Omul obsedat de cărţi


allison hoover bartlett sqAllison Hoover Bartlett, este jurnalistă, cu articole semnate în publicaţii prestigioase ca New York Times, The Washington Post, San Francisco Chronicle Magazine şi altele. Drept care, familiarizată cu jurnalismul de investigaţie, în Omul obsedat de cărţi (The Man Who Loved Books Too Much: The True story of a Thief, a Detective, and a World of Literary Obsession), Allison îşi descrie propria investigaţie în lumea celor care care iubesc cu patimă cărţile, întrebându-se: „Ce anume îl poate face pe un om să încalce limitele şi, din admirator, să devină hoţ? Şi cât de subţire este această limită ? Voiam să aflu.” Şi află, bineînţeles, descoperind o lume în care pentru mulţi, dorinţa de a poseda cărţi, îndeosebi cărţi rare şi valoroase frizează patologicul.

Scrisă în stilul „new journalism” al anilor 60, în care graniţa dintre ficțiune și realitate a fost definitiv remodelată de Truman Capote, cartea lui Allison reuşeşte un adevărat tur de forţă epic, introducând cititorul într-o o poveste reală şi palpitantă despre cărţi, târguri de carte, anticari şi colecţionari, cu întâmplări petrecute pe mai toate continentele, cu numeroase trimiteri socio-culturale şi istorice, legate de o serie de volume rare, cunoscute şi accesibile doar iniţiaţilor. Şi desigur, poveşti despre hoţii de cărţi, cel mai faimos în acest World of Literary Obsession fiind John Gilkey.

Tot strângând informaţii despre hoţ, despre anticari şi despre piaţa de carte rară, mi-am dat seama că povestea asta nu e numai despre infracţiuni, ci şi despre legăturile intime, complexe şi uneori periculoase dintre oameni şi cărţi. Bibliofili rafinaţi şi escroci lacomi s-au confruntat secole de-a rândul în lumea cărţilor rare, aşadar, e o poveste foarte veche”.

„Hoţii erau fie savanţi, fie oameni ai Bisericii, fie escroci care furau ca să facă bani. Şi mai erau unii care mi s-au părut mult mai interesanţi: hoţii îndrăgostiţi de cărţi, care le furau pur şi simplu pentru că le iubeau”.

omul-obsedat-de-carti_1_fullsizeCu ajutorul unui anticar, cu veleităţi de detectiv, Ken Sanders (fost şef de securitate la Antiquarian Booksellers Association of America și deținătorul anticariatului Ken Sanders Rare Books), Allison Hoover Bartlett ajunge pe urmele lui Gilkey, încarcerat la „Deuel Vocational Institution”, un penitenciar aflat nu departe de San Francisco. Gilkey acceptă să se întâlnească cu jurnalista şi să-şi povestească viaţa, întâlnirile repetate şi discuţiile dintre cei doi devenind ulterior pretext şi substanţă pentru cartea lui Allison.

Omul zicea că nu colecţionează numai cărţi rare, ci şi cutii de tutun chinezeşti, instrumente muzicale, cărţi de baseball, cristale, monede şi autografe (…). În privinţa asta era un colecţionar tipic, adică nu se rezuma la a colecţiona un singur tip de obiecte. Cu toţii au însă o preocupare principală… În cazul lui, cărţile. Dar de ce? Şi cum se face că dorinţa lui era atât de arzătoare, încât a fost dispus să-şi rişte libertatea să şi-o îndeplinească? S-a întors la imaginea gentlemanului englez cu bibliotecă impresionantă şi mi-a explicat mai departe.

– Îmi place să simt că ţin în mână o carte care face cinci-zece miare. Şi mai e şi admiraţia celorlalţi.

