Sforza Milano !


 

     După cotituri, urcușuri și coborâșuri, părăsim dimineața devreme străzile Genovei, pregătiți să privim răsăritul soarelui la Milano.

      Ajungem în orașul ducilor condotieri de Sforza, metropola comercială și financiară en titre a Italiei de astăzi, după ce rătăcim o vreme la periferia orașului. Apelăm în disperare de cauză la un echipaj de carabinieri și suntem conduși cu sirenă și girofar în chiar buricul târgului, la Castello Sforzesco. Parcăm autocarul lângă fântâna arteziană, adică taman la locul indicat de prospectul firmei noastre de turism. Despre care, bineînțeles, șoferii noștri și ai respectivei firme, habar nu aveau că există. Este ora șase dimineața și orașul tocmai se trezește.

      Amplasat într-o vastă piață, Castello Sforzesco este un imens pătrat din cărămidă roșie, cu turnuri ce se înalță deasupra zidurilor crenelate. Reconstruită în secolul al XV construcția apare ca o monstruoasă fortăreață, înconjurată de clădiri moderne.

castello-sforzesco-milano

      Cu o vechime de șapte secole, Castelul Sforzesco a fost martorul atât al unor perioade de glorie, cât și al unor momente dramatice din istoria orașului Milano. Gândit ca structură de apărare și reședință ducală de către ctitorul său Galeazo Visconti II (sec. XIV), castelul avea să fie aproape demolat în vremea Republicii Ambrosiene pentru a fi reconstruit de Ducele de Milano, Francesco Sforza (mijlocul sec. XV). Câteva decenii mai târziu, Ludovico Sforz „Il Moro” avea să-i dea și strălucirea spirituală adecvată, adunând la curtea sa pe cei mai mari creatori de literatură și artă din acea vreme. După moartea ducelui, a început o perioadă de decădere a construcției, care a culminat în anii ocupației napoleoniene, când au fost dărâmate câteva bastioane, iar curțile și chiar camerele au fost folosite ca grajduri sau depozite de muniție.

      Degradarea majoră a construcției a condus în perioada sfârșitului de secol XIX la ideea că totul ar trebui demolat pentru a se face loc unor noi construcții. Doar eforturile edililor locali, în frunte cu arhitectul Luca Beltrami, au salvat de la pieire acest martor al trecutei glorii milaneze. Prin efortul lor, castelul a fost restaurat integral după planurile inițiale. Adăugând și restaurarea de după bombardamentele din Al Doilea Război Mondial, Castello Sforzesco se prezintă astăzi ca a doua mare atracție turistică din Milano, după Piazza del Duomo. Din anul 1900 el găzduiește douăsprezece muzee permanente cu tematică diferită, dar și expoziții temporare, activități și evenimente de prezentare și promovare. Curtea ducală din interior se prelungește mai departe cu vastul parc Sempione, mândria milanezilor, iar zona din proxima vecinătate a Castelului Sforzesco abundă în oferte tentante pentru vizitatorul care dispune de timp: Pinacoteca di Brera și Biserica San Marco pe partea dreaptă a Pieței Castelului, Biserica Mănăstirii Majore San Maurizio, Basilica di Sant’Ambrogio, Muzeul Științei și Tehnologiei Leonardo da Vinci și Museo Cenacolo Viciano pe partea stângă.

      E prea devreme pentru muzee, așa că, pornim spre Piața Domului. Chioșcurile de ziare și tarabele cu suveniruri se deschid rând pe rând. Turiști matinali cumpără deja fleacuri sau admiră vitrinele magazinelor. Cumpărăm și noi câteva ilustrate. Afișe uitate ici-colo ne reamintesc de alegerile care au avut loc duminica trecută, „Eminența Sa”, cum l-au numit italienii pe Berlusconi, ne zâmbește larg de pe un stâlp. Forza Italia!

milano-duomo1

      Construit în formă de cruce latină, din marmură de Candoglia, Domul ne apare brusc în față, cu nenumăratele-i turle albe, statui și ornamente dantelate. Încerc o primă și imensă dezamăgire pentru că Domul mi se pare mic, pentru că nu seamănă cu ce ceea mi-am imaginat uitându-mă la zecile de imagini ale catedralei. Nu sunt convinsă că acesta este Domul din Milano. Nu poate fi, e doar o copie. Întrerup extazul unui japonez care trage cadru după cadru cu un Canon și-l întreb dacă ăsta este Domul? Cu siguranță am părut proasta satului, dar m-a asigurat zâmbind că da, e Domul. M-am uitat și răs-uitat la Dom, ușor frustrată, neîmpăcată totuși… Abia când m-am așezat la o masă, pe o terasă cu vedere spre Dom și abia după ce am sorbit din espresso-ul fierbinte, am început să cântăresc și să apreciez valoarea construcției din fața mea, ajungând la concluzia că e fără seamăn în lumea catedralelor gotice.

