Sforza Milano !


 

     După cotituri, urcușuri și coborâșuri, părăsim dimineața devreme străzile Genovei, pregătiți să privim răsăritul soarelui la Milano.

      Ajungem în orașul ducilor condotieri de Sforza, metropola comercială și financiară en titre a Italiei de astăzi, după ce rătăcim o vreme la periferia orașului. Apelăm în disperare de cauză la un echipaj de carabinieri și suntem conduși cu sirenă și girofar în chiar buricul târgului, la Castello Sforzesco. Parcăm autocarul lângă fântâna arteziană, adică taman la locul indicat de prospectul firmei noastre de turism. Despre care, bineînțeles, șoferii noștri și ai respectivei firme, habar nu aveau că există. Este ora șase dimineața și orașul tocmai se trezește.

      Amplasat într-o vastă piață, Castello Sforzesco este un imens pătrat din cărămidă roșie, cu turnuri ce se înalță deasupra zidurilor crenelate. Reconstruită în secolul al XV construcția apare ca o monstruoasă fortăreață, înconjurată de clădiri moderne.

castello-sforzesco-milano

      Cu o vechime de șapte secole, Castelul Sforzesco a fost martorul atât al unor perioade de glorie, cât și al unor momente dramatice din istoria orașului Milano. Gândit ca structură de apărare și reședință ducală de către ctitorul său Galeazo Visconti II (sec. XIV), castelul avea să fie aproape demolat în vremea Republicii Ambrosiene pentru a fi reconstruit de Ducele de Milano, Francesco Sforza (mijlocul sec. XV). Câteva decenii mai târziu, Ludovico Sforz „Il Moro” avea să-i dea și strălucirea spirituală adecvată, adunând la curtea sa pe cei mai mari creatori de literatură și artă din acea vreme. După moartea ducelui, a început o perioadă de decădere a construcției, care a culminat în anii ocupației napoleoniene, când au fost dărâmate câteva bastioane, iar curțile și chiar camerele au fost folosite ca grajduri sau depozite de muniție.

      Degradarea majoră a construcției a condus în perioada sfârșitului de secol XIX la ideea că totul ar trebui demolat pentru a se face loc unor noi construcții. Doar eforturile edililor locali, în frunte cu arhitectul Luca Beltrami, au salvat de la pieire acest martor al trecutei glorii milaneze. Prin efortul lor, castelul a fost restaurat integral după planurile inițiale. Adăugând și restaurarea de după bombardamentele din Al Doilea Război Mondial, Castello Sforzesco se prezintă astăzi ca a doua mare atracție turistică din Milano, după Piazza del Duomo. Din anul 1900 el găzduiește douăsprezece muzee permanente cu tematică diferită, dar și expoziții temporare, activități și evenimente de prezentare și promovare. Curtea ducală din interior se prelungește mai departe cu vastul parc Sempione, mândria milanezilor, iar zona din proxima vecinătate a Castelului Sforzesco abundă în oferte tentante pentru vizitatorul care dispune de timp: Pinacoteca di Brera și Biserica San Marco pe partea dreaptă a Pieței Castelului, Biserica Mănăstirii Majore San Maurizio, Basilica di Sant’Ambrogio, Muzeul Științei și Tehnologiei Leonardo da Vinci și Museo Cenacolo Viciano pe partea stângă.

      E prea devreme pentru muzee, așa că, pornim spre Piața Domului. Chioșcurile de ziare și tarabele cu suveniruri se deschid rând pe rând. Turiști matinali cumpără deja fleacuri sau admiră vitrinele magazinelor. Cumpărăm și noi câteva ilustrate. Afișe uitate ici-colo ne reamintesc de alegerile care au avut loc duminica trecută, „Eminența Sa”, cum l-au numit italienii pe Berlusconi, ne zâmbește larg de pe un stâlp. Forza Italia!

milano-duomo1

      Construit în formă de cruce latină, din marmură de Candoglia, Domul ne apare brusc în față, cu nenumăratele-i turle albe, statui și ornamente dantelate. Încerc o primă și imensă dezamăgire pentru că Domul mi se pare mic, pentru că nu seamănă cu ce ceea mi-am imaginat uitându-mă la zecile de imagini ale catedralei. Nu sunt convinsă că acesta este Domul din Milano. Nu poate fi, e doar o copie. Întrerup extazul unui japonez care trage cadru după cadru cu un Canon și-l întreb dacă ăsta este Domul? Cu siguranță am părut proasta satului, dar m-a asigurat zâmbind că da, e Domul. M-am uitat și răs-uitat la Dom, ușor frustrată, neîmpăcată totuși… Abia când m-am așezat la o masă, pe o terasă cu vedere spre Dom și abia după ce am sorbit din espresso-ul fierbinte, am început să cântăresc și să apreciez valoarea construcției din fața mea, ajungând la concluzia că e fără seamăn în lumea catedralelor gotice.