Aşadar, lumea colectionarilor de cărţi este una cât se poate de interesantă, iar un lucru este sigur: nu este accesibilă tuturor. A colectiona cărţi, poate fi o pasiune relaxantă, o modalitate inedită de a cunoaște şi de a învăța lucruri noi, inclusiv o formă de socializare. Cu toate acestea, colecționarii de carte se situează, asemenea colecţionarilor de artă, într-un loc special, având în vedere raritatea obiectelor achiziţionate şi sumele mari investite în ele. În timp, aproape toți devin dependenţi şi ajung să fie afectați în munca lor zilnică, în viaţa socială sau în relațiile de familie, unii ajungând chiar să aibă probleme cu legea sau să se îndatoreze excesiv.

Pe de altă parte, analizând această dragoste maladivă pentru cărţi, pe care oamenii nedeprinşi cu cititul şi frecventarea bibliotecilor, librăriilor sau anticariatelor nu o pot înţelege, Allison Hover Bart (ea însăşi o pătimaşă iubitoare de cărţi), dă dovadă de multă înţelegere chiar dacă scopul nu scuză mijloacele.

Vânătoarea de comori pentru o colecţie are propriile ei recompense, dar, în ultimă instanță, să construiești o colecţie înseamnă să creezi o poveste. Când cărțile se alătură altor cărți cu care au lucruri în comun, ele compun împreună o poveste mai mare şi ea poate dezvălui ceva absolut nou despre istoria democrației, despre arta gastronomică din Renaștere, despre Hell Angels care scriu romane. La început, când vorbeam cu iubitorii de cărţi rare, eram îndrăgostită de poveştile lor despre descoperiri şi furturi, dar nu-mi dădeam seama că poveştile cele mai importante pe care le spuneau erau cele născute în şi prin colecțiile lor. Nu numai că „salvau civilizaţii”, ci şi participau la interpretări punând cărţile în legătură unele cu altele.”

Adică ceea ce face şi Allison Hoover Bartlet oferind iubitorilor de carte, o captivantă poveste care să-i pună „în legătură” cu alte cărţi, dar şi cu anticari, colecţionari şi oameni obsedaţi de cărţi.

Magdalena Vaida

http://blog.okian.ro/2015/11/16/omul-obsedat-de-carti/

Anunțuri

Umberto Eco: Mâine, azi.


umbertoeco1

De câte ori se plictiseşte, Eco scrie un roman!”, remarca maliţios unul din criticii literari italieni referindu-se la Numărul zero, cea de a 7-a carte publicată de cunoscutul semiotician, filosof şi eseist, Umberto Eco. Scrise din plictiseală sau nu, aceste intermezzo-uri beletristice constituie însă, pentru publicul cititor, o inteligentă şi amuzantă evaziune din cenuşiul cotidian. Pentru că, fiind un spirit ludic prin excelenţă, în mod firesc Umberto Eco se amuză ca romancier, având grijă să alimenteze permanent curiozitatea cititorilor săi prin subtile jocuri de limbaj sau simboluri și aluzii culturale. Toate brodate, cu măiestrie, pe canavaua de intrigi închegate în jurul unor mistere, fie ele teoria conspiraţiei sau crime bizare, petrecute într-un cadru istoric bine ales. De altfel, „nevoia de istorie” este o altă caracteristică a romanelor lui Eco. O istorie la răscruce de spaţii şi epoci, pe care autorul le străbate şi le reconstituie cu minuţiozitate, din dorinţa de a redescoperi adevărul, realitatea, autenticul. Motiv pentru care, personajele sale pendulează între trecut şi prezent, fie că acest trecut înseamnă întoarcerea în Evul Mediu, în secolul al XIII-lea sau al XVII-lea sau mai aproape de zilele noastre, la începutul secolului XX.

Umberto-Eco-Numarul-zero

Numărul zero (Editura Polirom, 2015), nu face excepţie. Aici, un incurs în vechiul Milano, simultan cu unul în istoria și politica Italiei anilor 90 implică, odată cu viziunea critică asupra evenimentelor, o serie de suspiciuni dezvoltate şi alimentate în timp despre: Mafie, fascism, asasinarea lui Iulius Cezar, Napoleon, spioni şi NATO sau despre Moussolini în special, cu o întreagă poveste legată de moartea acestuia. Pentru ca la final, între paranoia personajelor sau ipotezele conspiraţioniste legate de evenimentele înşirate, din paradigma adevărat-fals, cititorul să constate uluit că nu există ieşire.