     Început în 1386, s-a lucrat mereu întru desăvârșirea lui timp de aproape 430 de ani, Domul fiind terminat abia în 1815 . Ceea ce, gândindu-mă numai la cele 2.425 de statui și statuete pe care le are drept ornament, atât la fațadă, cât și pe zidurile exterioare, nu mi se pare prea mult.

     În interior, edificiul cu o lungime de 157 de metri, este susținut de 52 de coloane ornate cu statui și are o capacitate de peste 40.000 de locuri. Cele cinci nave gigantice, separate de stâlpii de piatră artistic sculptați, sunt încadrate de ferestre cu vitralii executate cu mare măiestrie. Absida, partea cea mai veche a catedralei, include trei ferestre în formă de roză, realizate de Filippino de Modena, într-un mod ce dezvăluie complexitatea sculpturii din secolul al XIV-lea. Fereastra mijlocie este una din cele mai mari ferestre de absidă din lume. Totul este la superlativ, nu ştii încotro să te îndrepţi sau încotro să priveşti. Poetul romantic englez Percy Shelley, călător în Italia la începutul secolului al XVIII-lea, afirma că interiorul domului este cel mai bun loc pentru a citi Divina Comedie. Îi dau dreptate, te simți mic și neînsemnat, strivit de grandoarea unei divinități megalomane. Sau doar a slujitorilor săi.

domul-interior

     Ne desprindem într-o vreme, cu greu, din vraja aruncată de dom asupra noastră și părăsim Piața nu înainte de a ne opri câteva clipe la statuia ecvestră din bronz a lui Vittorio Emmanuele al II Unificatorul Italiei. Alături se află Palatul Regal, fosta reședință a lui Ferdinand de Austria.

     Traversăm Galeriile Vittorio Emmanuele, capodoperă a arhitectului Giuseppe Megoni, unde se înșiră nenumărate cafenele și magazine de lux. Asta ca să ne reamintesc că Milano este capitala italiană a modei. De altfel, tot în apropierea Castelului Sforzesco, o plimbare pe Corso Magenta, bulevardul modei și al cumpărăturilor, se recomandă ca o experiență ce nu poate fi trecută cu vederea, chiar dacă mulți nu se vor afla în postura de cumpărători, ci doar de boemi trecători prin fața vitrinelor. Privim și noi cu jind la mărfurile de un bun gust strălucitor, după care ne liniștim spunându-ne că nu tot ce-ți trebuie este și necesar.

     Ajungem în cele din urmă în Piazza della Scala, popas obligatoriu dacă te afli în Milano. Templu al muzicii, Scala di Milano s-a ridicat în 1778 pe locul fostei biserici Santa Maria della Scala, după planurile arhitectului Giuseppe Piermarini. Cu un exterior modest, neoclasic și prin nimic remarcabil, această operă este cea mai prestigioasă din Europa, pe scena ei fiind consacrați cântăreții și primadonele lumii.kveit4008s

     În fața clădirii teatrului, în mijlocul pieței Leonardo da Vinci privește îngândurat foiala mulțimii. Monumentul este opera sculptorului Pietri Magni, care l-a reprezentat pe titanul Renașterii pe un piedestal la poalele căruia străjuiesc patru dintre studenții favoriți ai artistului, simboluri pentru cele patru domenii în care a excelat Leonardo da Vinci: arhitectura, ingineria, pictura și sculptura.

