii din redacția ziarului inexistent, Eco demască o serie de strategii și clișee de comportament ale jurnaliștilor și publicului consumator de presă. Clișee de gândire, clișee de exprimare, clișee de viață manevrate din umbră, trăite sub avertizarea personajului Braggadocio: „Ziarele mint, istoricii mint, televiziunea de azi minte(…). Trăim în minciună şi, dacă ştii că te mint, trebuie să trăieşti cu o bănuială. Să bănuieşti, să suspectezi întruna, numai aşa o să afli adevărul”.

Aşadar, dacă admitem că „nu ştirile fac jurnalul, ci jurnalul face ştirile”, punând pe aceeași pagină ştiri despre patru evenimete petrecute în oraşe diferite, nu toate de dată recentă, dar care au ca nucleu violenţa juvenilă, transmiţi cititorului ideea unui pericol, îi induci teamă („Ţi-e şi frică să mai ieşi pe stradă“). Se creează, astfel, a cincea ştire, cea dorită să producă o preocupare puternică pe o temă anume. Din această perspectivă, romanul este un excelent manual dedicat non-jurnalismului, adică jurnalismul care se practică azi prin preluarea şi prelucrarea în exces a informaţiilor menite să facă mult zgomot (breacking news) şi să distorsioneze realitatea.

Romanul este simetric şi în ideea de ratare: Rataţii, ca și autodidacţii, au întotdeauna cunoştinţe mai vaste decât învingătorii, dacă vrei să învingi trebuie să ştii un singur lucru şi să nu pierzi timp ca să le afli pe toate, plăcerea erudiţiei e rezervată rataţilor. Cu cât ştie cineva mai multe, cu atât înseamnă că lucrurile nu prea i-au ieşit cum trebuie” – decretează Colonna la începutul cărţii, pentru ca la final să aducă necesara completare: „şi dacă ştii că eşti un ratat, singura consolare e să te gândeşti că toţi în jurul tău sunt nişte înfrânţi, chiar şi învingătorii”. Drept care, ideea Maiei de a căuta „o ţară în care să nu existe secrete şi totul să se desfăşoare la lumina zilei” („Între America Centrală şi cea de Sud găseşti o mulţime”) este demontată de Colonna la sfârşitul romanului: „eu mă apuc din nou să traduc din germană şi tu te întorci la revista ta pentru coiffeurs pour dames şi săli de aşteptare de la dentişti. În rest, un film frumos seara, weekenduri aici, la Orta – şi să-i ia dracu pe toţi. Ajunge doar să aşteptăm: odată devenită în chip definitiv Lumea a Treia, ţara noastră va fi perfectă să trăieşti în ea…

Un happy-end dulce-amărui, marca Umberto Eco.

Magdalena Vaida

large_150111-235052

http://blog.okian.ro/2015/08/19/umberto-eco-maine-azi/

Profeţiile omului Houellebecq


michel-Houellebecq---644x362Nu sunt fan Houellebecq, dar lecture oblige. Mai ales după tam-tam-ul mediatic din jurul autorului, urmat de controversele legate de carte (inclusiv momentul apariţiei acesteia) şi zbuciumatele declaraţii pro şi contra ale criticii care, toate la un loc, au declanşat un marketing agresiv şi o spectaculoasă vânzare a romanului Supunere. Căci despre o anumită supunere vorbim, până şi în materie de cărţi citite, sau nu…

supunere-houellebecq

Nefiind deci fan Houellebecq, am citit romanul apărut la Humanitas (2015) cu detaşare şi departe de al considera „un mare roman, realizat literar impecabil”. Pentru că nu este un mare roman, iar din punct de vedere literar, este foarte departe de Particulele elementare sau Harta şi teritoriul, acesta din urmă recompensat în 2010 cu premiul Goncourt. Supunere este o carte bună. Speculativă. Incitantă intelectual. Care merită să fie citită. Şi trebuie citită. Atât. Coincidenţa funestă a fost că romanul lui Houellebecq, care descrie o ipotetică islamizare a structurilor statale în Franţa anului 2022, a fost lansat odată cu atacul terorist petrecut în 7 ianuarie la săptămînalul satiric Charlie Hebdo. De unde şi nebunia colectivă declanşată şi căreia Houellebecq îi răspunde aproape senin în „Paris Review“: „N-am vrut să epatez, n-am vrut să enervez, ci, pur şi simplu, mi-am imaginat că în starea actuală a lucrurilor în Occident se poate întâmpla aşa ceva“.

