Kathleen Tessaro şi parfumul anilor nebuni


Din când în când, lectura unui roman din seria Damen Tango, a Editurii Nemira, poate face minuni în rândul cititoarelor cu moralul aflat la cote îngrijorătare de avarie. Romanţioase, senine şi uneori convenţionale, cărţile de acest gen se dovedesc totuşi reconfortante, cu condiţia să fie bine scrise. Or, Colecţionara de parfumuri interzise, de Kathleen Tessaro (Nemira, 2015), face faţă cu succes acestui deziderat. Un roman alert, captivant, mai ales în capitolele care reconstituie atmosfera picantă a anilor nebuni de după primul război mondial, bine documentat şi, dincolo de telenovela celor două personaje feminine Grace Monroe şi Eva d’Orsey, un excelent incurs în fascinanta lume a parfumurilor. O lume „definită de mirosuri, nu de cuvinte, forme sau sunete”, o lume în care mistica parfumului unic, special creat să reflecte personalitatea destinatarului, ocupă un loc important.

kathleen-tessaro---colectionara-de-parfumuri-interzise

Cei mai mulți dintre clienți doresc să miroasă precum cei care vor să devină, nu precum cei care au fost. Dar parfumierii încearcă întotdeauna să capteze mirosuri care ne amintesc de anumite locuri, de anumiți oameni sau anumite momente. Este cea mai mare provocare să capturezi nu doar un parfum adevărat, ci unul care să sugereze o întreagă experiență.”

În primăvara anului 1955, tânăra Grace Monroe face două descoperiri care-i vor schimba definitiv viaţa. Prima: o femeie necunoscută i-a lăsat moştenire o avere consistentă. A doua: soţul multiubit, o înşeală cu neruşinare. Acceptând moştenirea şi pornind pe urmele Evei d’Orsey, din dorinţa de a-şi limpezi sentimentele, dar şi pentru afla de ce a fost aleasă de o străină ca beneficiară a testamentului înregistrat la Paris, Grace va reconstitui nu doar viaţa extrem de tumultuoasă a unei femei de excepţie, ci îşi va revizui şi propria existenţă, refuzând la final să devină o păpuşă aristocratică, aşa cum doreşte anturajul ei very british. Este începutul sfârşitului cum s-ar zice, pasul spre emancipare, spre un alt tip de feminitate care, odată declanşat în anii 50 ai secolului trecut, continuă şi astăzi.

Mallory răsfoi broşura…

– Dactilografie avansată şi secretariat? Contabilitate? Se miră ea făcând o grimasă. Ce sunt toate astea?

– Nu poţi şti niciodată, răspunse Grace… Ar putea fi chiar folositor dacă Roger şi-ar deschide propriul birou într-o bună zi. I-aş putea fi de mare ajutor; să-i organizez întâlnirile, să-i redactez corespondenţa…

– Dar Grace, tu ai deja un serviciu, sublinie Mallory. Eşti soţia lui.

– Căsătoria nu e un serviciu, Mal.

Mallory o fulgeră cu privirea.

– Serios? Mă întreb dacă ai citit cu atenţie ce scria cu litere mici pe certificatul de căsătorie. Este de datoria ta să întemeiezi un cămin, o familie, o viziune a locului pe care voi îl ocupaţi în lume şi încotro vă îndreptaţi. Gândeşte-te la toate astea – şcolile la care vor merge copiii voştri, locurile unde vă veţi petrece sfârşiturile de săptămână, întregul vostru anturaj – toate astea îţi revin ţie.”

Cu ajutorul unui tânăr avocat al firmei care se ocupă de moştenirea ei, Grace începe o serie de cercetări ca să afle cine este Eva d’Orsey şi implicit care este legătura dintre ele. Aşa va ajunge la un imobil părăsit, unde descoperiră o încăpere plină de flacoane de parfum cu nume neobişnuite şi necunoscute, toate acoperite de praf. O va întâlni de asemenea pe Madame Zed care a cunoscut-o pe Eva d’Orsey, în urmă cu mulţi ani. Alternativ, episoade petrecute în hotelul Warwick din New York, elucidează şi împrejurările întâlnirii lor şi relaţia celor două cu Andre Valmont, un talentat creator de parfumuri crescut şi educat de Madame Zed, cel care „simțea parfumurile rivalilor săi adiind din sofalele încărcate de perne, într-un talmeș-balmeș de mirosuri intoxicante – florile de portocal din L´Heure Bleue luptându-se alături de notele primare ale hesperidelor și miezul îmbătător de iasomie din Chypre al lui Coty; amândouă parfumurile erau înecate în mixtura sufocantă dintre cocktailul adelfic depravat al Arpège-ului ciocnindu-se de orientalismul excesiv de senzual din Mitsouko”.