     Ar mai fi multe de povestit despre Milano, un oraș complet și pe gustul tuturor care poate oferi fiecăruia ceva captivant și de neuitat, indiferent de așteptările și preferințele noastre atât de diverse. Iar locurile despre care v-am povestit sunt doar o mică parte din ceea ce oferă capitala Lombardiei. Promit să revin cu alte povești…

Magdalena Vaida

Anunțuri

Rouen – orașul celor o sută de clopotnițe


De la Paris, la Rouen – orașul în care Sena, șerpuind larg, se pregătește pentru întâlnirea cu marea – șoseaua națională trece printr-un peisaj cuminte, presărat cu sate colorate, câmpii riguros lucrate și pășuni verzi, pe care stau tolănite celebrele vaci normande, rumegând iarbă și meditând la deșertăciunea vieții, probabil.

SONY DSC

Vechea capitală a Normandiei, Rouenul multisecular, cu porturile și străzile sale animate te îmbrățișează brusc, cu autoritatea falnicelor sale construcții ogivale. Denumit Rotomagus de către romani, Rouen a fost, după trecerea populației la creștinism, o țintă continuă a atacurilor normanzilor veniți din Norvegia și Danemarca. În anul 911, în urma înțelegerii încheiate între Carol al III – lea, cel Simplu, și Rollon, căpetenia normanzilor, aceștia se stabilesc pe teritoriul ce le poartă și astăzi numele, acceptând suzeranitatea regilor francezi. Un ținut râvnit și de englezi, scenă a numeroase raiduri și loc de desfășurare a zeci de bătălii sângeroase, ultima fiind celebra Debarcare în Normandia, din al II – lea Război Mondial.

Anexarea Normandei de către Filip August (1204), domeniului regal, transformă reședința ducilor normanzi într-un puternic centru spiritual creștin și, în egală măsură, într-un prosper oraș comercial și industrial. Așa se explică existența unor impresionante monumente de artă gotică, destinate prin măreția lor să-i impresioneze și să-i copleșească pe străini.

Catedrala Notre-Dame de Rouen, zidită între 1201-1250, este edificiul cel mai impunător și una dintre cele mai frumoase biserici gotice din Franța (imortalizată și de Claude Monet). În perioadele următoare, sunt înălțate: Biserica Saint-Ouen, considerată ca tipul clasic al stilului gotic ajuns la completa sa dezvoltare; Biserica Saint Maclou și Abația cu același nume, ambele în stil flamboyant; Biserica Saint Croix des Pelletiers, transformată în sală de conferințe; Biserica Saint Patrice; Biserica Saint Laurent, care adăpostește muzeul feroneriei; Biserica Saint Godard și încă multe altele, Rouen fiind numit, pe drept cuvânt, „orașul celor o sută de clopotnițe”.

În timpul Războiului de 100 de ani, Rouen este cucerit de englezi, de acest episod legându-se martiriul Ioanei d’Arc. După recucerirea orașului, începe o nouă epocă de înflorire a comerțului, industriei și artelor. Se ridică noi clădiri, Palatul de Justiție, capodoperă a arhitecturii gotice civile (1508-1509); Hotel Dieu, sediul actualei prefecturi și Hotel de Bourgtheroulde, fiind doar câteva dintre ele. În jurul marilor edificii s-au înălțat apoi numeroase alte clădiri impunătoare, aparținând negustorilor bogați și notabilităților orașului, multe păstrându-se intacte până în zilele noastre.

1240Astfel, rue de La Grosse Horologe, una dintre cele mai animate străzi este și una dintre cele mai vechi artere ale orașului. Aici se află La Grosse Horologe, un pavilion din epoca Renașterii, ce adăpostește un orologiu din 1447. Un labirint de străzi, străduțe și pasaje pitorești, adevărate muzee în aer liber, cu clădiri din secolele XV, XVI și XVII, dau un farmec aparte orașului. Un oraș în care te poți rătăci ușor, la propriu, dar și la figurat pe aripile fanteziei…

Ieșirea din labirint” te aduce, inevitabil, în Vieux-Marche, un spațiu singular prin emoția pe care o provoacă francezilor, dar și străinului cunoscător al istoriei Franței. Aici, un mozaic încrustat între dalele pieței, indică locul în care, la numai 19 ani, Ioana d’Arc a fost arsă pe rug, la 30 mai 1431. O biserică modernă, inaugurată în 1979, având forma unei corăbii răsturnate, cinstește memoria celei care, în 1920, este canonizată și declarată eroină națională. Serbările medievale anuale, organizate în cinstea ei în ultima duminică din mai, sunt un alt prilej de a rememora o pagină din istoria țării.

