Sforza Milano !


 

     După cotituri, urcușuri și coborâșuri, părăsim dimineața devreme străzile Genovei, pregătiți să privim răsăritul soarelui la Milano.

      Ajungem în orașul ducilor condotieri de Sforza, metropola comercială și financiară en titre a Italiei de astăzi, după ce rătăcim o vreme la periferia orașului. Apelăm în disperare de cauză la un echipaj de carabinieri și suntem conduși cu sirenă și girofar în chiar buricul târgului, la Castello Sforzesco. Parcăm autocarul lângă fântâna arteziană, adică taman la locul indicat de prospectul firmei noastre de turism. Despre care, bineînțeles, șoferii noștri și ai respectivei firme, habar nu aveau că există. Este ora șase dimineața și orașul tocmai se trezește.

      Amplasat într-o vastă piață, Castello Sforzesco este un imens pătrat din cărămidă roșie, cu turnuri ce se înalță deasupra zidurilor crenelate. Reconstruită în secolul al XV construcția apare ca o monstruoasă fortăreață, înconjurată de clădiri moderne.

castello-sforzesco-milano

      Cu o vechime de șapte secole, Castelul Sforzesco a fost martorul atât al unor perioade de glorie, cât și al unor momente dramatice din istoria orașului Milano. Gândit ca structură de apărare și reședință ducală de către ctitorul său Galeazo Visconti II (sec. XIV), castelul avea să fie aproape demolat în vremea Republicii Ambrosiene pentru a fi reconstruit de Ducele de Milano, Francesco Sforza (mijlocul sec. XV). Câteva decenii mai târziu, Ludovico Sforz „Il Moro” avea să-i dea și strălucirea spirituală adecvată, adunând la curtea sa pe cei mai mari creatori de literatură și artă din acea vreme. După moartea ducelui, a început o perioadă de decădere a construcției, care a culminat în anii ocupației napoleoniene, când au fost dărâmate câteva bastioane, iar curțile și chiar camerele au fost folosite ca grajduri sau depozite de muniție.

      Degradarea majoră a construcției a condus în perioada sfârșitului de secol XIX la ideea că totul ar trebui demolat pentru a se face loc unor noi construcții. Doar eforturile edililor locali, în frunte cu arhitectul Luca Beltrami, au salvat de la pieire acest martor al trecutei glorii milaneze. Prin efortul lor, castelul a fost restaurat integral după planurile inițiale. Adăugând și restaurarea de după bombardamentele din Al Doilea Război Mondial, Castello Sforzesco se prezintă astăzi ca a doua mare atracție turistică din Milano, după Piazza del Duomo. Din anul 1900 el găzduiește douăsprezece muzee permanente cu tematică diferită, dar și expoziții temporare, activități și evenimente de prezentare și promovare. Curtea ducală din interior se prelungește mai departe cu vastul parc Sempione, mândria milanezilor, iar zona din proxima vecinătate a Castelului Sforzesco abundă în oferte tentante pentru vizitatorul care dispune de timp: Pinacoteca di Brera și Biserica San Marco pe partea dreaptă a Pieței Castelului, Biserica Mănăstirii Majore San Maurizio, Basilica di Sant’Ambrogio, Muzeul Științei și Tehnologiei Leonardo da Vinci și Museo Cenacolo Viciano pe partea stângă.

      E prea devreme pentru muzee, așa că, pornim spre Piața Domului. Chioșcurile de ziare și tarabele cu suveniruri se deschid rând pe rând. Turiști matinali cumpără deja fleacuri sau admiră vitrinele magazinelor. Cumpărăm și noi câteva ilustrate. Afișe uitate ici-colo ne reamintesc de alegerile care au avut loc duminica trecută, „Eminența Sa”, cum l-au numit italienii pe Berlusconi, ne zâmbește larg de pe un stâlp. Forza Italia!

milano-duomo1

      Construit în formă de cruce latină, din marmură de Candoglia, Domul ne apare brusc în față, cu nenumăratele-i turle albe, statui și ornamente dantelate. Încerc o primă și imensă dezamăgire pentru că Domul mi se pare mic, pentru că nu seamănă cu ce ceea mi-am imaginat uitându-mă la zecile de imagini ale catedralei. Nu sunt convinsă că acesta este Domul din Milano. Nu poate fi, e doar o copie. Întrerup extazul unui japonez care trage cadru după cadru cu un Canon și-l întreb dacă ăsta este Domul? Cu siguranță am părut proasta satului, dar m-a asigurat zâmbind că da, e Domul. M-am uitat și răs-uitat la Dom, ușor frustrată, neîmpăcată totuși… Abia când m-am așezat la o masă, pe o terasă cu vedere spre Dom și abia după ce am sorbit din espresso-ul fierbinte, am început să cântăresc și să apreciez valoarea construcției din fața mea, ajungând la concluzia că e fără seamăn în lumea catedralelor gotice.