Viaţa celor trei formează „un triunghi al parfumului”, căci d’Orsey devine muza lui Valmont şi tot ea îl ajută să atragă clienţii bogaţi şi să-şi câştige celebritatea, la Cannes şi în Paris. Al Doilea Război Mondial le schimbă însă destinele: Valmont este evreu şi supus legilor rasiale, Eva d’Orsey are probleme legate de taina ei, Madame Zed îşi pierde mirosul în urma unei meningite.

Bineînţeles, la finalul cărţii, Grace Monroe descoperă, atât secretul Evei, cât şi rostul ei în lume.

Pornit „în căutarea timpului pierdut”, Marcel Proust constata melancolic că o mulţime de parfumuri preţioase cândva au fost date uitării peste ani sau au dispărut cu totul. Şi, ce-i mai trist, remarca John Oakes în Cartea parfumurilor (Editura Humanitas), alte parfumuri, care să le ia locul, n-au mai apărut. Colecţionara Kathleenei Tessaro ne reaminteşte toate aceste parfumuri uitate, dar şi ce înseamnă să fii o femeie inteligentă şi liberă, într-o lume încă plină de tabuuri şi prejudecăţi, în care o femeie care își cumpără singură parfumul, e catalogată drept o ființă tristă…

kathleen-feature-2

Născută în Pittsburgh, Pennsylvania (SUA), Kathleen Tessaro şi-a început studiile universitare în oraşul natal, de unde a pleacat bursieră în Anglia, pentru trei luni care se vor transforma în 23 de ani de viaţă londoneză. Primul ei roman, Elegance (2003), a devenit bestseller, fiind urmat apoi de Innocene (2005), The Flirt (2007), The Debutante (2010), The Perfume Collector (2013) şi Rare Objects (2015). În 2009 s-a reîntors în America, în Pittsburgh, unde locuieşte împreună cu soţul şi fiul ei.

Magdalena Vaida

http://blog.okian.ro/2015/09/17/kathleen-tessaro-si-parfumul-anilor-nebuni/

Anunțuri

Mishima: O viaţă în patru capitole


Mishima: A Life in Four Chapters, se întitulează filmul regizat în 1985 de Paul Schrader şi produs de Francis Ford Coppola şi George Lucas, care descrie viața unuia dintre scriitorii japonezi emblematici ai secolului trecut, Mishima Yukio (1925-1970). Poet, prozator şi dramaturg, nominalizat de trei ori la Premiul Nobel pentru literatură, manechin, actor şi campion la kendõ, dar și activist politic de extremă dreapta, Kimitake Hiraoka pe numele său real, debutează la 16 ani în revista literară Bungei-Bunka.yukio_mishima

Pentru a-şi ascunde identitatea faţă de tatăl său, care-i interzisese să scrie, adoptă pseudonimul Yukio Mishima. În 1949, la numai 24 de ani, îi apare primul roman, Confesiunile unei măşti (Humanitas, 2011), care îl propulsează în rândul celor mai controversaţi scriitori ai generaţiei postbelice. Mishima începe astfel o prodigioasă carieră literară, publicând constant eseuri, piese de teatru şi romane, dintre care, cele mai importante au fost traduse şi în limba română: După banchet (Humanitas, 2004), Soare şi oţel (Humanitas, 2008), Zăpada de primăvară (Humanitas Fiction, 2009), Tumultul valurilor (Humanitas Fiction, 2010), Cai în galop (Humanitas Fiction, 2010), Templul zorilor (Humanitas, 2011), Îngerul decăzut (Humanitas Fiction, 2012) şi Templul de aur (Humanitas, 2013).mishima_yukio-confesiunile_unei_masti-63041