462

Rouen este și patria lui Corneille și Flaubert. În cele două muzee care le cinstesc memoria, sunt păstrate cu pietate, obiectele care le-au aparținut, manuscrisele și însemnările diverse, precum și inefabila atmosferă a trecutului. Atmosferă ce plutește, de altfel, deasupra întregului oraș.

Peregrinarea mea prin Rouen s-a încheiat seara târziu, alături de prietenii sosiți din nord, din Le Quesnoy, într-un mic restaurant cu specific mexican. Acolo, cu naivitatea proprie tuturor turiștilor, pe un perete plin de însemnările trecătorilor clienți, mi-am permis să contribui și eu la acel babel lingvistic scriind, în românește: „Aș vrea, ca odată, cândva, să fiu din nou aici, alături de prietenii mei!”

Și am mai fost, de două ori…

Magdalena Vaida

De la Dunăre, la Rin


Viena, Linz, Passau şi de aici, la Regensburg, Dunărea ne intersectează drumul sau şerpuieşte alături de noi. O prezenţă familiară Dunărea, alergând spre Marea Neagră, care o aşteaptă nerăbdătoare să-i soarbă valurile încărcate de poemele, basmele şi cântecele adunate în cele opt ţări pe care le străbate.

rin

Spre disperarea noastră, şoferii autocarului detestă oraşele. Mici sau mari, fără discriminare. Ce să vezi în ele? Biserici? Muzee? Să fim serioşi, pierdere de timp… E aproape imposibil (deşi sunt „închiriaţi”, deci la dispoziţia noastră!) să-i convingem să părăsească autostrada. Numai pe autobahn se simt bine, numai acolo se simt zei. Drept care, Nürnberg, Würtzburg sau Frankfurt rămân simple nume pe indicatoarele rutiere…

La Mainz ajungem spre orele după-amiezii, numai bine pentru a bea o cafea şi pentru a privi în jur. Cel mai important fluviu european, prima arteră comercială a Germaniei, Rinul, ne întâmpină leneş, saturat de istorie şi legende, străbătând Rhineland-ul, una din regiunile cele mai active şi mai dens populate din lume.

Neîntrecuţi în duritatea cu care îşi apără minunatul colţ de natură ce le-a fost hărăzit, nemţii se pot mândri azi cu cele mai curate ape din Europa. Şi o fac, fără modestie. Dar, înainte de a vorbi despre protecţia mediului, comunele şi oraşele care se înşiră ca mărgelele pe malurile Rinului, au făcut investiţii de sute de milioane de mărci pentru construirea unor instalaţii de epurare. Să fii ecolog convins nu este numai o atitudine sub impulsul momentului, nu este o modă sau un moft politic, ci un exemplu. Un mod de viaţă. După dezastrul ecologic care aproape a distrus Valea Rinului şi bazinul Ruhr, după exploatarea inconştientă a resurselor, nemţii au trecut de la aroganta deviză: „Economia trebuie să aibă prioritate faţă de ecologie”, la imperativul „Nu poate exista economie fără ecologie”, iar rezultatele se văd pretutindeni în ţară.

Istoria Mainz-ului ca şi a celorlalte oraşe de pe Rin se pierde în negura timpului. Romanii au ridicat aici un castrum şi alături de acesta avea să ia fiinţă şi să înflorească o nouă cetate. Mainz devenind mai târziu capitala puternicei ligi a oraşelor renane. Adevărata sa strălucire însă, îi va fi adusă de Gutenberg, Johannes Gensfleisch zum Gutenberg, fiu al cetăţii şi inventatorul tiparului.Gutenberg

Bonn, capitala Germaniei, situată pe malul stâng al Rinului, e foarte aproape de Koln. Vedem de la distanţă Podul Kennedy, expresie a arhitecturii ultra-moderne, dar dincolo de fier şi beton, Bonnul va rămâne mereu vechiul oraş universitar, locul unde s-a născut Beethoven.