Da, se poate întâmpla. Nu e exclus ca într-o bună zi Franţa să aibă un preşedinte musulman (americanii nu credeau, în urmă cu nişte ani, că vor avea un preşedinte de culoare!). E chiar posibil ca islamiştii să-i întreacă numeric pe creştini, dar asta nu face decât să mute problemele dintr-o ogradă în alta. O minoritate creştină ar provoca tot atâtea probleme unui stat islamic francez, câte provoacă acum minoritatea musulmană Franţei majoritar creştine. Poate chiar mai multe, ştiut fiind că francezii au tradiţie în a crea structuri de rezistenţă şi a lupta din umbră. Prin urmare, „profeţiile omului molie” privind acest capitol, sunt discutabile. Nu şi opţiunile individuale şi/sau colective într-o lume care se relativizează din ce în ce mai mult şi din ce în ce mai apăsat. Aici, comparaţia cu Orwell sau Huxley este de bun simţ, pentru că întreg scenariul imaginat de Houellebecq aminteşte de supunerea (de dragul nuanţei, aş zice, supuşenia) intelectualilor, a conştiinţelor publice, în faţa unor ideologii totalitariste, indiferent că vorbim de fascism, comunism sau fundamentalism religios. Acceptarea, „capul plecat pentru a nu fi tăiat” (colaboraţionalismul, cum îl numesc francezii) din varii motive – laşitate, comoditate, frustrări, bani, putere etc. – este consemnată nu doar de istorie, în general, ci şi de istoria literaturii, în particular. Fiecare dispunând de câte o lungă listă de astfel de „supuşi”…

„Sinuciderea democraţiei occidentale” prin prăbuşirea politicului în prăpastia care se tot adânceşte între partidele tradiţionale şi electorat, îi determină pe francezi să aleagă pentru prezidenţialele din 2022 între liderul musulman moderat Mohammed Ben Abbes şi lidera Frontului Naţional, Marine Le Pen. Mohammed Ben Abbes, nu apare în mod direct în carte, dar e descris, ca un politician remarcabil, un fel de Napoleon, care intenţionează să refacă limesurile sudice ale Imperiului Roman şi să atragă în uniune ţările arabe:

„Rari sunt cei ce clădesc imperii… a mai spus absorbit de gânduri, Rediger. Să ţii laolaltă naţiuni despărţite de religie şi limbă, să le faci să adere la un proiect politic comun e o artă complicată. Cu excepţia Imperiului Roman, doar Imperiul Otoman, pe o scară mai mică, a reuşit aşa ceva. Napoleon ar fi avut probabil calităţile necesare – felul în care a gestionat problema israeliană a fost strălucit, iar în cursul expediţiei în Egipt, s-a dovedit perfect capabil să trateze cu islamul. Ben Abbes, da… S-ar putea să fie din aceeaşi stirpe…”

Arabia Saudită devine finanţatoarea Sorbonei şi, step by step, regimul islamic se instalează, păstrînd mereu o aparenţă de siguranţă, de moderaţie, de reîntoarcere la valorile morale promovate de religie. Or, aici, deşi în ultima vreme s-au schimbat multe în creştinism şi islamism, inclusiv în relaţia reciprocă dintre ambele religii, cu deplasarea accentelor de rigoare, abisurile intoleranţei se estompează, iar Biblia şi Coranul se reîntâlnesc pentru a propovădui cuvântul lui Dumnezeu. În fond, nu trebuie uitat că Qur’ ãn (Coran), de la qara’a, „a citi, a recita”, reprezintă pentru musulmani cuvântul lui Dumnezeu transmis de Gabriel profetului Muhammad, ultimul din lista profeţilor biblici. E vorba dacă vrem, de un „Nou Testament” care nu contrazice, ci confirmă şi întăreşte Biblia evreilor şi creştinilor.