     Început în 1386, s-a lucrat mereu întru desăvârșirea lui timp de aproape 430 de ani, Domul fiind terminat abia în 1815 . Ceea ce, gândindu-mă numai la cele 2.425 de statui și statuete pe care le are drept ornament, atât la fațadă, cât și pe zidurile exterioare, nu mi se pare prea mult.

     În interior, edificiul cu o lungime de 157 de metri, este susținut de 52 de coloane ornate cu statui și are o capacitate de peste 40.000 de locuri. Cele cinci nave gigantice, separate de stâlpii de piatră artistic sculptați, sunt încadrate de ferestre cu vitralii executate cu mare măiestrie. Absida, partea cea mai veche a catedralei, include trei ferestre în formă de roză, realizate de Filippino de Modena, într-un mod ce dezvăluie complexitatea sculpturii din secolul al XIV-lea. Fereastra mijlocie este una din cele mai mari ferestre de absidă din lume. Totul este la superlativ, nu ştii încotro să te îndrepţi sau încotro să priveşti. Poetul romantic englez Percy Shelley, călător în Italia la începutul secolului al XVIII-lea, afirma că interiorul domului este cel mai bun loc pentru a citi Divina Comedie. Îi dau dreptate, te simți mic și neînsemnat, strivit de grandoarea unei divinități megalomane. Sau doar a slujitorilor săi.

domul-interior

     Ne desprindem într-o vreme, cu greu, din vraja aruncată de dom asupra noastră și părăsim Piața nu înainte de a ne opri câteva clipe la statuia ecvestră din bronz a lui Vittorio Emmanuele al II Unificatorul Italiei. Alături se află Palatul Regal, fosta reședință a lui Ferdinand de Austria.

     Traversăm Galeriile Vittorio Emmanuele, capodoperă a arhitectului Giuseppe Megoni, unde se înșiră nenumărate cafenele și magazine de lux. Asta ca să ne reamintesc că Milano este capitala italiană a modei. De altfel, tot în apropierea Castelului Sforzesco, o plimbare pe Corso Magenta, bulevardul modei și al cumpărăturilor, se recomandă ca o experiență ce nu poate fi trecută cu vederea, chiar dacă mulți nu se vor afla în postura de cumpărători, ci doar de boemi trecători prin fața vitrinelor. Privim și noi cu jind la mărfurile de un bun gust strălucitor, după care ne liniștim spunându-ne că nu tot ce-ți trebuie este și necesar.

     Ajungem în cele din urmă în Piazza della Scala, popas obligatoriu dacă te afli în Milano. Templu al muzicii, Scala di Milano s-a ridicat în 1778 pe locul fostei biserici Santa Maria della Scala, după planurile arhitectului Giuseppe Piermarini. Cu un exterior modest, neoclasic și prin nimic remarcabil, această operă este cea mai prestigioasă din Europa, pe scena ei fiind consacrați cântăreții și primadonele lumii.kveit4008s

     În fața clădirii teatrului, în mijlocul pieței Leonardo da Vinci privește îngândurat foiala mulțimii. Monumentul este opera sculptorului Pietri Magni, care l-a reprezentat pe titanul Renașterii pe un piedestal la poalele căruia străjuiesc patru dintre studenții favoriți ai artistului, simboluri pentru cele patru domenii în care a excelat Leonardo da Vinci: arhitectura, ingineria, pictura și sculptura.

     Ar mai fi multe de povestit despre Milano, un oraș complet și pe gustul tuturor care poate oferi fiecăruia ceva captivant și de neuitat, indiferent de așteptările și preferințele noastre atât de diverse. Iar locurile despre care v-am povestit sunt doar o mică parte din ceea ce oferă capitala Lombardiei. Promit să revin cu alte povești…

Magdalena Vaida