Eu, la feminin (1)


How to be a Betty Boop

Mărturisesc: uneori răsfoiesc revistele pentru femei. Pe cele scumpe şi frumos colorate, pline de VIP-uri feminine şi sfaturi imposibil de urmat. Deci, inutile. De citit nu le citesc pentru că nu am ce citi în ele. Le răsfoiesc doar şi nu contenesc a mă minuna de reţetele simple şi rapide oferite tuturor femeilor care vor să împace nevoia unei vieţi personale cu îndatoririle clasice care le subliniază feminitatea: „Sex Color – asortaţi-vă în pat!” , „Aşa te vezi, aşa faci Sex!”, „Secretul plăcerii intense – 7 poziţii care îţi garantează focuri de artificii erotice…”


Unul din sfaturile care mă fascinează de-a dreptul, pentru că este omniprezent în reviste, îndeamnă femeile să-şi camufleze până şi ultima rămăşiţă de personalitate autentică. Acel infim reziduu care a scăpat probabil, printr-un miracol, de tagma sfătuitorilor. Folosind un anume machiaj, îmbrăcându-se când sobru, când vaporos şi vizitând un anume stilist – spun ei – o femeie poate să devină cu totul alta! A se citi: mai seducătoare, mai deşteaptă, mai tânără…mai interesantă! „Cu ajutorul pensetei, al voaletei şi al penelor, trebuie să învăţaţi – am citit într-o astfel de revistă – să umpleţi vidul din privirea dumneavoastră, făcându-vă interesantă.” Privirea de vacă furajată se poate înlocui deci cu privirea la fel de goală a unei curci, dar infinit mai interesantă! În plus, cititoarele acestor reviste pot învăţa cu un minim efort să dea frunţii lor, reflexe palide, să-şi sugă obrajii prea bucălaţi fără a avea aerul că sirotează zeamă de lămâie, să simuleze un aer maladiv dacă natura le-a construit prea robuste şi dimpotrivă, cu un fond de ten minune, să capete un look sportiv, dacă seamănă prea tare cu o refugiată din Tibet.

Lăsând la o parte limbajul infantil, perfect totuşi pentru doamnele reduse mintal, ai putea crede că aceste reviste ţin cont de dorinţa femeilor (pe bune), de aşi „desăvârşi personalitatea”. În fapt, ele nu fac decât să le tragă pe sfoară, să le furnizeze pseudomodele. Individul, cu adevărat persoană, nu se compară cu nimeni, nu joacă roluri, nu doreşte să pară, pentru că este şi îşi armonizează spontan viaţa interioară cu aspectul exterior. Publicaţii care nu fac decât să exalte narcisismul feminin, încercând să convingă femeile că este suficient să-şi schimbe şamponul pentru a dobândi o nouă identitate, dar evită să le sfătuiască să se elibereze de condiţionările lor interioare.

Mitos în bucătărie

Civilizaţia tehnică a creat, ştim cu toţii, condiţii favorabile eliberării domestice a femeii. Tehnica fiind însă, întâi în slujba profitului şi abia pe urmă a omului, a creat şi noi forme de aservire. Noi mituri casnice. Un produs nou – detergent, mixer, maşină de spălat, fier de călcat, cuptor cu microunde, orice – exploatează sentimentele tuturor femeilor. Cu precădere cele de culpabilitate. Femeia trebuie convinsă că, dacă nu are acest nou produs-obiect despre care citeşte în revista ei preferată, pe care îl vede în reclame, va fi o fiinţă pe veci nefericită, o gospodină imperfectă, iar casa ei va înceta să mai fie paradisul întreţinut (cu maximă dăruire) pentru soţul beneficiar al confortului edenic.