Ne apropiem de Köln, odată cu înserarea. Imense blocuri de beton, metal şi sticlă se ridică peste tot, iar la poalele lor, parcuri întinse, pline de verdeaţă. Podurile, care aduc un spor de frumuseţe peisajului, se aruncă peste fluviu pline de elan şi o binemeritată mândrie. Printre acestea, un pod suspendat, sprijinit pe un singur pilon, în formă de A, Podul Severin. Şi peste toate, profilându-se pe cerul de cerneală, turlele ascuţite ale Catedralei, dominând parcă întreg oraşul şi Rinul.

Încerc o uşoară emoţie la vederea acestui monument simbol despre care citisem de atâtea ori. Parcăm în imediata apropiere a Catedralei, la doi paşi de Gară.

Înălţat pe o ridicătură formată dintr-o acumulare de ruine romane, unde se spune că prin secolul al XI -lea a existat o catedrală carolingiană, Kölner Dom pare să strângă în juru-i întreaga viaţă a oraşului.

colonia_n

Este sâmbătă seara şi tocmai s-a încheiat concertul unei cunoscute formaţii rock şi sute de tineri hălăduiesc în jurul edificiului aşteptând să treacă timpul până la ora plecării trenului. Peste tot gunoaie şi damf de bere şi nu pot să nu mă gândesc la cei de la salubrizarea oraşului pe care îi aşteaptă o muncă demnă de Hercule curăţind grajdurile lui Augias. Bineînțeles, dimineaţa totul va străluci de curăţenie, iar oraşul îşi va înghiţi cu lăcomie porţia zilnică de turişti.

Părăsim Köln-ul feeric luminat, după ce am avut parte şi de un spectacol de artificii pe fundalul căruia, Domul ni s-a părut mai mare, mai întunecat, dar nu mai puţin impresionant.

În ce mă priveşte, am plecat din Köln cu regretul, printre multe altele, de a nu fi cumpărat o sticlă de „Colonia”, celebra apă parfumată fabricată prima dată în 1709 de Johan Maria Farina… O voi face cu siguranţă la următorul meu popas prin aceste locuri.

Magdalena Vaida

http://dejulmeu.ro/index.php/2016/05/08/de-la-dunare-la-rin/

Praga de aur


Praga. La o distanţă de 25 de ani de la a doua mea vizită în capitala Cehiei, regăsesc „oraşul de aur” în 2005, întinerit, cochet, foarte european şi plin de turişti. Foarte mulţi turişti.

Inevitabil, în Praga toate drumurile duc spre oraşul vechi. Pornind de la Muzeul Naţional de Artă (unde a parcat autocarul), după ce am rătăcit prin pasaje subterane, metrou stradele aglomerate, şi după ce am trecut pe lângă zecile de vitrine cu un belşug de produse expuse foarte occidental, simt cu toată fiinţa apropierea vechiului oraş.

Praga cea „bătrână” începe cu Turnul Pulberăriei, o construcţie înaltă, pe sub care, printr-o boltă largă – ce suportă ascuţitele forme ale goticului – poţi intra direct în istorie.

palatul.kinsky

Conform tradiţiei, oraşul a fost fondat în secolul al IX – lea într-o vreme tulburată de violente conflicte religioase. În 929, tânărul rege creştin Wenceslav a fost ucis de fratele său păgân Boleslav cel Crud, regele asasinat fiind ulterior canonizat şi declarat sfântul ocrotitor al Boemiei. În timp, Boemia (care, în mare parte corespundea cu teritoriul de astăzi al Republicii Cehe) a fost cuprinsă între graniţele Sfântului Imperiu Roman. În 1355, Praga a devenit capitala imperiului condus de regele Carol de Boemia, autorul unor proiecte ambiţioase între care: prima universitate din Europa Centrală (Universitatea Carol) şi Podul Carol, terminat în 1400. În schimb, remodelarea Catedralei Sfântul Vitus, începută de Carol, a fost definitivată abia în 1929, catedrala fiind inclusă în complexul arhitectonic cunoscut sub numele de Hradcany (Castelul).

From above
Podul Carol

„Oraş în oraş”, Castelul mai cuprinde vechiul palat regal Sobeslav, fondat în secolul al XIII – lea, Palatul Ludovic, în stil renaissance („aripă” adăugată vechiului palat de Vladislav Jagellon, la începutul secolului al XIV – lea), Capela Tuturor Sfinţilor, construită pe vechiul amplasament al capelei romane din secolul XII şi celebrele Grădini Regale, de unde se deschide o splendidă panoramă asupra oraşului şi tumultoasei Vltava.