Numărul zero este povestea unui cotidian numit Domani (Mâine), un ziar care să aducă știri nu despre ce-a fost ieri sau ce se petrece astăzi, ci despre ceea ce s-ar putea întâmpla mâine. „Cotidianul care nu apare niciodată” îl are ca patron pe Comandorul Vimercate, un om de afaceri „care controlează zeci de hoteluri pe Coasta Adriatică, multe aziluri pentru pensionari şi invalizi, o serie de afaceri ilicite despre care se şoptesc multe, cîteva televiziuni locale care încep să transmită de la unsprezece seara încolo , şi sunt numai licitaţii, teleshopping şi cîte un show decoltat...” plus vreo „douăzeci de revistuţe de duzină”. Comandorul „vrea să intre în lumea bună a finanţelor, a băncilor, precum şi a marilor ziare. Instrumentul este promisiunea unui nou cotidian dispus să spună adevărul în toate privinţele. Douăsprezece numere zero, să zicem 0/1, 0/2 şi aşa mai departe, tipărite în extrem de puţine exemplare confidenţiale, pe care Comandorul le va evalua şi apoi va face în aşa fel încât să fie văzute de cine vrea el. Odată ce Comandorul va fi demonstrat că poate să pună în dificultate ceea ce se cheamă lumea bună a finanţelor şi a politicii, e posibil ca acea lume bună să-l roage să abandoneze ideea respectivă, el renunţă la Mîine şi obţine un permis de intrare în lumea bună. Mai pune să zicem aşa, doi la sută din acţiunile unui mare cotidian, ale unei bănci, ale unei reţele de televiziune care contează”.

În acest scop, se înfiinţează o redacţie şi sunt angajaţi rapid un ghost writer (naratorul) şi cinci jurnalişti obscuri ( unul din ei fiind şi un posibil agent sub acoperire), specializaţi în accidente, horoscopuri, anunţuri mortuare, dezvăluiri scandaloase etc. Colonna, ghost writer-ul din „Numărul zero”, în vârstă de 50 de ani, primind în plus şi oferta, provocatoare financiar, de a scrie o carte despre punerea la cale a ziarului „Mâine”. Atâta doar că scrisul nu implică povestea reală a ziarului, ci una idealizată, prilej pentru Eco să creioneze, aproape caricatural şi cu o vervă satirică scânteietoare, un întreg lanț al falsului care se va prăbuși în sine însuși.

Prin tabloul vânzolelii din redacția ziarului inexistent, Eco demască o serie de strategii și clișee de comportament ale jurnaliștilor și publicului consumator de presă. Clișee de gândire, clișee de exprimare, clișee de viață manevrate din umbră, trăite sub avertizarea personajului Braggadocio: „Ziarele mint, istoricii mint, televiziunea de azi minte(…). Trăim în minciună şi, dacă ştii că te mint, trebuie să trăieşti cu o bănuială. Să bănuieşti, să suspectezi întruna, numai aşa o să afli adevărul”.

Aşadar, dacă admitem că „nu ştirile fac jurnalul, ci jurnalul face ştirile”, punând pe aceeași pagină ştiri despre patru evenimete petrecute în oraşe diferite, nu toate de dată recentă, dar care au ca nucleu violenţa juvenilă, transmiţi cititorului ideea unui pericol, îi induci teamă („Ţi-e şi frică să mai ieşi pe stradă“). Se creează, astfel, a cincea ştire, cea dorită să producă o preocupare puternică pe o temă anume. Din această perspectivă, romanul este un excelent manual dedicat non-jurnalismului, adică jurnalismul care se practică azi prin preluarea şi prelucrarea în exces a informaţiilor menite să facă mult zgomot (breacking news) şi să distorsioneze realitatea.