François, eroul cărţii, profesor solitar şi mizantrop, depresiv şi cu o viaţă sexuală fantomatică, mare admirator al lui Huysmans, urmăreşte febril semnele mărunte ale instalării „lumii noi“, care nu întîrzie să apară: femeile sunt excluse din spaţiul public şi încep să poarte haine care le acoperă trupul (naratorul comentează ironic lipsa de sex-appeal a acestor îmbrăcăminţi feminine), scade şomajul (prin scoaterea femeilor de pe piaţa muncii), scade infracţionalitatea, pornografia este eliminată, educaţia redusă la minimum (doar patru clase obligatorii), sunt promovate poligamia şi creşterea demografică etc. etc. Iar cireaşa de pe tort: intelectualii şi universitarii sunt recompensaţi, pentru supunere şi demisia de la valorile democratice, cu salarii enorme şi reşedinţe luxoase. Profesorul Rediger este exemplul ales să ilustreze succesul acestei supuneri:

„Aceasta e supunerea, a rostit molcom Rediger. Ideea tulburătoare şi simplă în acelaşi timp, niciodată exprimată până atunci cu o asemenea forţă, este că punctul de vârf al fericirii omeneşti se află în supunerea absolută (…). Vedeţi, a continuat el, islamul acceptă lumea şi o acceptă în totalitatea ei, acceptă lumea aşa cum e, ca să vorbesc ca Nietzche. Budismul afirmă că lumea este dukkha – inadecvare, suferinţă. Creştinismul însuşi manifestă serioase rezerve – nu-i oare Satan considerat prinţ al acestei lumi”? Pentru islam, dimpotrivă, creaţia divină este perfectă, e capodopera supremă”.

În rest, aceeaşi Franţă, în care banii şi puterea rămân principalele motoare ce pun în mişcare societatea şi stabilesc relaţiile dintre oameni…

Magdalena Vaida

Pledoarie pentru SF


80301377.jpg.CROP.rectangle3-large

De la apariţia ei şi până în zilele noastre, literatura SF a fost, şi continuă să fie, considerată o creație minoră, marginală, o subliteratură destinată în exclusivitate consumului. Drept care, întreaga istorie a SF-ului nu este altceva decât istoria unor certuri interminabile între detractorii şi apărătorii acestei literaturi.
Pentru mine însă, care în pofida vârstei sunt o cititoare avidă de SF, şi evident, nu numai pentru mine, science-fiction-ul este o literatură paralelă cu literatura beletristică, atât din punct de vedere istoric, cât şi din perspectiva genurilor sau speciilor literare. Ceea ce înseamnă că, în cadrul ei există toate formele şi chiar fenomenele pe care le cunoaşte „marea literatură”. Astfel, o istorie completă a SF -ului cuprinde literatura SF pentru copii, romanul SF poliţist, romanul SF de aventuri (space opera), romanul politic (contrautopiile), romanul cu cheie, romanul parabolă, romanul mitico-fantastic de tip sword and sorcery şi heroic fantasy. În ce priveşte tehnicile narative, avem romane „clişeu” scrise în conformitate cu o estetică a identităţii şi romane experimentale, care se raportează la o estetică a opoziţiei.

„Literatura SF este, înainte de toate, o invitaţie deschisă adresată imaginației şi, din această cauză, e dificil de definit”, spunea Ovidiu Bufnilă. Îi dau dreptate, pentru că cele mai bune romane de SF sunt cărţi de excepţie, care nu necesită nici un fel de categorisire. Există povestiri, nuvele, romane atât de îngrijit construite, atât de bogate în detalii despre o societate sau un anume spaţiu imaginar încât îi încântă şi pe oamenii de ştiinţă şi pe intelectualii elitişti, înainte de a le trece prin minte să critice.