Confesiunile unei măşti, cartea de debut a lui Mishima publicată în 1949, este istoria personală a eroului-narator (un alter ego declarat al autorului), din copilărie, până la adolescenţă, aflată sub semnul descoperirii propriei sexualităţi, cu toate implicaţiile pe care le presupune o orientare considerată deviată. Astfel, una dintre amintirile timpurii ale eroului este cea a unui gunoier, faţă de care se simte atras pentru că reprezintă „o combinaţie minunată de nimicnicie şi vitalitate”. În egală măsură este atras şi de Ioana d Arc, pe care şi-o imaginează ca fiind bărbat. Cât de dezamăgit este când descoperă că a fost femeie! O atracţie similară simte şi pentru soldaţi datorită mirosului transpiraţiei lor, dar şi pentru că ei sunt destinaţi să moară. Referirile la moarte sunt numeroase: un băiat de circ, împuşcat în piept, craniul fracturat al unui echilibrist pe sârmă, tabloul Martiriul Sfântului Sebastian de Guido Reni etc. Toate aceste reacţii ale eroului copil prevestesc pasiunea lui pentru un coleg de şcoală, bine dezvoltat fizic, dar lipsit de inteligenţă. Adolescentul precoce în ce priveşte intelectul, dar nu şi fizicul, aspiră către forţa masculină care lui îi lipseşte. O soluţie pentru ieşirea din criză ar putea fi frumoasa Sonoko, pe care vrea s-o iubească pentru a-şi dovedi normalitatea, dar nu e în stare deoarece: În profunzime, nu-i străbătută oare iubirea, de dorinţa arzătoare şi imposibilă de-a fi asemeni partenerului întru totul?” (…) “Aceasta să fie iubirea? Nu-i mai degrabă ceva asemănător curiozităţii faţă de neliniştea aceea care se naşte în doi sub forma unei pasiuni bizare, atunci când o spaimă ni se cuibăreşte în suflet?

Incendierea celebrului Pavilion de Aur al templului budist Rokuon-ji, monument naţional din Kyoto, de către un ministrant suferind de tulburări psihice (fapt autentic, petrecut în iulie 1950) va constitui punctul de plecare al romanului Templul de aur în care Mishima transfigurează artistic realitatea izbutind să dea o justificare psihologică unui gest criminal. Publicat pentru prima dată în anul 1956 în Japonia, Templul de aur a fost tradus din japoneză de Angela Hondru pentru Editura Univers în 1985 şi reeditat în 2000 şi 2013 de Editura Humanitas. templul-de-aur

Romanul este confesiunea lui Mizoguchi, fiu al unui preot budist sărac, un tânăr, debil fizic și bâlbâit, respins de toți cei din jurul său pentru aceste handicapuri. Odată respins de societate, Mizoguchi reacţionează în două feluri. O alternativă, aşa cum o preconizează el, ar fi să se răzbune pe lume devenind un despot al ei. În acest sens, are anumite trăsături comune cu un personaj diabolic ca Richard al III -lea sau chiar cu Satan însuşi. Cealaltă alternativă ar fi ca să se limiteze de bunăvoie la infernul său izolat şi să-şi compenseze frustrarea prin aderarea la o serie de valori estetice. Din aceasta decurge obsesia lui pentru Pavilionul de Aur, ca simbol al frumuseţii. După normele curente, Mizoguchi este un simplu criminal şi nu este câtuşi de puţin eroic, dar el este stăpânul lumii sale interioare, care este esenţialmente amorală şi în care binele şi răul sunt reversibile. Confruntat cu opţiunea dintre viaţă şi frumosul estetic, în care nu este loc pentru compromis, Mizoguchi alege frumosul care, pentru a rămâne perfect şi inaccesibil altora, trebuie distrus. Întreg romanul e o poveste care conduce în final la acest sacrilegiu.

Nu mi-am dat seama pentru moment că între mine şi ceea ce aveam de gând să fac se deschidea o prăpastie mare, gata să-mi înghită şi viaţa. Pentru că în clipa aceea mă uitam fix la Templul de aur şi-mi luam rămas bun de la el. Templul de aur era şters în întunericul nopţii ploioase şi nici măcar conturul nu i se distingea clar. Stătea acolo, în beznă, ca şi când era o cristalizare a însăşi nopţii.”

