Lumea ca „un pian mecanic”


1418658260.1

Nu cred că există cititor (mă refer la cititorii pătimaşi, desigur) care, după ce a lecturat una din cărţile lui Kurt Vonnegut Jr., să nu fi căutat încă unul din romanele sale, apoi încă unul şi încă unul… Şi asta deoarece, în toate povestirile şi romanele sale coexistă, întotdeauna, un amestec de ficțiune cu elemente autobiografice, de fapte verosimile cu altele tributare SF-ului, iar personaje istorice reale, mişună captive în dimensiunile legendelor urbane. Condimentate cu ironia şi umorul unui story-teller talentat, cărţile lui Vonnegut rămân totuşi ale unui umanist cu suflet cald, preocupat de nedreptatea socială, de consecinţele războaielor, de manipulearea maselor, de armele nucleare şi de pierderea omenescului din om. Motiv pentru care sunt atât de îndrăgite.

bookpic-pianul-mecanic-68598Romanul său de debut, Pianul mecanic (Editura Art, 2015) conţine deja in nuce toate trăsăturile specifice prozei vonnegutiene, care se va desăvârşi treptat în Sirenele de pe Titan şi Leagănul pisicii, atingând apogeul în Abatorul cinci sau Cruciada copiilor: Un dans obligatoriu cu moartea, în Micul dejun al campionilor sau La revedere, tristă zi de luni şi Galapagos. Ceea ce nu înseamnă că celelalte volume semnate de Vonnegut, sunt mai puţin realizate sau mai puţin îndrăgite.

Comparat cu distopiile Minunata lume nouă de Huxley şi Noi de Zamiatin, Pianul mecanic s-a vrut iniţial o satiră la adresa companiei General Electric, unde Vonnegut a lucrat o vreme după revenirea sa de pe front (1946-1950). Satira s-a îmbogăţit însă cu o analiză incisivă asupra societăţii postbelice, fascinată de tehnică, şi care deja tindea să robotizeze totul în detrimentul fiinţei umane. Iar dacă aţi văzut filmul lui Charlie Chaplin, Timpuri noi (1936), nu e greu de priceput ce înseamnă şi unde duce această robotizare. După ce a fost supus la mai multe nedreptăți, cum ar fi hrănirea forțată de către o mașină „modernă”, urmează munca la o linie de asamblare, care crește viteza de lucru forțându-l pe Chaplin să strângă șuruburi pe bucăți de mașini din ce în ce mai repede.

În orașul Ilium, New York, imaginat de Vonnegut, situaţia este doar aparent diferită. À rebours, aici, numai indivizii supradotați își permit luxul de a munci, toți ceilalți fiind înlocuiți de mașini inteligente şi ultra-productive, care dau un alt sens ideii de utilitate. Omul obișnuit, nu mai folosește la nimic. Meşterii de altă dată şomează şi îşi beau amarul prin bezna unor cârciumi, în timp ce tinerii deştepţi se zbat să treacă puzderiilee de teste menite să le stabilească drumul în viaţă. Într-un sistem în care totul vine de-a gata, la pachet, pe bandă, omenirea este trecută prin filtrul tehnic, lipsit de sentimente al unui computer suprem pe nume EPICAC. Computerul dictează tonul vieţii tuturor fiinţelor, căci în această glorioasă „lume nouă”, oamenii sunt instrumentele prin care mașinile acționează, şi nu invers. Sau, aşa cum observa șahul din Bratpuhr, care „îşi părăsise citadela militară şi spirituală din munţi ca să vadă ce putea învăţa de la cea mai puternică naţiune din lume pentru binele poporului său”, omenirea supra-civilizată s-a întors în epoca sclaviei.

– Şahul ar dori, vă rog, spuse Khashdrahr, să ştie ai cui sunt sclavii pe care-i vedem în drum spre New York.

– Nu sunt sclavi, spuse Halyard, chicotind superior. Sunt cetăţeni angajaţi de guvern. Au aceleaşi drepturi ca alţi cetăţeni – libertatea cuvântului, libertatea religioasă, drept de vot. Înainte de război, lucrau în Uzina Ilium, controlau maşinile, dar acum maşinile se controlează singure (…). Eliminând eroarea umană prin intermediul maşinilor şi concurenţa inutilă printr-o bună organizare, am crescut enorm nivelul de trai al omului mediu.