Romanul este simetric şi în ideea de ratare: Rataţii, ca și autodidacţii, au întotdeauna cunoştinţe mai vaste decât învingătorii, dacă vrei să învingi trebuie să ştii un singur lucru şi să nu pierzi timp ca să le afli pe toate, plăcerea erudiţiei e rezervată rataţilor. Cu cât ştie cineva mai multe, cu atât înseamnă că lucrurile nu prea i-au ieşit cum trebuie” – decretează Colonna la începutul cărţii, pentru ca la final să aducă necesara completare: „şi dacă ştii că eşti un ratat, singura consolare e să te gândeşti că toţi în jurul tău sunt nişte înfrânţi, chiar şi învingătorii”. Drept care, ideea Maiei de a căuta „o ţară în care să nu existe secrete şi totul să se desfăşoare la lumina zilei” („Între America Centrală şi cea de Sud găseşti o mulţime”) este demontată de Colonna la sfârşitul romanului: „eu mă apuc din nou să traduc din germană şi tu te întorci la revista ta pentru coiffeurs pour dames şi săli de aşteptare de la dentişti. În rest, un film frumos seara, weekenduri aici, la Orta – şi să-i ia dracu pe toţi. Ajunge doar să aşteptăm: odată devenită în chip definitiv Lumea a Treia, ţara noastră va fi perfectă să trăieşti în ea…

Un happy-end dulce-amărui, marca Umberto Eco.

Magdalena Vaida

large_150111-235052

http://blog.okian.ro/2015/08/19/umberto-eco-maine-azi/

Profeţiile omului Houellebecq


michel-Houellebecq---644x362Nu sunt fan Houellebecq, dar lecture oblige. Mai ales după tam-tam-ul mediatic din jurul autorului, urmat de controversele legate de carte (inclusiv momentul apariţiei acesteia) şi zbuciumatele declaraţii pro şi contra ale criticii care, toate la un loc, au declanşat un marketing agresiv şi o spectaculoasă vânzare a romanului Supunere. Căci despre o anumită supunere vorbim, până şi în materie de cărţi citite, sau nu…

supunere-houellebecq

Nefiind deci fan Houellebecq, am citit romanul apărut la Humanitas (2015) cu detaşare şi departe de al considera „un mare roman, realizat literar impecabil”. Pentru că nu este un mare roman, iar din punct de vedere literar, este foarte departe de Particulele elementare sau Harta şi teritoriul, acesta din urmă recompensat în 2010 cu premiul Goncourt. Supunere este o carte bună. Speculativă. Incitantă intelectual. Care merită să fie citită. Şi trebuie citită. Atât. Coincidenţa funestă a fost că romanul lui Houellebecq, care descrie o ipotetică islamizare a structurilor statale în Franţa anului 2022, a fost lansat odată cu atacul terorist petrecut în 7 ianuarie la săptămînalul satiric Charlie Hebdo. De unde şi nebunia colectivă declanşată şi căreia Houellebecq îi răspunde aproape senin în „Paris Review“: „N-am vrut să epatez, n-am vrut să enervez, ci, pur şi simplu, mi-am imaginat că în starea actuală a lucrurilor în Occident se poate întâmpla aşa ceva“.

Da, se poate întâmpla. Nu e exclus ca într-o bună zi Franţa să aibă un preşedinte musulman (americanii nu credeau, în urmă cu nişte ani, că vor avea un preşedinte de culoare!). E chiar posibil ca islamiştii să-i întreacă numeric pe creştini, dar asta nu face decât să mute problemele dintr-o ogradă în alta. O minoritate creştină ar provoca tot atâtea probleme unui stat islamic francez, câte provoacă acum minoritatea musulmană Franţei majoritar creştine. Poate chiar mai multe, ştiut fiind că francezii au tradiţie în a crea structuri de rezistenţă şi a lupta din umbră. Prin urmare, „profeţiile omului molie” privind acest capitol, sunt discutabile. Nu şi opţiunile individuale şi/sau colective într-o lume care se relativizează din ce în ce mai mult şi din ce în ce mai apăsat. Aici, comparaţia cu Orwell sau Huxley este de bun simţ, pentru că întreg scenariul imaginat de Houellebecq aminteşte de supunerea (de dragul nuanţei, aş zice, supuşenia) intelectualilor, a conştiinţelor publice, în faţa unor ideologii totalitariste, indiferent că vorbim de fascism, comunism sau fundamentalism religios. Acceptarea, „capul plecat pentru a nu fi tăiat” (colaboraţionalismul, cum îl numesc francezii) din varii motive – laşitate, comoditate, frustrări, bani, putere etc. – este consemnată nu doar de istorie, în general, ci şi de istoria literaturii, în particular. Fiecare dispunând de câte o lungă listă de astfel de „supuşi”…