     Început în 1386, s-a lucrat mereu întru desăvârșirea lui timp de aproape 430 de ani, Domul fiind terminat abia în 1815 . Ceea ce, gândindu-mă numai la cele 2.425 de statui și statuete pe care le are drept ornament, atât la fațadă, cât și pe zidurile exterioare, nu mi se pare prea mult.

     În interior, edificiul cu o lungime de 157 de metri, este susținut de 52 de coloane ornate cu statui și are o capacitate de peste 40.000 de locuri. Cele cinci nave gigantice, separate de stâlpii de piatră artistic sculptați, sunt încadrate de ferestre cu vitralii executate cu mare măiestrie. Absida, partea cea mai veche a catedralei, include trei ferestre în formă de roză, realizate de Filippino de Modena, într-un mod ce dezvăluie complexitatea sculpturii din secolul al XIV-lea. Fereastra mijlocie este una din cele mai mari ferestre de absidă din lume. Totul este la superlativ, nu ştii încotro să te îndrepţi sau încotro să priveşti. Poetul romantic englez Percy Shelley, călător în Italia la începutul secolului al XVIII-lea, afirma că interiorul domului este cel mai bun loc pentru a citi Divina Comedie. Îi dau dreptate, te simți mic și neînsemnat, strivit de grandoarea unei divinități megalomane. Sau doar a slujitorilor săi.

domul-interior

     Ne desprindem într-o vreme, cu greu, din vraja aruncată de dom asupra noastră și părăsim Piața nu înainte de a ne opri câteva clipe la statuia ecvestră din bronz a lui Vittorio Emmanuele al II Unificatorul Italiei. Alături se află Palatul Regal, fosta reședință a lui Ferdinand de Austria.

     Traversăm Galeriile Vittorio Emmanuele, capodoperă a arhitectului Giuseppe Megoni, unde se înșiră nenumărate cafenele și magazine de lux. Asta ca să ne reamintesc că Milano este capitala italiană a modei. De altfel, tot în apropierea Castelului Sforzesco, o plimbare pe Corso Magenta, bulevardul modei și al cumpărăturilor, se recomandă ca o experiență ce nu poate fi trecută cu vederea, chiar dacă mulți nu se vor afla în postura de cumpărători, ci doar de boemi trecători prin fața vitrinelor. Privim și noi cu jind la mărfurile de un bun gust strălucitor, după care ne liniștim spunându-ne că nu tot ce-ți trebuie este și necesar.

     Ajungem în cele din urmă în Piazza della Scala, popas obligatoriu dacă te afli în Milano. Templu al muzicii, Scala di Milano s-a ridicat în 1778 pe locul fostei biserici Santa Maria della Scala, după planurile arhitectului Giuseppe Piermarini. Cu un exterior modest, neoclasic și prin nimic remarcabil, această operă este cea mai prestigioasă din Europa, pe scena ei fiind consacrați cântăreții și primadonele lumii.kveit4008s

     În fața clădirii teatrului, în mijlocul pieței Leonardo da Vinci privește îngândurat foiala mulțimii. Monumentul este opera sculptorului Pietri Magni, care l-a reprezentat pe titanul Renașterii pe un piedestal la poalele căruia străjuiesc patru dintre studenții favoriți ai artistului, simboluri pentru cele patru domenii în care a excelat Leonardo da Vinci: arhitectura, ingineria, pictura și sculptura.

     Ar mai fi multe de povestit despre Milano, un oraș complet și pe gustul tuturor care poate oferi fiecăruia ceva captivant și de neuitat, indiferent de așteptările și preferințele noastre atât de diverse. Iar locurile despre care v-am povestit sunt doar o mică parte din ceea ce oferă capitala Lombardiei. Promit să revin cu alte povești…

Magdalena Vaida

Anunțuri

Rouen – orașul celor o sută de clopotnițe


De la Paris, la Rouen – orașul în care Sena, șerpuind larg, se pregătește pentru întâlnirea cu marea – șoseaua națională trece printr-un peisaj cuminte, presărat cu sate colorate, câmpii riguros lucrate și pășuni verzi, pe care stau tolănite celebrele vaci normande, rumegând iarbă și meditând la deșertăciunea vieții, probabil.