– Vă rog, îmi pare rău, dar acest om mediu nu are echivalent în limba noastră.

– Adică, spuse Halyard, omul simplu, cum ar fi, să zicem, oricine. Omul mărunt, nu strălucit, dar bun la suflet, simplu, obişnuit, orice fel de persoană.

– Aha, spuse şahul dând din cap. Takaru.

Takaru, spuse Khashdrahr. Sclav.

– Nu Takaru, spuse Halyard adresându-se direct şahului. Ce-tă-ţean.

Şahul rânji fericit.

– Takaru – cetăţean. Cetăţean – takaru.

Khashdrahr ridică din umeri.

– În ţara şahului există doar Elita şi Takaru.

Halyard simţi o arsură a ulcerului, care crescuse în dimensiuni şi autoritate de-a lungul carierei sale de translator al Americii pentru oficialităţi provinciale şi ignorante, din apele stătute ale civilizaţiei.”

Umanul fiind triat după bunul plac al unei maşini, lumea este inevitabil, pe cât de tehnică, pe atât de ilogică (sau construită după logica unei maşini, dacă vreţi), în care titlul de doctor ţi se poate retrage dacă nu reuşeşti să treci un test de abilităţi sportive. Astfel, omul nu mai este decât o ecuaţie al cărei rezultat trebuie să fie un IQ cât mai mare şi fiecare acţiune a sa este privită prin prisma unor fanatici ai tehnologiei care susţin maşinile pentru a-şi menţine propriul stil de viaţă.

Paul Proteus, personajul principal al cărţii, este unul dintre aceşti aleși, un tânăr manager cu un viitor strălucit la Uzina Ilium. IQ-ul său extraordinar îi oferă o viaţă în care se poate simţi util, deşi nu face mare lucru, pentru că lumea în care trăieşte nu este altceva decât o mare de maşini şi utilaje automatizate.

În lumina zorilor, oraşul părea o imensă cutie de bijuterii, plină cu milioane de comori sclipitoare”, atâta doar că, „bijuteriile” înşirate de Vonnegut sunt: baterii, curele, maşini de calculat, maşini de ţinut contabilitatea, mecanisme de închis sticle şi conserve, ceasuri, tuburi izolatoare, detectori, criostate, contoare, siguranțe, ventilatoare, filtre, maşini de spălat vase, lămpi, motoare, difuzoare, spectometre, butoane, radiouri, telecomenzi, celule fotoelectrice, computere, tensiometre, camere de luat vederi, aspiratoare, prăjitoare de pâine, boilere, roţi, relee, zimometre…

Din fericire însă, orice regim „pe limba lui piere” Aşadar, încercarea de a limita umanul nu poate aduce decât nemulţumire. Nemulţumirea de a fi inutil. Deşi totul pare perfect din punct de vedere informatic, tehnic, pulsul societăţii bate a revoltă. Prin intermediul vechiului sau prieten Ed Finnerty, un personaj neconvențional, care nu şi-a sacrificat principiile de viaţă de dragul recompenselor oferite de sistem, Paul ajunge să intre în grupul rebelilor. Dar, revolta împotriva mașinilor se întoarce curând împotriva ei înseși. Abia scăpaţi de maşini, oamenii simt nevoia să construiască alte, şi alte maşini…

Prin urmare, vă recomand să citiţi Pianul mecanic după care, să vă imaginaţi un atac ciber-terorist care ar putea să însemne sfârşitul unei civilizaţii controlată de computer, sfârşitul tuturor celor dependenţi de actuala tehnologie. Imaginaţi-vă oraşe scufundate în beznă, lifturi blocate, trenuri deraiate, avioane prăbuşite, centrale nucleare distruse etc.etc. După care, mai faceţi un exerciţiu de imaginaţie pentru a vedea cine vor fi supravieţuitorii. Boşimanii din Kalahari, triburile din Amazonia, mongolii din deşertul Gobi?… Oricum, „profeţia – ne linişteşte Kurt Vonnegut Jr. – e o treabă ingrată şi istoria ştie să ne arate care sunt, privind în urmă, soluţiile foarte logice la nişte dezastre îngrozitoare”.