„Sinuciderea democraţiei occidentale” prin prăbuşirea politicului în prăpastia care se tot adânceşte între partidele tradiţionale şi electorat, îi determină pe francezi să aleagă pentru prezidenţialele din 2022 între liderul musulman moderat Mohammed Ben Abbes şi lidera Frontului Naţional, Marine Le Pen. Mohammed Ben Abbes, nu apare în mod direct în carte, dar e descris, ca un politician remarcabil, un fel de Napoleon, care intenţionează să refacă limesurile sudice ale Imperiului Roman şi să atragă în uniune ţările arabe:

„Rari sunt cei ce clădesc imperii… a mai spus absorbit de gânduri, Rediger. Să ţii laolaltă naţiuni despărţite de religie şi limbă, să le faci să adere la un proiect politic comun e o artă complicată. Cu excepţia Imperiului Roman, doar Imperiul Otoman, pe o scară mai mică, a reuşit aşa ceva. Napoleon ar fi avut probabil calităţile necesare – felul în care a gestionat problema israeliană a fost strălucit, iar în cursul expediţiei în Egipt, s-a dovedit perfect capabil să trateze cu islamul. Ben Abbes, da… S-ar putea să fie din aceeaşi stirpe…”

Arabia Saudită devine finanţatoarea Sorbonei şi, step by step, regimul islamic se instalează, păstrînd mereu o aparenţă de siguranţă, de moderaţie, de reîntoarcere la valorile morale promovate de religie. Or, aici, deşi în ultima vreme s-au schimbat multe în creştinism şi islamism, inclusiv în relaţia reciprocă dintre ambele religii, cu deplasarea accentelor de rigoare, abisurile intoleranţei se estompează, iar Biblia şi Coranul se reîntâlnesc pentru a propovădui cuvântul lui Dumnezeu. În fond, nu trebuie uitat că Qur’ ãn (Coran), de la qara’a, „a citi, a recita”, reprezintă pentru musulmani cuvântul lui Dumnezeu transmis de Gabriel profetului Muhammad, ultimul din lista profeţilor biblici. E vorba dacă vrem, de un „Nou Testament” care nu contrazice, ci confirmă şi întăreşte Biblia evreilor şi creştinilor.

François, eroul cărţii, profesor solitar şi mizantrop, depresiv şi cu o viaţă sexuală fantomatică, mare admirator al lui Huysmans, urmăreşte febril semnele mărunte ale instalării „lumii noi“, care nu întîrzie să apară: femeile sunt excluse din spaţiul public şi încep să poarte haine care le acoperă trupul (naratorul comentează ironic lipsa de sex-appeal a acestor îmbrăcăminţi feminine), scade şomajul (prin scoaterea femeilor de pe piaţa muncii), scade infracţionalitatea, pornografia este eliminată, educaţia redusă la minimum (doar patru clase obligatorii), sunt promovate poligamia şi creşterea demografică etc. etc. Iar cireaşa de pe tort: intelectualii şi universitarii sunt recompensaţi, pentru supunere şi demisia de la valorile democratice, cu salarii enorme şi reşedinţe luxoase. Profesorul Rediger este exemplul ales să ilustreze succesul acestei supuneri:

„Aceasta e supunerea, a rostit molcom Rediger. Ideea tulburătoare şi simplă în acelaşi timp, niciodată exprimată până atunci cu o asemenea forţă, este că punctul de vârf al fericirii omeneşti se află în supunerea absolută (…). Vedeţi, a continuat el, islamul acceptă lumea şi o acceptă în totalitatea ei, acceptă lumea aşa cum e, ca să vorbesc ca Nietzche. Budismul afirmă că lumea este dukkha – inadecvare, suferinţă. Creştinismul însuşi manifestă serioase rezerve – nu-i oare Satan considerat prinţ al acestei lumi”? Pentru islam, dimpotrivă, creaţia divină este perfectă, e capodopera supremă”.