Coborând spre centrul vechi, o haltă obligatorie o constituie Zlatna ulicka, stradă „muzeu în aer liber”, numită şi Lâna de Aur. Străjuită de Turnul Alb şi Turnul Dalibor, strada scurtă şi îngustă, cu minuscule clădiri colorate, a atras de-a lungul secolelor numeroşi artişti şi scriitori, Jan Neruda, Franz Kafka, Jiri Trnka şi Erwin Weill fiind doar câteva nume care au contribuit la celebritatea locului. Dar, adevărat faimă a străzii, potrivit legendelor locale, se datorează alchimiştilor găzduiţi de excentricul Rudolf al II -lea de Habsburg şi, mai ales rabinului Loew ben Bezalel (1526-1609), „părintele” Golemului.

zlatna.ulicka

Înlănţuite şi suprapuse într-o paradă fastuoasă din punct de vedere arhitectonic, clădirile Pragăi – romane, gotice, baroce, renaissance, empire, art-deco – au, spre cinstea edililor ei, trecuţi şi prezenţi, vizibile atribute evocatoare. Istoria oraşului e peste tot şi la mare cinste. Inscripţii, plăci comemorative, basoreliefuri, monumente, vitrine cu obiecte vechi şi cu o puternică încărcătură simbolică, amintesc trecătorilor, iar pe turişti îi atenţionează, că în locul X., în casa Y. sau în piaţeta Z. s-au petrecut fapte ori întâmplări importante din istoria frământată cu sânge a oraşului, unele chiar destul de recente.

Piaţa vechiului oraş, Staromestske Namesti, de unde se răspândesc radial cel puţin zece străzi, păstrează cu o sfântă nobleţe amintirea mişcărilor husite. Pornită de aici, din Praga, mişcarea cu largi ecouri în istoria europeană, este evocată de inspiratul monument închinat teologului de la Universitatea Carol, Jan Hus, de sculptorul Ladislav Saloun. Uciderea lui Jan Zellivsky, discipol al marelui reformator şi căpetenie a celor mai săraci praghezi, execuţia celor 56 de răsculaţi husiţi şi a căpeteniei lor, Jan Rohac de Duba, decapitarea celor 27 de conducători cehi ai revoltei împotriva trufaşei case catolice de Habsburg, toate petrecute în această piaţă, sunt cinstite prin plăci comemorative, busturi şi alte semne menite să imortalizeze eroii poporului ceh.

orologiu

Înconjurată de edificii celebre – între care bisericile Sfântul Nicolae, Sfânta Maria din Tyn şi Palatul Kinsky – piaţa păstrează într-un fel original, ca un memento şi cumplita atrocitate petrecută la sfârşitul celui de al doilea Război Mondial. Cu o zi înainte de sfârşitul conflagraţiei, la 8 mai 1945, tirul tancurilor germane a fost îndreptat, răzbunător, asupra frumosului Orologiu Astronomic din turnul primăriei, Staromestska Radnice, iar focul a distrus partea de nord a vechii clădiri. Mecanismul orologiului a fost reparat, iar sculptorul Vojta Sucharda a cioplit din douăsprezece bucăţi de lemn, alţi 12 sfinţi care se învârtesc din oră în oră, în timp ce Moartea sună cu un clopoţel, ameninţarea cristalină a sfârşitului.

Aripa distrusă a clădirii n-a mai fost restaurată şi nici n-o să mai fie vreodată, golul din piaţă având rostul de a reaminti mereu, tuturor, o barbarie pe care lumea nu are dreptul s-o uite.

M.Vaida

The Merry Cemetery of Sapanta


Small-town Romanian cemetery filled with darkly humorous gravestones

Image

When someone dies, their memory generally enters a kind of idealized state in the minds of those who loved them. Their flaws are forgiven and forgotten, and the way in which they passed (especially if it was unpleasant) often goes unspoken. Only the sweet stories about the person are retold. On their tombstone generalized niceties are written, often reduced to as little as „Rest in Peace.”