vonnegutKurt Vonnegut Jr. a studiat chimia şi biologia la Cornell University şi Carnegie Institute, fiind însă cunoscut, mai puţin pentru studiile sale ştiinţifice şi mai mult pentru romanele sale. Se înrolează în armată în 1942. Luat prizonier la Dresda, în 1945, este supraviețuitor al bombardamentului asupra orașului, experienţă care îi inspiră romanul Abatorul cinci sau Cruciada copiilor: Un dans obligatoriu cu moartea (1969). În 1952 publică Pianul mecanic după care, se dedică în exclusivitate scrisului. În 1959 îşi publică al doilea roman, Sirenele de pe Titan, apoi Leaganul pisicii (1963), Fii binecuvântat, domnule Rosewater sau Nu strica orzul pe gâște (1965), Mama Noapte (1966), Micul dejun al campionilor sau La revedere, trista zi de luni (1973), Bufoniada sau Gata cu singurătatea! (1976), Deținutul (1979), Dick Ochi-de-mort (1982), Galapagos (1985), Barbă Albastră (1987), Hocus-Pocus (1990), Cutremur de timp (1997). Printre volumele sale de povestiri se numără Bun venit printre maimuțe (1968), Canarul din cușca pisicii (1961) şi Tabachera din Bagombo (1999).

Kurt Vonnegut Jr. s-a stins din viaţă la 12 aprilie 2007.

Magdalena Vaida

http://blog.okian.ro/2015/12/21/lumea-ca-un-pian-mecanic/

Anunțuri

Ficţiune şi coşmar, marca Brussolo


O lume crepusculară şi omenirea scufundată într-un permanent coşmar, cam aşa se prezintă universul halucinant construit de Serge Brussolo: „din bube, mucigaiuri şi noroi”. Iar dacă versurile lui Arghezi nu vă sunt suficiente, pot completa cu o imagine la fel de sugestivă, apelând la Baudelaire: ”Putreziciunea asta se răsfăţa la soare / Care-o cocea adânc şi liniştit”.

220px-Brussolo

Spaţiul carceral (oraşul-cutie, spitalul, subteranele, labirintul, jungla), corpul uman cu transformările și mutațiile sale, degenerarea inevitabilă a tuturor sistemelor sociale, iluzia religioasă, izolarea și alienarea provocată de o lume a viitorului, fără speranţe, dar mustind de violență și sexualitate, sunt temele predilect abordate de Brussolo în majoritatea nuvelelor și romanelor sale marcate, în opinia criticilor, „de un fatalism visceral, plin de umor negru”.

Excelând în descrierea stufoasă şi sugestivă a cadrului în care se desfăşoară acţiunea, dublată de o capacitate debordantă de a crea o atmosferă terifiantă, inventând imagini și situații fără rezolvare, Brussolo (n.1951) se impune în SF-ul francez şi mondial, începând cu 1979, când primește Marele Premiu al SF-ului francez pentru nuvela Funnyway, apărută în antologia Futurs au présent. Premiu care îi revine şi în 1981, pentru volumul de povestiri Secțiune printr-un oraș bolnav (Vue en coupe d’une ville malade, 1980), publicat de Editura Denoël.

Cuprinzând 9 povestiri, Secţiune printr-un oraş bolnav (Editura Trei, 2014) constituie adevărate eboşe ale viitoarelor sale cărţi, fixând totodată coordonatele în care se va înscrie Brussolo, bulversând literatura de anticipație prin amalgamarea genurilor horror, thriller şi fantasy.

thumb-215893

Într-un oraş al viitorului, super-tehnologia şi mania reciclării îşi dau mâna pentru ca programele de soft să anticipeze în funcție de vreme și de proprietari modificările structurale ale caselor, întru confortul cetăţenilor.

Iniţial, casa fusese legată, ca atâtea altele, la un computer previzional, însărcinat să determine evoluţia locuinţei conform calculelor de probabilitate cu care se alimenta maşina. Eventualitatea unei ierni reci declanşa o dublare progresivă a pereţilor, a ferestrelor, a mochetelor. O consolidare a izolării. Un strat dublu de ţigle creştea încet pe acoperiş, un şemineu suplimentar se ivea lent din beton, ca o legumă care străpungea pământul în grădină.

Computerul modifica şi adapta structura locuinţei în funcţie de previziunile sale şi toată lumea fusese mulţumită până în ziua când maşina o luase razna”.

Calculatoarele defecte încep să sape tuneluri pe sub case, proiectând totodată viitoruri sinsitre şi refolosind de sute de ori moleculele unei locuinţe în care, nu de puține ori, înglobează inclusiv locatarii acestora.