În rest, aceeaşi Franţă, în care banii şi puterea rămân principalele motoare ce pun în mişcare societatea şi stabilesc relaţiile dintre oameni…

Magdalena Vaida

Căpitanul Mihalis. Libertate sau Moarte


45-avanpremiera-jpg

Orice s-ar spune, o carte se adresează unui anume cititor şi ea nu-şi dobândeşte adevăratele dimenisuni decât în mâna acestui lector ideal. Or, romanul Căpitanul Mihalis. Moarte sau Libertate, scris de un grec pentru a fi citită de către greci, în primul rând, şi abia pe urmă de străinii familiarizaţi sau nu cu istoria Greciei, are nevoie de un cititor ideal. Sau măcar avizat. Mai ales că, autorul în cauză nu este unul oarecare, ci unul emblematic pentru literatura neogreacă – Nikos Kazantzakis. Chiar el, „părintele” lui Alexis Zorba, acel minunat personaj devenit la fel de cunoscut şi faimos ca Hamlet, Don Quijote şi Faust, alături de care şi-a ocupat locul cuvenit în celebra galerie de personaje ale literaturii universale.

zorbas

Spuneam avizat, deoarece, ca să-i înţelegi pe Alexis Zorba sau pe Mihalis, trebuie întâi să înțelegi câte ceva din Grecia şi spiritul grec. Grecia, continentală şi insulară, un pământ steril, cu ţărmuri larg decupate şi orizonturi nesfârşite, unde comunicaţiile sunt dificile şi totul a fost parcă anume conceput de Creator pentru a-i incita pe greci la călătorie, la emigraţie, la o veşnică mişcare, accentuând tendinţele regionaliste, multiplicând varietatea caracterelor, a temperamentelor şi a înclinaţiilor înnăscute. Iar atunci când în fine s-a închegat, armonia grecească a fost o armonie polifonă.

În Căpitanul Mihalis (apărut pentru prima dată tradus din neogreacă, la editura Humanitas Fiction în colecţia Raftul Denisei, sub semnătura lui Ion Diaconescu) cadrul geografic este insula Creta, iar fundalul istoric îl constituie anul 1889, anul revoltei antiotomane a insularilor, dintr-un lung şir de confruntări între greci şi turci, între creştinism şi islam.

Viaţa satului-fortăreaţă Megalo-Kastro (Iraklion-ul de astăzi şi oraşul natal al lui Kazantzakis) are un ritm propriu, punctat de confruntările mai mult sau mai puţin violente dintre cetele de căpitani care conduc comunităţile cretane şi rezistenţa antiotomană şi autoritatea turcă instalată aici de mai bine de două sute de ani. Marinari, ţărani, negustori,preoţi şi călugări, gospodinte, învățători şi doctori, leproşii din Meskina, copii, cadâne, bei şi paşale populează deopotrivă satul şi paginile romanului. Descrierile sunt rapide şi sugestive, dialogurile pline de naturaleţe şi ritm, moravurile şi personajele sunt vii şi autentice şi, evident, dintre toate figurile memorabile ale cărţii, se detaşează pregnant cea a veteranului palicar Mihalis. Erou de o statură homerică, al cărui crez şi strigăt de luptă „Libertate sau Moarte” se aude fără încetare de la un capăt la altul al cărţii, Mihalis Siphakas este prin excelenţă Eroul, simbol al luptei pentru independenţă şi libertate.

“Ridică ochii, văzu Platanul Mare, cel blestemat, se apropie şi, cum nu trecea nimeni, îşi făcu cruce.