Ecranizat de trei ori: în 1958 sub titlul Enjo (Conflagraţia), în regia lui Kon Ichikawa, în 1976, cu titlul original Kinkaku-ji, în regia lui Yoichi Takabayashi, şi în 1985 ca parte a filmului Mishima: A Life in Four Chapters, regizat de Paul Schrader, Templul de aur rămâne cel mai cunoscut roman al lui Mishima şi cel mai reprezentativ pentru scriitorul care a trăit permanent într-o lume a imaginarului care, pentru el, nu putea deveni reală decât transformată în artă.

  În patru capitole sau nu, Mishima a avut o viaţă şi o carieră construite pe o extraordinară tensiune între spirit şi trup, cuvinte şi acţiune, creaţie artistică şi angajament politic, însoţite de o preocupare obsesivă pentru Hagakure, un cod clasic de etică şi conduită a samurailor. Obsesie „sintetizată” într-o manieră personală în eseul publicat în 1967, Calea samuraiului (Humanitas, 2007) şi care îl va împinge pe 25 noiembrie 1970, ziua în care încheie ultimul volum al tetralogiei Marea fertilităţii, la gestul sinuciderii în maniera tradiţională a războinicilor japonezi, seppuku. Atât admiratorii, cât şi detractorii săi politici au recurs la Hagakure pentru a înţelege drama finală a lui Mishima. Una dintre multele ipostaze în care Mishima se vedea pe sine era şi aceea a unui samurai modern. Pentru el era esențial să moară cât era încă în putere, iar moartea sa să fie demnă de tradiţia samurailor. Chiar şi punerea în scenă a sinuciderii sale, în sediul Forţelor de Autoapărare din Tokyo, este influenţată de Hagakure: banderolele purtate de Mishima şi însoţitorii săi în timpul ultimului său discurs afişau un slogan din Hagakure, iar preţiozitatea extremă cu care s-a pregătit de moarte în dimineaţa ultimei sale zile reflectă spiritul acestui cod aşa cum l-a înţeles Mishima: „Chiar şi în moarte, bărbaţii trebuie să aibă culoarea florii de cireş”.

M. Vaida

http://blog.okian.ro/2015/07/08/mishima-o-viata-in-patru-capitole/#more-6954

Ficţiune şi coşmar, marca Brussolo


O lume crepusculară şi omenirea scufundată într-un permanent coşmar, cam aşa se prezintă universul halucinant construit de Serge Brussolo: „din bube, mucigaiuri şi noroi”. Iar dacă versurile lui Arghezi nu vă sunt suficiente, pot completa cu o imagine la fel de sugestivă, apelând la Baudelaire: ”Putreziciunea asta se răsfăţa la soare / Care-o cocea adânc şi liniştit”.

220px-Brussolo

Spaţiul carceral (oraşul-cutie, spitalul, subteranele, labirintul, jungla), corpul uman cu transformările și mutațiile sale, degenerarea inevitabilă a tuturor sistemelor sociale, iluzia religioasă, izolarea și alienarea provocată de o lume a viitorului, fără speranţe, dar mustind de violență și sexualitate, sunt temele predilect abordate de Brussolo în majoritatea nuvelelor și romanelor sale marcate, în opinia criticilor, „de un fatalism visceral, plin de umor negru”.

Excelând în descrierea stufoasă şi sugestivă a cadrului în care se desfăşoară acţiunea, dublată de o capacitate debordantă de a crea o atmosferă terifiantă, inventând imagini și situații fără rezolvare, Brussolo (n.1951) se impune în SF-ul francez şi mondial, începând cu 1979, când primește Marele Premiu al SF-ului francez pentru nuvela Funnyway, apărută în antologia Futurs au présent. Premiu care îi revine şi în 1981, pentru volumul de povestiri Secțiune printr-un oraș bolnav (Vue en coupe d’une ville malade, 1980), publicat de Editura Denoël.

Cuprinzând 9 povestiri, Secţiune printr-un oraş bolnav (Editura Trei, 2014) constituie adevărate eboşe ale viitoarelor sale cărţi, fixând totodată coordonatele în care se va înscrie Brussolo, bulversând literatura de anticipație prin amalgamarea genurilor horror, thriller şi fantasy.

thumb-215893

Într-un oraş al viitorului, super-tehnologia şi mania reciclării îşi dau mâna pentru ca programele de soft să anticipeze în funcție de vreme și de proprietari modificările structurale ale caselor, întru confortul cetăţenilor.