Tema computerelor incapabile să evalueze o realitate pentru care nu au fost programate, e reluată ulterior în Moartea cu melon (Portrait du diable en chapeau melon, 1982) într-o formă de-a dreptul demenţială şi totalmente horror. Pământul lovit de un val de radiații cosmice produce o serie de permutări moleculare în organismele unor femei și a animalelor lor de casă. Astfel, după o gestație de numai două luni, femeile dau naștere unor animale, în timp ce câinii și pisicile nasc ființe umane. În încercarea de a mușamaliza evenimentele, forțele guvernamentale ucid toate animalele născute de femei și pretind că bebelușii născuți de animale au decedat, ridicând un cimitir în care îngroapă jucării de pluș. Copiii vor fi închiși într-o grădiniță construită pe perimetrul unei foste pușcării, întreaga zonă fiind înconjurată cu un gaz otrăvitor, menit să țină curioșii la distanță. Copiii cresc și devin adulți, dar sunt menținuți la stadiul infantil cu ajutorul unui drog care se găsește în laptele din sânii doicilor, roboţi gigantici programaţi să-i supravegheze și care-i terorizează cu povești de groază, dintre care cea mai înspăimântătoare este despre Cacouna, diavolul cu melon care pândește în întuneric.

phpThumb_generated_thumbnailjpg

„În clipa în care a pus piciorul pe trotuar, umbra doicii, îl acoperi, enormă… Femeia era gigantică. Cinci metri, poate șase. Lângă piciorul ei se simțea mic, vulnerabil. Creatura corespundea în detaliu imaginii stereotipe despre o asistentă medicală, având şi un șorț alb imaculat prins cu ace de uniformă. Sânii ei imenşi bombau mătasea bluzei, ca două enorme globuri terestre în suspensie precară. Când s-a aplecat spre el, Nath văzu sferele monstruoase deplasându-se, atrase de câmpul gravitațional. Nu îndrăzni să se mişte, și totuși acele două glande mamare gigantice erau deasupra lui, asteroizi de carne roz, gata să-l zdrobească, gata să săpe cratere în trotuar la punctul lor de impact… Când doica se aplecă și întinse mâna spre el, Nath crezu că aude o serie de șuierături hidraulice…”

Lacăte carnivore (Opération serrures carnivores, 1987) are acțiunea plasată tot într-un viitor distopic, în care omenirea obsedată de siguranța personală, de proliferarea violenței și de ecologie, încearcă să facă față agresiunilor de tot felul, apelând la costume de protecție de forma celor utilizate de scafandri. Dotate cu autonomie, hrană, metode de divertisment și rezistente la orice fel de șoc, inclusiv termic, costumele protejează, dar în același timp izolează indivizii, tot mai mulți oameni refuzând să le părăsească, chiar și pentru a merge la toaletă, pentru a se spăla sau a întreține relații intime.

În romanul Luptătorii imobili (Les Lutteurs immobiles, 1984), „Societatea pentru protecția obiectelor” îşi propune să unească oamenii cu mediul înconjurător, prin utilizarea unor implanturi high-tech menite să protejeze ecologia Pământului: „Această cuplare la obiectele de uz casnic reprezintă doar prima etapă… Vrem să creăm o fuziune a omului cu natura. Vrem să cuplăm populații întregi la mediul în care trăiesc… A rupe ramura unui copac înseamnă a-ţi rupe mâna, a scrie graffiti obscene pe un zid sau perete înseamnă a fi tatuat cu aceleași graffiti… poluatorul va crăpa de propria-i poluare.”

Sistemul se dovedește însă unul diabolic, pe măsură ce oamenii încep să se metamorfozeze în obiectele la care sunt atașaţi: „Am fost „colonizată” de rochia mea! M-a asimilat! Am devenit o extensie a ei! (…) David, trecându-și mâna peste piele, observă că era acoperită cu negi şi excrescenţe reproducând forme octogonale ale șuruburilor ce presărau rezervorul. Precum în visul lui, devenea prelungirea geamănului său de oțel.”