De altfel, în SF-ul modern găsim sugestii pentru aproape orice. Chiar şi pentru o revoluţie în cadrul unei societăţi tehnologice computerizate. Autorii de SF examinează câteodată probleme ale lumii de mâine, cu rădăcini deja înfipte în ziua de azi, cum ar fi: suprapopularea, inteligența artificială, dezumanizarea cauzată de abuzul de tehnologie, experienţele genetice sau catastrofele ecologice, cu o asemenea perspicacitate şi o precizie atât de mare încât, futurologii, sociologii, politicieni şi mulţi alţii ar trebui să le ia în considerare, cu maximă atenţie.

dune

Seria Dune de Frank Herbert se referă la distrugerea unor sisteme ecologice, prin prisma unei ipotetice ecologii extraterestre.

Povestirea lui Isaac Asimov, Acolo respiră un om, se dovedeşte o incursiune îndrăzneaţă în stress-ul emoţional şi în explorarea sentimentului de izolare a unora dintre cei mai buni oameni de ştiinţă.

Neuromantul de William Gibson descrie implicaţiile negative ale tehnologiei, care-i face pe oamenii dependenţi de computere să duc o viaţă mizeră. Neuromantul, un predecesor al Matrix-ului, este prima carte de genul „cyberpunk”, ale cărei accente sunt puse pe un univers halucinant, ultra-tehnologizat în contrast cu o societate decăzută la cel mai jos nivel.

2001: Odiseea spaţială de Arthur C. Clarke are ca teme principale tehnologia (avantajele şi riscurile pe care le presupune), civilizaţia şi evoluţia raselor, explorarea spaţiului şi echipamentul

necesar unei astfel de călătorii.

Cel care ne micşorează (He Who Shrank) de Harry Hasse prezintă o speculaţie cosmologică, luată azi în considerare la modul cel mai serios: ideea unui regres infinit al universului, în care fiecare particulă elementară este un univers situat cu un nivel mai jos, noi fiind o particulă elementară într-un univers superior.

Călătorii temporale precum cele din remarcabilele lucrări ale lui Robert A. Heinlein Voi toţi Zombii (All You Zombies) şi Poarta către vară (The Door into Summer) obligă cititorul să se gândească la natura cauzalităţii şi la sensul curgerii timpului.

Povestirea Ponei de Kij Johnson investighează o faţetă a educaţiei copiilor, care sunt crescuţi ca viitori cetăţeni conformişti, standardizaţi, refractari la diversitate şi toleranţă.

Solaris de Stanislas Lem, se referă, în esenţă, la incapacitatea omului de a înţelege lucruri care sunt situate undeva departe faţă de sfera obişnuitului. Practic, ne sugerează Lem, suntem îngrădiţi de propria noastră raţiune.

În cartea lui Alastair Reynolds Amintirea albastră a Pământului (Blue Remembered Earth) ficţiunea e mai aproape de realitate ca oricând: pe Terra, secolului XXII, „Mecanismul” știe tot. Știe unde ești, ce gândești, ce simți. Ştie şi te controlează, iar libertatea a devenit o amintire, o „legendă”.

La apariţia cărţii sale, Fahrenheit 451, Ray Bradbury stârnea critici şi cenzură prin prezentarea unei viitoare societăţi haotice şi ignorante, al cărei unic scop era să trăiască plăceri ieftine din punct de vedere spiritual. Legi sălbatice îi pedepseau pe cei care aveau asupra lor cărţi „ilegale” ale unor scriitori celebri, cărţi istorice sau Biblia. Mesajul principal este că televiziunea distruge intelectul, iar oamenii ajung să renunţe la citit în favoarea „divertismentului” de la TV.

Putem spune că nu a avut dreptate?