SONY DSC

Vechea capitală a Normandiei, Rouenul multisecular, cu porturile și străzile sale animate te îmbrățișează brusc, cu autoritatea falnicelor sale construcții ogivale. Denumit Rotomagus de către romani, Rouen a fost, după trecerea populației la creștinism, o țintă continuă a atacurilor normanzilor veniți din Norvegia și Danemarca. În anul 911, în urma înțelegerii încheiate între Carol al III – lea, cel Simplu, și Rollon, căpetenia normanzilor, aceștia se stabilesc pe teritoriul ce le poartă și astăzi numele, acceptând suzeranitatea regilor francezi. Un ținut râvnit și de englezi, scenă a numeroase raiduri și loc de desfășurare a zeci de bătălii sângeroase, ultima fiind celebra Debarcare în Normandia, din al II – lea Război Mondial.

Anexarea Normandei de către Filip August (1204), domeniului regal, transformă reședința ducilor normanzi într-un puternic centru spiritual creștin și, în egală măsură, într-un prosper oraș comercial și industrial. Așa se explică existența unor impresionante monumente de artă gotică, destinate prin măreția lor să-i impresioneze și să-i copleșească pe străini.

Catedrala Notre-Dame de Rouen, zidită între 1201-1250, este edificiul cel mai impunător și una dintre cele mai frumoase biserici gotice din Franța (imortalizată și de Claude Monet). În perioadele următoare, sunt înălțate: Biserica Saint-Ouen, considerată ca tipul clasic al stilului gotic ajuns la completa sa dezvoltare; Biserica Saint Maclou și Abația cu același nume, ambele în stil flamboyant; Biserica Saint Croix des Pelletiers, transformată în sală de conferințe; Biserica Saint Patrice; Biserica Saint Laurent, care adăpostește muzeul feroneriei; Biserica Saint Godard și încă multe altele, Rouen fiind numit, pe drept cuvânt, „orașul celor o sută de clopotnițe”.

În timpul Războiului de 100 de ani, Rouen este cucerit de englezi, de acest episod legându-se martiriul Ioanei d’Arc. După recucerirea orașului, începe o nouă epocă de înflorire a comerțului, industriei și artelor. Se ridică noi clădiri, Palatul de Justiție, capodoperă a arhitecturii gotice civile (1508-1509); Hotel Dieu, sediul actualei prefecturi și Hotel de Bourgtheroulde, fiind doar câteva dintre ele. În jurul marilor edificii s-au înălțat apoi numeroase alte clădiri impunătoare, aparținând negustorilor bogați și notabilităților orașului, multe păstrându-se intacte până în zilele noastre.

1240Astfel, rue de La Grosse Horologe, una dintre cele mai animate străzi este și una dintre cele mai vechi artere ale orașului. Aici se află La Grosse Horologe, un pavilion din epoca Renașterii, ce adăpostește un orologiu din 1447. Un labirint de străzi, străduțe și pasaje pitorești, adevărate muzee în aer liber, cu clădiri din secolele XV, XVI și XVII, dau un farmec aparte orașului. Un oraș în care te poți rătăci ușor, la propriu, dar și la figurat pe aripile fanteziei…

Ieșirea din labirint” te aduce, inevitabil, în Vieux-Marche, un spațiu singular prin emoția pe care o provoacă francezilor, dar și străinului cunoscător al istoriei Franței. Aici, un mozaic încrustat între dalele pieței, indică locul în care, la numai 19 ani, Ioana d’Arc a fost arsă pe rug, la 30 mai 1431. O biserică modernă, inaugurată în 1979, având forma unei corăbii răsturnate, cinstește memoria celei care, în 1920, este canonizată și declarată eroină națională. Serbările medievale anuale, organizate în cinstea ei în ultima duminică din mai, sunt un alt prilej de a rememora o pagină din istoria țării.

462

Rouen este și patria lui Corneille și Flaubert. În cele două muzee care le cinstesc memoria, sunt păstrate cu pietate, obiectele care le-au aparținut, manuscrisele și însemnările diverse, precum și inefabila atmosferă a trecutului. Atmosferă ce plutește, de altfel, deasupra întregului oraș.

Peregrinarea mea prin Rouen s-a încheiat seara târziu, alături de prietenii sosiți din nord, din Le Quesnoy, într-un mic restaurant cu specific mexican. Acolo, cu naivitatea proprie tuturor turiștilor, pe un perete plin de însemnările trecătorilor clienți, mi-am permis să contribui și eu la acel babel lingvistic scriind, în românește: „Aș vrea, ca odată, cândva, să fiu din nou aici, alături de prietenii mei!”