Decăderea fizică şi psihică este abordată de asemenea în Febra (Territoire de fièvre, 1983) unde este urmărită soarta unei echipe de cercetători trimisă pe o planetă vie şi care traversează bălţi de sebum (în mirosul asfixiant de acid uric al boabelor de transpirație, de mărimea unor portocale) şi desișuri de păr creț. Siliți să mănânce din carnea ființei-planetă, cercetătorii suferă diverse mutații, alt prilej de enumerare macabră a cazurilor de oameni-leucocite, bătrâni-prunci, oameni decalcifiați etc. Acțiunea culminează cu erupția unui furuncul gigant, un puseu de „febră” de fapt, ca reacție organică, firească, a planetei invadată de oameni.

krucifix

Nu pot încheia scurta trecere în revistă a coşmarurilor speculative, marca Brussolo, fără să amintesc de Krucifix (1990), carte pe care o consider una dintre cele mai bune din panoplia genului horror-fiction. La nivel de simbol, Krucifix este o carte despre natura care se răzbună pe oamenii care îşi distrug planeta cu o inconştienţă inexplicabilă pentru nişte fiinţe „dotate cu raţiune”. În acest ultim război purtat cu vegetaţia monstruoasă care a luat naştere din cauza omului, două personaje, un el şi o ea, luptă pentru supravieţuire într-un luxuriant Infern. Sunt prezente toate elementele unei scriituri horror de succes: junglă, mlaştină, mister, supranatural, experienţe genetice care au luat-o razna, teoria conspiraţiei, moarte, nebunie şi foarte multă teroare.

Recursul la urât, la oroare, prin artă şi literatură, devine un mijloc de a denunţa prezenţa Răului, ni se spune. Este o binevenită exorcizare a propriilor demoni. Admiţând însă că oroarea este apreciată drept interesantă şi incitantă şi că se vinde bine, Brussolo este de cu totul altă părere: Urâtul celebrează Răul, iar societatea le serbează zilnic prezenţa.

M.V.

http://blog.okian.ro/2015/06/23/fictiune-si-cosmar-marca-brussolo/#more-6902

Penelopa, ce-ai vrea tu?


Născut la 3 iunie 1936 în Coldău (jud. Bistrița-Năsăud), Ștefan Mihuț este cunoscut dejenilor ca “un senior al cetății”, autor dramatic și publicist, iar în ultimii ani, ca un prolific scriitor. Ultimul volum publicat, se alătură celor patru anterioare (teatru, publicistică, memorii, proză scurtă), în același registru specific care-l caracterizează, al moralistului dornic sa îndrepte “vițiile” contemporanilor săi. Moralistul Ștefan Mihuț o face pedant, o face cu umor și, indiferent dacă reușește sau nu în acest demers donchijotesc, rămâne cu seninătate, un optimist curajos.

panza

În “Pânza reginei”, purtând subtitlul “Elogii aduse femeii”, Ștefan Mihuț este consecvent cu sine însuși, chiar dacă viziunea asupra “eternului feminin” este unul vădit clişeistic. Nu de alta dar, nimic mai deprimant pentru o femeie decât să fie numită Penelopa. Adică, aceea femeie care și-a irosit 20 de ani din viață țesându-și visele și speranțele în pânza monocromă a cotidianului, pânză pe care noaptea, deșertăciunea propriei vieți o sfâșia dureros, mereu și mereu. Iar în tot acest timp, singura ei menire, de femeie așezată forțat pe piedestalul regalității, era să-l aștepte pe hoinarul Ulise. Care Ulise, ca o pedeapsă a zeilor (suprem cinism!) nu avea altceva mai bun de făcut decât să se mute de pe o insulă pe alta, să zdrobească inimi de nimfe și să-și desăvârșească propriul portret de mare erou.

penelopaŞi-atunci când, în cele din urmă, bătrân și obosit, se întoarce la picioarele Penelopei sale, acum bătrână și irosită și ea, elogiile pe care i le aduce se transformă în mit. Mit și simbol, mană cerească pentru a liniști conștiința eroului și un fel de mângâiere condescendentă pe creștetul reginei. Ai fost cuminte, foarte bine, e timpul să-ți acordăm medaliile cuvenite pentru fidelitate, înțelepciune, spirit de sacrificiu, devotament, resemnare etc. etc. E vremea sa devii simbol pentru toate aceste calități și multe altele și să-ți vezi de obligațiile tale, de copii, de gospodărie, de țesături și alte fleacuri femeiești. Când ea de fapt, biata Penelopa, nu și-a dorit nimic altceva decât să fie tratată în primul rând ca ființă omenească, și abia pe urmă regină-sclavă a sexului ei.

M.Vaida