Image

Not so in the town of Săpânţa, Romania, where at the Cimitirul Vesel or „Merry Cemetery,” over 600 wooden crosses bear the life stories, dirty details, and final moments of the bodies they mark. Displayed in bright, cheery pictures and annotated with limericks are the stories of almost everyone who has died of the town of Săpânţa. Illustrated crosses depict soldiers being beheaded and a townsperson being hit by a truck. The epigraphs reveal a surprising level of truth. „Underneath this heavy cross. Lies my mother in law poor… Try not to wake her up. For if she comes back home. She’ll bite my head off.”

Stan Ioan Pătraş was born in Săpânţa in 1908, and at the age of 14 he had already begun carving crosses for the local cemetery. By 1935, Pătraş had begun carving clever or ironic poems — done in a rough local dialect — about the deceased, as well as painting the crosses with the deceased’s image, often including the way in which the individual died in the image.

Image

Stan Ioan Pătraş soon developed a careful symbolism in his work. Green represented life, yellow represented fertility, red for passion, black for death. The colors were always set against a deep blue, known as Săpânţa blue, which Pătraş believed represented hope, freedom, and the sky. Other symbolism — white doves for the soul, a black bird to represent a tragic or suspicious death — worked their way onto the crosses, as did Pătraş’s dark sense of humor.

Image

Săpânţa is a small town with few secrets, and often the dirty details of the deceased made it onto the crosses. One reads „Ioan Toaderu loved horses. One more thing he loved very much. To sit at a table in a bar. Next to someone else’s wife.” The deceased town drunk has a grave showing a black skeleton dragging him down while he swigs from a bottle, noted in his epitaph as „real poison.”

Image

Pătraş single-handedly carved, wrote poems for, and painted well over 800 hundred of these folk art masterpieces over a period of 40 years. It wasn’t until near the end of his life, in the early 1970s, that the merry cemetery, as the town has dubbed it, was discovered by the outside world, when a French journalist publicized it.

Image

Stan Ioan Pătraş died in 1977, having carved his own cross and left his house and work to his most talented apprentice, Dumitru Pop. Pop has since spent the last three decades continuing the work, carving the cemetery’s crosses, and has turned the house into the merry cemetery’s workshop-museum. Despite the occasionally dark comedy, or merely dark, tones of the crosses, Pop says no one has ever complained about the work.

„It’s the real life of a person. If he likes to drink, you say that; if he likes to work, you say that… There’s no hiding in a small town… The families actually want the true life of the person to be represented on the cross.”

Pop has one complaint about the work, that it can get repetitive. „Their lives were the same, but they want their epitaphs to be different.”

Image

http://atlasobscura.com/place/merry-cemetery

You’ll Die Laughing, if You’re Not Already Dead

By PETER S. GREEN  ( The New York Times )

SAPANTA, Romania – Death, when it visits this isolated town in a forgotten corner of Europe, comes laughing – in the guise, almost, of a comic book.

Image

 

While alive, the people of Sapanta’s 1,500 hearths eke out a rudimentary existence, tilling dark brown fields with horse-drawn plows, carding and spinning wool for thick blankets woven on burnished wooden looms, tending flocks of bleating sheep and saturnine cows.

Image

On Sundays they distill copper vats of fermented fruits for their potent liquor, tuica (pronounced TSUI-ka), attend Orthodox church services and gossip at the bus stop or the cafe dressed in colorful folk costumes.

But when a citizen of Sapanta dies, Dumitru Pop, a farmer, woodcarver and poet, gathers his notebook, chisels and paintbrushes and prepares to carve a poetic and pictorial homage of the deceased onto an oak grave marker in what villagers now call the Merry Cemetery, beside the Church of the Assumption.

Image

The 800 or so carvings – a festival of color – show the dead either in life or at the moment that death caught them, while the poems, mostly in a simple iambic tetrametre, are a final apology for an often ordinary life.

„The epitaphs,” explained Mr. Pop, „were conceived by the Master, a message from the dead man to the living world.” The Master was Ioan Patras Stan, a carver who scrawled his first verse on a tomb around 1935 and recorded the town in poetry until his death in 1977, when Mr. Pop, his apprentice, took over.

Image

The blue-painted oak slabs, decorated with floral borders and a riot of colors, fade and flake quickly in the harsh climate. The pictures are rudimentary, of women spinning yarn, of farmers on prized tractors, of a teacher at his desk or a musician playing the local three-stringed cello. Gheorghe Basulti, the butcher, is pictured chopping a lamb with a cleaver, a pipe at his lip. His life, which ended in 1939 at the age of 49, was apparently straightforward:

As I lived in this world,

I skinned many sheep

Good meat I prepared

So you can eat freely,

I offer you good fat meat

And to have a good appetite.