Și am mai fost, de două ori…

Magdalena Vaida

De la Dunăre, la Rin


Viena, Linz, Passau şi de aici, la Regensburg, Dunărea ne intersectează drumul sau şerpuieşte alături de noi. O prezenţă familiară Dunărea, alergând spre Marea Neagră, care o aşteaptă nerăbdătoare să-i soarbă valurile încărcate de poemele, basmele şi cântecele adunate în cele opt ţări pe care le străbate.

rin

Spre disperarea noastră, şoferii autocarului detestă oraşele. Mici sau mari, fără discriminare. Ce să vezi în ele? Biserici? Muzee? Să fim serioşi, pierdere de timp… E aproape imposibil (deşi sunt „închiriaţi”, deci la dispoziţia noastră!) să-i convingem să părăsească autostrada. Numai pe autobahn se simt bine, numai acolo se simt zei. Drept care, Nürnberg, Würtzburg sau Frankfurt rămân simple nume pe indicatoarele rutiere…

La Mainz ajungem spre orele după-amiezii, numai bine pentru a bea o cafea şi pentru a privi în jur. Cel mai important fluviu european, prima arteră comercială a Germaniei, Rinul, ne întâmpină leneş, saturat de istorie şi legende, străbătând Rhineland-ul, una din regiunile cele mai active şi mai dens populate din lume.

Neîntrecuţi în duritatea cu care îşi apără minunatul colţ de natură ce le-a fost hărăzit, nemţii se pot mândri azi cu cele mai curate ape din Europa. Şi o fac, fără modestie. Dar, înainte de a vorbi despre protecţia mediului, comunele şi oraşele care se înşiră ca mărgelele pe malurile Rinului, au făcut investiţii de sute de milioane de mărci pentru construirea unor instalaţii de epurare. Să fii ecolog convins nu este numai o atitudine sub impulsul momentului, nu este o modă sau un moft politic, ci un exemplu. Un mod de viaţă. După dezastrul ecologic care aproape a distrus Valea Rinului şi bazinul Ruhr, după exploatarea inconştientă a resurselor, nemţii au trecut de la aroganta deviză: „Economia trebuie să aibă prioritate faţă de ecologie”, la imperativul „Nu poate exista economie fără ecologie”, iar rezultatele se văd pretutindeni în ţară.

Istoria Mainz-ului ca şi a celorlalte oraşe de pe Rin se pierde în negura timpului. Romanii au ridicat aici un castrum şi alături de acesta avea să ia fiinţă şi să înflorească o nouă cetate. Mainz devenind mai târziu capitala puternicei ligi a oraşelor renane. Adevărata sa strălucire însă, îi va fi adusă de Gutenberg, Johannes Gensfleisch zum Gutenberg, fiu al cetăţii şi inventatorul tiparului.Gutenberg

Bonn, capitala Germaniei, situată pe malul stâng al Rinului, e foarte aproape de Koln. Vedem de la distanţă Podul Kennedy, expresie a arhitecturii ultra-moderne, dar dincolo de fier şi beton, Bonnul va rămâne mereu vechiul oraş universitar, locul unde s-a născut Beethoven.

Ne apropiem de Köln, odată cu înserarea. Imense blocuri de beton, metal şi sticlă se ridică peste tot, iar la poalele lor, parcuri întinse, pline de verdeaţă. Podurile, care aduc un spor de frumuseţe peisajului, se aruncă peste fluviu pline de elan şi o binemeritată mândrie. Printre acestea, un pod suspendat, sprijinit pe un singur pilon, în formă de A, Podul Severin. Şi peste toate, profilându-se pe cerul de cerneală, turlele ascuţite ale Catedralei, dominând parcă întreg oraşul şi Rinul.

Încerc o uşoară emoţie la vederea acestui monument simbol despre care citisem de atâtea ori. Parcăm în imediata apropiere a Catedralei, la doi paşi de Gară.

Înălţat pe o ridicătură formată dintr-o acumulare de ruine romane, unde se spune că prin secolul al XI -lea a existat o catedrală carolingiană, Kölner Dom pare să strângă în juru-i întreaga viaţă a oraşului.

colonia_n

Este sâmbătă seara şi tocmai s-a încheiat concertul unei cunoscute formaţii rock şi sute de tineri hălăduiesc în jurul edificiului aşteptând să treacă timpul până la ora plecării trenului. Peste tot gunoaie şi damf de bere şi nu pot să nu mă gândesc la cei de la salubrizarea oraşului pe care îi aşteaptă o muncă demnă de Hercule curăţind grajdurile lui Augias. Bineînțeles, dimineaţa totul va străluci de curăţenie, iar oraşul îşi va înghiţi cu lăcomie porţia zilnică de turişti.