2578-planetst

Interesul pentru SF în rândul tinerilor a fost (şi a rămas) întotdeauna major. Şi mi se pare firesc să fie aşa. Adolescentul este în contact permanent cu ştiinţa, la şcoală, unde el acumulează un număr mare de informaţii ştiinţifice din varii domenii. Adolescentul este la vârsta la care este convins că poate şi trebuie să schimbe lumea, vârsta la care este ostil compromisurilor şi prejudecăților, iar literatura SF îi oferă elementele care vin în întâmpinarea nevoilor sale psihice. Ori, una din caracteristicile acestei literaturi, care explică şi răspândirea genului, este tocmai puterea sa de a construi o mitologie modernă, puterea de a experimenta viitorul, de a explora destine posibile cu scopul de a atenua şocul viitorului. Adolescentul este cel care va trăi în viitor, care visează şi doreşte un mediu nou, necunoscut, un alt model social, o nouă societate cu o etică şi o justiţie superioară etc. Cum altfel se explică succesul trilogiei Jocurile foamei (Hunger Games) de Suzanne Collins în rândul tinerilor, sau a seriei Divergent de Veronica Roth?

Young_Adult_Science_Fiction_Dystopian_Book_Divergent

În plus, una din binefacerile SF – ului este aceea că poate introduce cititorul în domenii ale cunoaşterii la care nu are acces în mod obişnuit. Romanul Şi el a construit o casă răsucită (And he Built a Crooked House) de Heinlein a fost probabil pentru mulţi, prima întâlnire cu geometria cvadridimensională. Un roman SF prezintă teoria câmpului unificat, alta o ecuaţie importantă din genetică… iar literatura de anticipaţie îşi dobândeşte importanţa sa deosebită din legăturile pe care le facilitează imaginaţiei, între ştiinţă şi realitate. Este limpede că structura romanescă a genului implică multe elemente fanteziste, dar ele pun, în acelaşi timp, şi nişte probleme foarte serioase, adevărate provocări pentru oamenii de ştiinţă.

Multe dintre ideile romanelor SF ajunse la tineri, pot să le influenţeze comportamentul ca adulţi. Numeroşi savanţi s-au îndreptat spre ştiinţă după ce în adolesceenţă au devorat pur şi simplu zeci de romane SF, Carl Sagan fiind un exemplu deja clasic. La fel şi anecdotica întâmplare legată de tânărul care îi declara profesorului Phillip von Jolly că are de gând să se consacre studierii fizicii. Profesorul îl sfătuieşte să renunţe, să nu-şi rateze viitorul studiind o materie care nu mai are nimic nou de oferit omenirii. Tânărul, care nu urmează acest sfat înţelept şi devine creatorul fizicii cuantice, era Max Planck.

Pe de altă parte, mulţi oameni de ştiinţă sunt cunoscuţi marelui public prin lucrările lor de SF. – Paul Anderson, Isaac Asimov, Hal Clement, Efremov, fraţii Strugaţki, Arthur C. Clarke, Leonard Mlodinow etc. Întrepătrunderea dintre dintre ştiinţă şi SF produce uneori efecte curioase şi nu este clar, de pildă, dacă viaţa imită arta sau invers. Kurt Vonnegut Jr. a scris un excelent roman epistemologic – Sirenele de pe titan (The sirenes of Titan) în care este postulată ideea unui satelit al lui Saturn, cu condiţii mai puţin aspre decât ne-am putea aştepta. Când, cu câţiva ani mai târziu, s-a descoperit o atmosferă de metan pe Titan, iar planetologii au demonstrat că satelitul are o temperatură peste aşteptări, unii şi-au amintit de cartea lui Vonnegut, fizician la Universitatea din Cornwell.