Iniţial, casa fusese legată, ca atâtea altele, la un computer previzional, însărcinat să determine evoluţia locuinţei conform calculelor de probabilitate cu care se alimenta maşina. Eventualitatea unei ierni reci declanşa o dublare progresivă a pereţilor, a ferestrelor, a mochetelor. O consolidare a izolării. Un strat dublu de ţigle creştea încet pe acoperiş, un şemineu suplimentar se ivea lent din beton, ca o legumă care străpungea pământul în grădină.

Computerul modifica şi adapta structura locuinţei în funcţie de previziunile sale şi toată lumea fusese mulţumită până în ziua când maşina o luase razna”.

Calculatoarele defecte încep să sape tuneluri pe sub case, proiectând totodată viitoruri sinsitre şi refolosind de sute de ori moleculele unei locuinţe în care, nu de puține ori, înglobează inclusiv locatarii acestora.

Tema computerelor incapabile să evalueze o realitate pentru care nu au fost programate, e reluată ulterior în Moartea cu melon (Portrait du diable en chapeau melon, 1982) într-o formă de-a dreptul demenţială şi totalmente horror. Pământul lovit de un val de radiații cosmice produce o serie de permutări moleculare în organismele unor femei și a animalelor lor de casă. Astfel, după o gestație de numai două luni, femeile dau naștere unor animale, în timp ce câinii și pisicile nasc ființe umane. În încercarea de a mușamaliza evenimentele, forțele guvernamentale ucid toate animalele născute de femei și pretind că bebelușii născuți de animale au decedat, ridicând un cimitir în care îngroapă jucării de pluș. Copiii vor fi închiși într-o grădiniță construită pe perimetrul unei foste pușcării, întreaga zonă fiind înconjurată cu un gaz otrăvitor, menit să țină curioșii la distanță. Copiii cresc și devin adulți, dar sunt menținuți la stadiul infantil cu ajutorul unui drog care se găsește în laptele din sânii doicilor, roboţi gigantici programaţi să-i supravegheze și care-i terorizează cu povești de groază, dintre care cea mai înspăimântătoare este despre Cacouna, diavolul cu melon care pândește în întuneric.

phpThumb_generated_thumbnailjpg

„În clipa în care a pus piciorul pe trotuar, umbra doicii, îl acoperi, enormă… Femeia era gigantică. Cinci metri, poate șase. Lângă piciorul ei se simțea mic, vulnerabil. Creatura corespundea în detaliu imaginii stereotipe despre o asistentă medicală, având şi un șorț alb imaculat prins cu ace de uniformă. Sânii ei imenşi bombau mătasea bluzei, ca două enorme globuri terestre în suspensie precară. Când s-a aplecat spre el, Nath văzu sferele monstruoase deplasându-se, atrase de câmpul gravitațional. Nu îndrăzni să se mişte, și totuși acele două glande mamare gigantice erau deasupra lui, asteroizi de carne roz, gata să-l zdrobească, gata să săpe cratere în trotuar la punctul lor de impact… Când doica se aplecă și întinse mâna spre el, Nath crezu că aude o serie de șuierături hidraulice…”

Lacăte carnivore (Opération serrures carnivores, 1987) are acțiunea plasată tot într-un viitor distopic, în care omenirea obsedată de siguranța personală, de proliferarea violenței și de ecologie, încearcă să facă față agresiunilor de tot felul, apelând la costume de protecție de forma celor utilizate de scafandri. Dotate cu autonomie, hrană, metode de divertisment și rezistente la orice fel de șoc, inclusiv termic, costumele protejează, dar în același timp izolează indivizii, tot mai mulți oameni refuzând să le părăsească, chiar și pentru a merge la toaletă, pentru a se spăla sau a întreține relații intime.