Părăsim Köln-ul feeric luminat, după ce am avut parte şi de un spectacol de artificii pe fundalul căruia, Domul ni s-a părut mai mare, mai întunecat, dar nu mai puţin impresionant.

În ce mă priveşte, am plecat din Köln cu regretul, printre multe altele, de a nu fi cumpărat o sticlă de „Colonia”, celebra apă parfumată fabricată prima dată în 1709 de Johan Maria Farina… O voi face cu siguranţă la următorul meu popas prin aceste locuri.

Magdalena Vaida

http://dejulmeu.ro/index.php/2016/05/08/de-la-dunare-la-rin/

Praga de aur


Praga. La o distanţă de 25 de ani de la a doua mea vizită în capitala Cehiei, regăsesc „oraşul de aur” în 2005, întinerit, cochet, foarte european şi plin de turişti. Foarte mulţi turişti.

Inevitabil, în Praga toate drumurile duc spre oraşul vechi. Pornind de la Muzeul Naţional de Artă (unde a parcat autocarul), după ce am rătăcit prin pasaje subterane, metrou stradele aglomerate, şi după ce am trecut pe lângă zecile de vitrine cu un belşug de produse expuse foarte occidental, simt cu toată fiinţa apropierea vechiului oraş.

Praga cea „bătrână” începe cu Turnul Pulberăriei, o construcţie înaltă, pe sub care, printr-o boltă largă – ce suportă ascuţitele forme ale goticului – poţi intra direct în istorie.

palatul.kinsky

Conform tradiţiei, oraşul a fost fondat în secolul al IX – lea într-o vreme tulburată de violente conflicte religioase. În 929, tânărul rege creştin Wenceslav a fost ucis de fratele său păgân Boleslav cel Crud, regele asasinat fiind ulterior canonizat şi declarat sfântul ocrotitor al Boemiei. În timp, Boemia (care, în mare parte corespundea cu teritoriul de astăzi al Republicii Cehe) a fost cuprinsă între graniţele Sfântului Imperiu Roman. În 1355, Praga a devenit capitala imperiului condus de regele Carol de Boemia, autorul unor proiecte ambiţioase între care: prima universitate din Europa Centrală (Universitatea Carol) şi Podul Carol, terminat în 1400. În schimb, remodelarea Catedralei Sfântul Vitus, începută de Carol, a fost definitivată abia în 1929, catedrala fiind inclusă în complexul arhitectonic cunoscut sub numele de Hradcany (Castelul).

From above
Podul Carol

„Oraş în oraş”, Castelul mai cuprinde vechiul palat regal Sobeslav, fondat în secolul al XIII – lea, Palatul Ludovic, în stil renaissance („aripă” adăugată vechiului palat de Vladislav Jagellon, la începutul secolului al XIV – lea), Capela Tuturor Sfinţilor, construită pe vechiul amplasament al capelei romane din secolul XII şi celebrele Grădini Regale, de unde se deschide o splendidă panoramă asupra oraşului şi tumultoasei Vltava.

Coborând spre centrul vechi, o haltă obligatorie o constituie Zlatna ulicka, stradă „muzeu în aer liber”, numită şi Lâna de Aur. Străjuită de Turnul Alb şi Turnul Dalibor, strada scurtă şi îngustă, cu minuscule clădiri colorate, a atras de-a lungul secolelor numeroşi artişti şi scriitori, Jan Neruda, Franz Kafka, Jiri Trnka şi Erwin Weill fiind doar câteva nume care au contribuit la celebritatea locului. Dar, adevărat faimă a străzii, potrivit legendelor locale, se datorează alchimiştilor găzduiţi de excentricul Rudolf al II -lea de Habsburg şi, mai ales rabinului Loew ben Bezalel (1526-1609), „părintele” Golemului.

zlatna.ulicka

Înlănţuite şi suprapuse într-o paradă fastuoasă din punct de vedere arhitectonic, clădirile Pragăi – romane, gotice, baroce, renaissance, empire, art-deco – au, spre cinstea edililor ei, trecuţi şi prezenţi, vizibile atribute evocatoare. Istoria oraşului e peste tot şi la mare cinste. Inscripţii, plăci comemorative, basoreliefuri, monumente, vitrine cu obiecte vechi şi cu o puternică încărcătură simbolică, amintesc trecătorilor, iar pe turişti îi atenţionează, că în locul X., în casa Y. sau în piaţeta Z. s-au petrecut fapte ori întâmplări importante din istoria frământată cu sânge a oraşului, unele chiar destul de recente.