– Dumnezeu să vă sfinţească oasele, murmură el. La bună vedere, părinţi!

De generaţii şi generaţii, aici, în acest platan stufos, îi spânzurau paşalele pe creştinii care se răzvrăteau; funiile cu laţurile gata erau atârnate mereu, iarna şi vara, petrecute peste cele mai groase ramuri.

– Jur pe credinţa mea creştină, într-o noapte am să mă scol, am să iau toporul şi am să te pun la pământ, blestemat să fii! murmură şi privi cu mânie bătrânul platan, ca şi cum ar fi fost un turc.”

Chiar dacă finalul cărţii nu aduce rezolvarea conflictului dintre cretani şi turci (insularii primesc veşti proaste din partea Greciei-mamă şi a cancelariilor apusene), credinţa într-o viitoare izbândă supravieţuieşte însă şi stăruie, fiind atât de adânc înrădăcinată în sufletele oamenilor încât o socoteau un glas şi o chemare divină. Credinţa pe care o împărtășeşte, pecetluind-o cu propria-i viaţă, Căpitanul Mihalis.

De-acum mâna lui căpătase dibăcia scrisului şi zbura. Ajunse în piaţa satului. Acolo erau şcoala, biserica, geamia, iar mai departe, cafeneaua. Afundă pensula în vopsea şi începu de la poarta şcolii:

Libertate sau Moarte! Doi bătrâni ieşiră din cafenea:

— Ehei, căpitane Síphakas, când ai învăţat literele? Ce scrii? Ce-ai păţit?

— Îmi iau adio, răspunse bunicul fără să se întoarcă. Vă las un cuvânt, ultimul, să v-amintiţi de mine.

— Ce cuvânt?

– „Eleftheria i Thanatos”, Libertate sau Moarte! strigă Thrasáki (…)

Bătrânul se căţărase acum până în vârful scării şi ajunsese la brâul de piatră, la poala clopotniţei. Afundă pensula în vopsea, întinse mâna şi începu să scrie, una câte una, uriaşe litere de tipar, L, I, B… inima îi bătea bucuroasă. „Cine-ar fi crezut, se gândea el, c-aş putea să-mi sfârşesc aşa viaţa! C-o pensulă, c-o tinichea de vopsea şi scriind pe ziduri!“ Scrise toate literele mari de tipar, ţinea încă pensula în mână, uită că era pe scară şi se trase înapoi, să le vadă mai bine şi să le admire. Dar îndată ce se aplecă pe spate îşi pierdu echilibrul, întinse braţele şi se prăbuşi la pământ (…).

Și în gând, îmbrățișă cu durere Creta. O iubea ca pe o ființă vie, caldă, care avea gură și striga, ochi și plângea, și nu era făcută din pietre și lut și din rădăcini de copaci, ci din mii și mii de strămoși și mame, care nu mor niciodată, ci trăiesc și se adună în fiecare duminică în biserici și se răzvrătesc mereu, desfășoară din morminte un steag uriaș și o pornesc prin munți. Iar aplecate ani în șir peste steagul acesta, mamele nemuritoare au brodat cu firul lor negru-abanos sau cărunt sau alb ca neaua cele trei cuvinte nemuritoare: LIBERTATE SAU MOARTE.”

on_aegina

„Când am început, acum, la bătrâneţe, să scriu Căpitanul Mihalis, scopul meu ascuns a fost acesta: să salvez, îmbrăcând-o în cuvinte, priveliştea lumii aşa cum au creat-o ochii mei de copil. Şi când spun priveliştea lumii vreau să spun priveliştea Cretei“, scria Kazantzakis în prologul romanului său. Graţie cuvântului, „priveliştea lumii” a devenit o impresionantă frescă istorică, iar povestea bazată pe evenimente reale, din frământata existenţă a insulei Creta, una exemplară şi puternic încărcată de semnificaţii.

http://blog.okian.ro/2015/05/06/capitanul-mihalis-libertate-sau-moarte/#more-6571