În romanul Luptătorii imobili (Les Lutteurs immobiles, 1984), „Societatea pentru protecția obiectelor” îşi propune să unească oamenii cu mediul înconjurător, prin utilizarea unor implanturi high-tech menite să protejeze ecologia Pământului: „Această cuplare la obiectele de uz casnic reprezintă doar prima etapă… Vrem să creăm o fuziune a omului cu natura. Vrem să cuplăm populații întregi la mediul în care trăiesc… A rupe ramura unui copac înseamnă a-ţi rupe mâna, a scrie graffiti obscene pe un zid sau perete înseamnă a fi tatuat cu aceleași graffiti… poluatorul va crăpa de propria-i poluare.”

Sistemul se dovedește însă unul diabolic, pe măsură ce oamenii încep să se metamorfozeze în obiectele la care sunt atașaţi: „Am fost „colonizată” de rochia mea! M-a asimilat! Am devenit o extensie a ei! (…) David, trecându-și mâna peste piele, observă că era acoperită cu negi şi excrescenţe reproducând forme octogonale ale șuruburilor ce presărau rezervorul. Precum în visul lui, devenea prelungirea geamănului său de oțel.”

Decăderea fizică şi psihică este abordată de asemenea în Febra (Territoire de fièvre, 1983) unde este urmărită soarta unei echipe de cercetători trimisă pe o planetă vie şi care traversează bălţi de sebum (în mirosul asfixiant de acid uric al boabelor de transpirație, de mărimea unor portocale) şi desișuri de păr creț. Siliți să mănânce din carnea ființei-planetă, cercetătorii suferă diverse mutații, alt prilej de enumerare macabră a cazurilor de oameni-leucocite, bătrâni-prunci, oameni decalcifiați etc. Acțiunea culminează cu erupția unui furuncul gigant, un puseu de „febră” de fapt, ca reacție organică, firească, a planetei invadată de oameni.

krucifix

Nu pot încheia scurta trecere în revistă a coşmarurilor speculative, marca Brussolo, fără să amintesc de Krucifix (1990), carte pe care o consider una dintre cele mai bune din panoplia genului horror-fiction. La nivel de simbol, Krucifix este o carte despre natura care se răzbună pe oamenii care îşi distrug planeta cu o inconştienţă inexplicabilă pentru nişte fiinţe „dotate cu raţiune”. În acest ultim război purtat cu vegetaţia monstruoasă care a luat naştere din cauza omului, două personaje, un el şi o ea, luptă pentru supravieţuire într-un luxuriant Infern. Sunt prezente toate elementele unei scriituri horror de succes: junglă, mlaştină, mister, supranatural, experienţe genetice care au luat-o razna, teoria conspiraţiei, moarte, nebunie şi foarte multă teroare.

Recursul la urât, la oroare, prin artă şi literatură, devine un mijloc de a denunţa prezenţa Răului, ni se spune. Este o binevenită exorcizare a propriilor demoni. Admiţând însă că oroarea este apreciată drept interesantă şi incitantă şi că se vinde bine, Brussolo este de cu totul altă părere: Urâtul celebrează Răul, iar societatea le serbează zilnic prezenţa.

M.V.

http://blog.okian.ro/2015/06/23/fictiune-si-cosmar-marca-brussolo/#more-6902

Kaputt, monstrul mic şi crud!


După studiile efectuate la Universitatea La Sapienza din Roma şi după o scurtă carieră diplomatică, Kurt Erich Suckert, alias Curzio Malaparte (1898-1957) s-a dedicat trup şi suflet jurnalismului şi literaturii reuşind să se impună foarte repede ca un maestru al reportajului, gen de „mare actualitate” în timpul şi între cele două războaie mondiale. Scrise într-un stil alert, îmbinând analiza sociopolitică şi interviul, istorisirea şi descrierea, detaliul revelator şi episodul cu valenţe simbolice, reportajele lui Malaparte, fie publicate în presă, fie adunate între coperţile unor cărţi, au dat strălucire şi prospeţime acestui gen considerat astăzi, revolut.