Piaţa vechiului oraş, Staromestske Namesti, de unde se răspândesc radial cel puţin zece străzi, păstrează cu o sfântă nobleţe amintirea mişcărilor husite. Pornită de aici, din Praga, mişcarea cu largi ecouri în istoria europeană, este evocată de inspiratul monument închinat teologului de la Universitatea Carol, Jan Hus, de sculptorul Ladislav Saloun. Uciderea lui Jan Zellivsky, discipol al marelui reformator şi căpetenie a celor mai săraci praghezi, execuţia celor 56 de răsculaţi husiţi şi a căpeteniei lor, Jan Rohac de Duba, decapitarea celor 27 de conducători cehi ai revoltei împotriva trufaşei case catolice de Habsburg, toate petrecute în această piaţă, sunt cinstite prin plăci comemorative, busturi şi alte semne menite să imortalizeze eroii poporului ceh.

orologiu

Înconjurată de edificii celebre – între care bisericile Sfântul Nicolae, Sfânta Maria din Tyn şi Palatul Kinsky – piaţa păstrează într-un fel original, ca un memento şi cumplita atrocitate petrecută la sfârşitul celui de al doilea Război Mondial. Cu o zi înainte de sfârşitul conflagraţiei, la 8 mai 1945, tirul tancurilor germane a fost îndreptat, răzbunător, asupra frumosului Orologiu Astronomic din turnul primăriei, Staromestska Radnice, iar focul a distrus partea de nord a vechii clădiri. Mecanismul orologiului a fost reparat, iar sculptorul Vojta Sucharda a cioplit din douăsprezece bucăţi de lemn, alţi 12 sfinţi care se învârtesc din oră în oră, în timp ce Moartea sună cu un clopoţel, ameninţarea cristalină a sfârşitului.

Aripa distrusă a clădirii n-a mai fost restaurată şi nici n-o să mai fie vreodată, golul din piaţă având rostul de a reaminti mereu, tuturor, o barbarie pe care lumea nu are dreptul s-o uite.

M.Vaida

Bruxelles, note de drum


Brussels_02

Numit „buricul Europei”, Bruxelles este cu certitudine o metropolă ambiţioasă pe tărâmul politicii internaţionale, dar pentru belgieni, „sufletul„ acestui oraş cosmopolit nu este sediul Parlamentului European, nici sediul NATO, ci ansamblul arhitectonic pe care îl constiuie ”Grand Place”. Îndrăgită de localnici din motive sentimentale şi artistice, Piaţa Mare este locul unde în 1568, generalul Egmont şi amiralul Hornes au fost decapitaţi din ordinul Ducelui de Alba, dar şi acel spaţiu feeric unde, la fel ca în secolul al XII – lea, se organizează cel mai celebru târg de flori. Un loc în care barocul şi-a găsit fericitele şi adevăratele sale inflexiuni flamande. Un oraş pe care l-am regăsit după zece ani, neschimbat.

bruxelles

Este ştiut că bogăţia oraşelor se regăseşte mai ales în dimensiunile şi aspectul clădirilor. Primăriile, ca simboluri ale libertăţilor comunale s-au păstrat, de multe ori, mai bogat împodobite decât bisericile. Primăria din Bruxelles nu face excepţie. Clădirea, despărţită în două de turnul clopotniţă, lasă la vedere spre Piaţă, faţada ei bogat ornamentată ce şi-a recăpătat tonurile iniţiale printr-o spălare judicioasă. Jaques van Thienen a început-o în 1402, iar Jan van Ruysbroeck a terminat-o în 1444. Edificiul este un patrulater flancat de turnuleţe, cu un parter ce se deschide prin arcade, cu trei etaje şi un acoperiş cu lucarne. Totul este prilej de ornament, dovedind o fantezie exuberantă şi un simţ estetic sigur.