Prin urmare, mixerul X, prezentat de revista îndrăgită, va căpăta o aură mistică şi va deveni un obiect indispensabil pentru realizarea unei munci creatoare. În bucătărie. Folosind mixerul minune, femeia simte că se afirmă ca mamă şi soţie, ca fiinţă socială, pentru că, a frământa aluatul pentru plăcinte folosind un mixer ultraperformant, înseamnă să fi folositor familiei! Şi prin extensie, societăţii. Ca să nu mai vorbim că patiseria de casă este net superioară celei din comerţ.

Femeia odată convinsă de importanţa mixerului în viaţa ei personală, mai rămâne s-o convingi că trebuie să rămână în bucătărie. Acolo, şi numai acolo, îşi poate desăvârşi micile puseuri creative. „Creând” plăcinte, bezele, tarte şi alte cele, ea îşi va îndrăgi atât de mult plita şi cuptorul încât orice altă tentaţie va fi respinsă cu putere. Dacă revista ar sfătui-o să renunţe la aragaz şi să plece la plimbare, să renunţe la plăcinte şi să citească o carte, să prefere muzica maionezei sau să joace volei cu copiii (de ce nu şi cu soţul?), s-ar prăbuşi o lume… Or, revistele pentru femei nu pot permite acest lucru!

Reclame

Eu, la feminin – Singuratate (1)


La solitude, n’existe pas…

Lăsând la o parte solitudinea văduviei, ce înseamnă singurătatea asumată sau suportată? Cea asumată, de regulă este a fericiţilor, desigur, pentru care timpul personal este degustat ca o delicatesă. Cunosc pe mulţi dintre cei care îşi savurează dimineţile de week-end dăruindu-se celor mai excentrice preocupări iar serile se îmbată cu muzică, filme, cărţi sau machete din lemn de balsa. Singuratici mulţumiţi de/şi cu sine, aproape toţi cu profesiuni excitante şi prieteni asortaţi. Mult mai rari sunt singuraticii „fericiţi” din cartierele de blocuri, bătrânii, bolnavii, urâţii, săracii.

Cele două exemple sunt însă extremele între care gravitează o populaţie mobilă, care îşi schimbă periodic starea civilă şi îşi trăieşte singurătatea ca pe o stare de spirit pasageră. Singuratici veseli dimineaţa, trişti seara, deprimaţi în nopţile de insomnie, regretând lipsa unui umăr pe care să-şi aşeze capul. Solitari meteosensibili, pe care nopţile îi aduc în pragul disperării.

Si totuşi, zic eu, singurătatea absolută e rară. Frecvente sunt numai vacanţele iubirii.

…quand meme!

Pe vremuri, sexualiceşte, femeile nu erau foarte disponibile. Din varii motive. Dacă erau neveste, pe durata unui an se putea lua în calcul şi posibilitatea unei naşteri şi alăptatul. Dorinţa era obligată să parcurgă traseul dificil al aşteptării şi, culmea, reuşea! Astăzi, a fi îndrăgostit este sinonim cu „riscul afectiv”. Telefoane neaşteptate, tabieturi sfărâmate, gânduri nomade, iluzii. Merită oare efortul? Se pare că nu. Statistica căsniciilor care practică „singurătatea în doi” este la fel de descurajantă. Mai bine singur. Nu tu microbi, nu tu boli, promiscuitate, trupuri transpirate, scrumiere pline li, mai ales, nu tu emoţii… Nici o emoţie!

Dar dacă crezi în dragoste, dacă simţi nevoia disperată de a iubi şi a fi iubit, ce se întâmplă? „Intimitatea emoţională se realizează în lumea imaginară a dorinţei – spun psihologii – nu în cea a trebuinţei. Trebuinţa patologică (?) poate ucide schimburile afective.” Cu alte cuvinte, ascundem această dorinţă, la care nu ştim (oricum) să răspundem. Şi-atunci, dragostea nu e decât o iluzie, pasiunea o boală, afecţiunea un cuvânt fără sens, cuplul o noţiune perimată?

Literatura, cinematograful, telenovela preferată, tata şi mama, toată lumea minte?