Malaparte_a_Capri

Corespondent de război pentru Corriere della Sera pe Frontul de Est, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Malaparte a scris Kaputt (Editura Nemira) sub forma unui jurnal-documentar, explorând necruţător „zgomotul şi furia” unei Istorii tumultuoase, revărsată peste oameni şi locuri. Structurată în şase părţi (Caii, Şoarecii, Câinii, Păsările, Renii şi Muştele) cartea descrie dinerurile fastuoase ale liderilor nazişti, „curtea imperială” a lui Mussolini, trenurile morţii traversând România lui Antonescu, urmele pogromului de la Iaşi, asediul asupra Leningradului, toate sub semnul previzibilei prăbuşiri ale Germaniei naziste. Cu cinism uneori, dar întotdeauna inteligent şi sensibil, descoperind „poezia în dizgraţios şi monstruosul din locul comun”, după cum remarcă Eugen Uricariu în postfaţa cărţii publicate de Nemira:

„- Cum merge cu sănătatea, domnişoară Mica?

„- Bine, foarte bine, domnule căpitan.

O fată frumoasă, dar păroasă ca o capră. Are ochi mari, negri, lucitori, nasul subţire, faţa plină şi întunecată. S-ar putea să aibă în vene şi câteva picături de sânge ţigănesc. Îmi spune că ar merge la plimbare cu mine, diseară, după stingere (…).

Ce idee ciudată, Dumnezeule! Cum să ieşi la plimbare cu o doamnă după stingere; cu toate patrulele astea de soldaţi şi jandarmi, care strigă de la distanţă „stai, stai!” şi deschid focul înainte ca să poţi răspunde? Şi apoi, ce fel de plimbare poate fi aceea printre ruinele caselor distruse de bombardamente şi înnegrite de incendii? O casă arde încă, în piaţa Unirii, de ieri tot arde în faţa statuii principelui Cuza Vodă.”

Inteligenţa merge de asemenea mână în mână cu ironia, cu sarcasmul care biciuie de-a valma potentaţii zilei, ofiţerii de operetă, lumea comatoasă a aristocraţiei franceze, italiene, suedeze etc. Portrete memorabile, paradoxale, dintre care, cele schiţate lui Mussolini şi Lordului Perth au făcut ani de zile deliciul presei britanice:

Mussolini spune: I want. Lord Perth spune: I would like. Mussolini spune: I don’t want. Lord Perth spune: We can’t. Mussolini spune: I think. Lord Perth spune: I supose, I suggest, may I propose (…). Mussolini spune: The fascist revolution. Lord Perth spune: Italy. Mussolini spune: The King. Lord Perth spune: His Majesty the King. Mussolini spune: I. Lord Perth spune: The British Empire.”

Pe tot parcursul cărţii, în care „războiul este un peisaj obiectiv”, protagonistul principal rămâne însă Kaputt, un „monstru vesel si crud“, despre care Malaparte scrie în 1943, în introducerea cărții publicată un an mai târziu: „Nici un cuvânt, decât acest aspru şi aproape misterios cuvânt german «kaputt», care literalmente înseamnă «rupt, sfârșit, făcut bucăți, în nenorocire», n-ar putea da sens la ceea ce mai suntem, la ceea ce este Europa: un morman de fiare vechi . Să fie limpede, prefer această Europă kaputt, Europei de ieri ori celei de acum douăzeci, treizeci de ani. Prefer ca totul să fie refăcut, decât să accept totul ca pe o moştenire încremenită.”

Din experienţa războiului îşi trage substanţa şi Pielea, un roman admirabil, publicat în 1949, ultima carte importantă din opera lui Malaparte. Anticipând parcă neorealismul din cinematografie, cartea descrie Italia primilor ani de după încheierea războiului: mizeria, promiscuitatea, corupţia şi mijloacele derizorii prin care populaţia reuşea să supravieţuiască. O carte crudă, la fel de crudă ca şi Kaputt şi adânc răscolitoare.

978-3-596-17412-6

Paradoxal si „pluristratificat” ca şi biografia autorului (simpatizant al fascismului, apoi critic acerb al acestei ideologii, ateist convertit la catolicism şi în fine, aderent la mişcarea comunistă de tip maoist) Kaputt rezistă timpului, la fel ca şi celelalte romane scrise de Malaparte, dincolo de controversele stârnite. Rezistă prin construcția epică, impecabil forjată, dar mai ales prin „pledoaria de fond”, care rămâne, indiferent de virajele şi derapajele politice ale autorului, una profund umanistă.

http://blog.okian.ro/2015/04/27/kaputt-monstrul-mic-si-crud/#more-6470 Continuă lectura „Kaputt, monstrul mic şi crud!”