bruxelles2

Următoarele două secole, Marea Piaţă îşi conturează personalitatea graţie, mai ales, ghildelor. Din păcate însă, în timpul războiului Ligii de la Augsburg, pentru a elibera francezii asediaţi în Namur, mareşalul de Villeroy bombardează sistematic oraşul, distrugând patru mii de case şi Piaţa. Bruxelles nu disperă şi în 1696, la numai un an după catastrofă, începe reconstruirea caselor distruse, oraşul cheltuind în acest scop, până în 1720, peste 23 de milioane de florini. Lucrarea a fost condusă de Willem de Bruyn, arhitect al oraşului şi urbanist format în Italia, care trăieşte suficient de mult pentru a-şi vedea planurile îndeplinite. El a lăsat colaboratorilor săi grija de a reface clădirile corporaţiilor de pe latura vestică: Vulpea, Cornetul cu pinion (în formă de proră de corabie), Lupoaica, Sacul, Roaba, Regele Spaniei. Şi-a rezervat pe latura sudică Casa berarilor, iar pe latura estică, impunătoarea Casă a ducilor de Brebant, formată în realitate din şase case ale breslelor, unite printr-o faţadă cu pilaştri, cu trei peroane şi ornamentată cu un fronton în stil italian. Deşi stilul impus de Willem de Bruyn se caracterizează printr-o frumuseţe sobră, colaboratorii săi îmbogăţesc numărul frontoanelor cu volute, iar decroşeurile şi motivele sculptate, poleite cu aur, vădesc mai multă fantezie liberă, dezlănţuită chiar. Admirabil este însă, că această fanfaronadă ornamentală, toată această ţâşnire aparent dezordonată şi specific barocă, de forme contorsionate, această „dantelărie” îndrăzneaţă şi nestăvilită a inspiraţiei se acordă perfect cu stilul Primăriei şi al Casei Regelui, pe care incendiul provocat de bombardamente le ocolise.

brussels5

Sigur, Bruxelles nu înseamnă doar Piaţa Mare, aşa cum nu înseamnă Sediul NATO, sediul Parlamentului European, Palatul Regal sau oraşul micului Manneken, realizat de Duquesnoy, pentru a ne reaminti nouă, tuturor, că o bombă poate fi dezamorsată şi cu un jet subţire… de pipi!

manneken

Bruxelles înseamnă toate acestea la un loc şi încă multe altele. În exterior, un oraş impresionant prin arhitectura sa, în interior, o istorie măsurată în secole purtând nume sonore: Van Eyck, Bosch, Brueghel, Rubens, Ensor şi Magritte. Fiecare conturând trăsăturile acestui pământ cuprins între Escaut şi Meuse şi care a constituit fostele Ţări de Jos meridionale, înainte de a fi Belgia.

M. Vaida

 

Chocolate


leonidas

Leonidas, regele Spartei şi comndantul oştilor cetăţilor greceşti aliate împotriva perşilor, a rămas celebru în istorie prin bătălia de la Termopyle (480 î.Hr.). După trădarea lui Elfialte, Leonidas împreună cu 300 de spartani întârzie înaintarea lui Xerxes în Elada, dar în pofida unei rezistenţe eroice, toţi până la unul, au fost măcelăriţi de perşi în defileul îngust dintre munţii Callidromos şi golful Maliac.

Intrate în legendă, Leonidas şi bătălia de la Termopyle, au fost readuse în actualitate, în 2006, de regizorul Zack Snyder. În 3 D şi cu toate ingredientele uzitate de Hollywood. Interpretat de Gerard Butler, Leonidas s-a bucurat de o nouă glorie postumă, eroică şi foarte spectaculos cinematografică. Şi-a luat revanşa, cum s-ar zice…

5-kral-leonidas-gerard-butler_4062756

Totuşi, trebuie spus că Leonidas nu l-a aşteptat expres pe mister Butler pentru a reveni în istorie şi pentru ca numele lui să fie – la propriu – pe buzele tuturor!

Leonidas_KestekidesÎn 1900, grecul-cipriot Leonidas Georges Kestekides (sau Kestekidis, născut la 18 iulie 1882, mort în 1948) îşi părăseşte ţinuturile natale pentru a se stabili în Statele Unite unde devine patiser. Fratele său, cofetar în Turcia, îl aprovizionează periodic cu fructe glasate, pe care tânărul, tot mai specializat în fabricarea dulciurilor de tot felul, are ideea să le îmbrace în ciocolată. Bomboanele şi prăjiturile cu ciocolată preparate după un nou reţetar devin foarte căutate şi îi transformă radical afacerea, astfel că, în 1910 face parte din delegaţia greacă a Statelor Unite la Expoziţia Universală de la Bruxelles. Aici, obţine o medalie de bronz pentru bomboane şi medalia de aur pentru prăjituri. În plus, câştigă atenţia tinerei belgiene Joanna Teerlinck, cu care se va căsători în 1912, stabilindu-se definitiv în Belgia. Este şi anul în care renumitul maestru ciocolatier belgian Jean Neuhaus II introduce pe piaţă primele praline (o bomboană de ciocolată având ca miez o migdală), fixând definitiv ciocolata în pantheonul gastronomiei locale.