În Întâlnire cu Rama de Arthur C. Clarke, cunoscutul autor a realizat un excelent portret al unei colonii spaţiale locuită de extratereştri. O provocare pentru Gerard O’Neill, profesor la Princeton. Acesta i-a rugat într-o zi pe studenţii săi din primul an la fizică, să conceapă un proiect de colonie spaţială. Primele rezultate ale exerciţiului SF i s-au părut atât de promiţătoare încât s-a hotărât să înceapă nişte savante calcule de probabilitate. Mulţumită acestora, dispunem astăzi de calcule teoretice şi o bază de lucru pentru a realiza în spaţiu aceste colonii. Materializate în proiecte şi încercări ale NASA, poate primele etape ale construcţiei acelui Rama imaginat de Clarke.

Ştiinţa, spun autorii de SF – este principala unealtă a progresului. Bine folosită, poate contribui la fericirea umanităţii. Dimpotrivă, utilizarea iraţională, antiumanistă a ştiinţei, duce la catastrofe de tot felul, la degradarea speciei umane şi prăbuşirea acesteia pe scara evoluţiei. Totuşi, dacă este vorba de o literatură autentică, rămâne mereu o undă de speranţă. Acomodarea cu noul, urmărirea atentă a viitorului sunt cheile supravieţuirii civilizaţiei noastre şi chiar a omenirii.

Generaţiile tinere cresc cu ideile SF şi sunt convinsă că foarte mulţi adolescenţi ar fi interesaţi, dar nu uimiţi de primirea unui mesaj extraterestru sau de întâlnirea cu un allien. Pentru ei, viitorul este deja ceva familiar.

Magdalena Vaida

http://blog.okian.ro/2015/04/27/pledoarie-pentru-sf/

Penelopa, ce-ai vrea tu?


Născut la 3 iunie 1936 în Coldău (jud. Bistrița-Năsăud), Ștefan Mihuț este cunoscut dejenilor ca “un senior al cetății”, autor dramatic și publicist, iar în ultimii ani, ca un prolific scriitor. Ultimul volum publicat, se alătură celor patru anterioare (teatru, publicistică, memorii, proză scurtă), în același registru specific care-l caracterizează, al moralistului dornic sa îndrepte “vițiile” contemporanilor săi. Moralistul Ștefan Mihuț o face pedant, o face cu umor și, indiferent dacă reușește sau nu în acest demers donchijotesc, rămâne cu seninătate, un optimist curajos.

panza

În “Pânza reginei”, purtând subtitlul “Elogii aduse femeii”, Ștefan Mihuț este consecvent cu sine însuși, chiar dacă viziunea asupra “eternului feminin” este unul vădit clişeistic. Nu de alta dar, nimic mai deprimant pentru o femeie decât să fie numită Penelopa. Adică, aceea femeie care și-a irosit 20 de ani din viață țesându-și visele și speranțele în pânza monocromă a cotidianului, pânză pe care noaptea, deșertăciunea propriei vieți o sfâșia dureros, mereu și mereu. Iar în tot acest timp, singura ei menire, de femeie așezată forțat pe piedestalul regalității, era să-l aștepte pe hoinarul Ulise. Care Ulise, ca o pedeapsă a zeilor (suprem cinism!) nu avea altceva mai bun de făcut decât să se mute de pe o insulă pe alta, să zdrobească inimi de nimfe și să-și desăvârșească propriul portret de mare erou.

penelopaŞi-atunci când, în cele din urmă, bătrân și obosit, se întoarce la picioarele Penelopei sale, acum bătrână și irosită și ea, elogiile pe care i le aduce se transformă în mit. Mit și simbol, mană cerească pentru a liniști conștiința eroului și un fel de mângâiere condescendentă pe creștetul reginei. Ai fost cuminte, foarte bine, e timpul să-ți acordăm medaliile cuvenite pentru fidelitate, înțelepciune, spirit de sacrificiu, devotament, resemnare etc. etc. E vremea sa devii simbol pentru toate aceste calități și multe altele și să-ți vezi de obligațiile tale, de copii, de gospodărie, de țesături și alte fleacuri femeiești. Când ea de fapt, biata Penelopa, nu și-a dorit nimic altceva decât să fie tratată în primul rând ca ființă omenească, și abia pe urmă regină-sclavă a sexului ei.

M.Vaida