În 1913, tinerii căsătoriţi lansează pralinele ”Leonidas” şi deschid primul lor tea-room la Gand, după care urmează Bruxelles şi alte oraşe belgiene.

Leonidas

Afacerea este înfloritoare, dar adevărata revoluţie se va produce în 1922 când soseşte din Grecia nepotul său de 19 ani, Basilio (Basile) Kestekides. Cofetar şi vânzător ambulant de dulciuri, Basile decide să-şi transforme atelierul de pe Boulevard Anspach din Bruxelles, în prăvălie, servindu-şi clienţii direct, printr-o fereastră. Un tip de comerţ cu amănuntul, care va rămâne specific tuturor magazinelor Leonidas până în 2005. Şi tot Basilio este cel care fixează în 1935 logo-ul firmei: efigia regelui Leonidas. Omagiu adus ţării sale de origine, eroului de la Termopyle şi desigur, şi fondatorului casei Leonidas.

640px-Leonidas_Logo

Afacerea familiei Kestekides, împrospătată de Basilio, devine un succes răsunător şi face trecerea de la prăvălioarele cu dulciuri şi preparate artizanale, la producţia industrială. Datorită lui Jean Kesdekoglu-Kestekides şi copiii acestuia, Maria şi Dimitrios, ”Leonidas” devine marcă internaţională prin dezvoltarea unei reţele de francize întâi în Belgia, apoi în Franţa, iar ceva mai târziu în Luxemburg, Germania, Olanda şi Statele Unite. La sfârşitul anilor ’90, ”Leonidas” îşi face intrarea în Asia.

În cele două fabrici din Bruxelles, pe care le deţine firma „Leonidas”, se confecţionează zilnic circa un milion de praline. La care se adaugă o întreagă gamă de bomboane, tablete de ciocolată, trufe şi alte produse dulci. Acestea ajung în cele 1250 de magazine „Leonidas” (proprii sau care deţin franciza), din 50 de ţări de pe tot globul. Majoritatea aflându-se, evident, în Belgia (350) şi Franţa (340). În 2007, firma deschide în Belgia lanţul de cafenele ”Leonidas Chocolates&Café” provocând o concurenţă serioasă şi dând dureri de cap celor de la Starbucks. Cifra de afaceri ajunge la 70 de milioane de euro în 2012, iar în 2013, notorietatea brandului „Leonidas” atinge cota de 97% pe piaţa dulciurilor, a ciocolatei în special.

leonidas 3

În ultimii ani, ciocolata a devenit o afacere înfloritoare destinată atât publicului larg cât şi unor connaisseurs, iar nume precum Galler, Darcis, Edouard, Neuhaus, Godiva, Leonidas sau Guylian reprezintă mărcile de bază ale industriei ciocolatiere din Belgia, ţara ocupând locul 5 în topul marilor producători, după Germania, Marea Britanie, Franța și Italia. Sectorul “ciocolatier” belgian numără aproximativ 7500 de angajați în cele 400 de fabrici de ciocolată, ceea ce reprezintă 10% din sectorul alimentar belgian. Şi, chiar dacă în topul producţiei industriale Belgia ocupă doar locul 5, atenţia acordată calităţii produselor, ingredientelor, ambalajului etc., o propulsează pe primul loc. Aşadar, nu e de mirare că un cetățean belgian consumă anual în medie aproximativ 10 kg de ciocolată, sau că Belgia exportă anual ciocolată în valoare de două miliarde de euro, 80% din exporturi realizându-se în ţările bătrânului continent, iar 20 % spre Asia și America.

leonidas 2

În Belgia ciocolata se găsește la orice colţ de stradă şi oricât de mic ar fi sătucul prin care treceți, veți găsi cu siguranță măcar un “Chocolatier” de unde să vă procurați delicioasele dulciuri. Oricât de tentat ați fi însă de vitrinele buticurilor marilor “Maitres chcolatiers“, pe care le veți întâlni la tot pasul, încercați să gustaţi câte ceva din produsele micilor ciocolaterii artizanale, unde accentul se pune nu doar pe savoare, ci și pe tradiție și pe artizanat. Nu veţi fi dezamăgiţi!

Magdalena Vaida