Ioan Toaderu loved horses, but, he says from beyond the grave:

One more thing I loved very much,

To sit at a table in a bar

Next to someone else’s wife.

There is the rare flash of anger, as with the epitaph for a 3-year-old girl whose name is no longer visible on the headstone but apparently perished in an auto accident.

Image

Burn in hell, you damn taxi

That came from Sibiu.

As large as Romania is

You couldn’t find another place to stop,

Only in front of my house to kill me?

Sometimes the headstones are a warning. Dumitru Holdis was overly fond of Sapanta’s moonshine. A black skeleton grabs his leg as he lifts a bottle to his lips, and his epitaph denounces tuica as „real poison.”

„What is on the stone is the truth,” said Mr. Pop, 46, sitting in the main room of Mr. Stan’s old wooden farmstead, where he now lives. In a small town, he said, „there are no secrets.”

Image

On Sundays, Mr. Stan walked about town eavesdropping on gossip, taking notes in a small book. Another source of inspiration is the wake, when friends and relatives gather to tell jokes and write a lengthy poetic tribute, called a vars.

Image

Where Mr. Stan was self-taught and never attended school, Mr. Pop is an avid reader of Romanian literature and a great fan of the nation’s 19th-century poet Mihai Eminescu. Mr. Pop said that his own poems, while keeping touches of the local dialect, are much closer to literary language than Mr. Stan’s.

Image

The only problem, said Mr. Pop, is that in a small town, there is not much to differentiate the routines of the inhabitants. „Their lives were the same but they want their epitaphs to be different,” he said.

In the summer months after he has planted his nine acres with horses borrowed from a neighbor, he begins to carve the grave marker.

Image

Wood is a natural choice in a town where many houses are still made from logs neatly dovetailed and the roofs are sheathed in wooden shingles. Mr. Pop chooses an oak from nearby forests and fells it himself.

The carving is done with hand chisels at a bench in an open-sided room alongside the cowshed. A table saw for slicing planks is his only concession to progress since the Master died. Paints are still a problem – those who can afford it hire Mr. Pop’s three apprentices to repaint the grave markers of their relatives every 15 years or so. The living room of Mr. Stan’s old house is a gallery of his carvings – and polychrome pinups of his favorite folk musicians.

Until last year, when a phone call came from the museum in the county seat of Sighetu Marmatiei, there were also portraits of Romania’s brutal Communist dictator, Nicolae Ceausescu, and his equally reviled wife, Elena. Mr. Pop says he has the portraits locked away, awaiting the next change in Romania’s political winds. „In time, they will come back on the wall,” Mr. Pop said, reflecting the accumulated wisdom of Eastern Europeans who have seen many isms prevail over the last century.

Image

In fact, the Communists embraced the Merry Cemetery. On one grave marker sits a Communist official named Ioan Holdis, a seal with the hammer and sickle in his hand and a Bible open on the table before him. The verse says:

As long as I lived, I loved the Party

And all my life I tried to help the people.

Image

Ethnologists say Sapanta’s laughing cemetery is likely a reflection of attitudes that come from the time of the Dacians, early inhabitants of Romania, and have been passed down in folklore ever since. The historian Herodotus said the Dacians were fearless in battle and went laughing to their graves because they believed they were going to meet Zalmoxis, their supreme god.

Image

The Rev. Grigore Lutai, Sapanta’s Orthodox priest, concurs. „The people here don’t react to death as though it were a tragedy,” he said. „Death is just a passage to another life.”

Read more articles about Romania at

www.RomaniaTourism.com/Romania-in-the-Press.html

 

Vedi San Pietro…


Image

Roma – locul unde, după cum ştim de la geografie, istorie, literatură şi limba latină, duc toate drumurile… Pentru majoritatea turiştilor însă, toate aceste drumuri, către şi de la Roma, poartă un nume: Gara Termini. Gara cu peroanele, cu liniile ferate, cu trenurile care vin şi pleacă, cu casele de bilete, cu chioşcurile alimentare, cu ziare, cu magazine pline de artizanat „Made în China”, cu o mulţime de pierde vreme şi şmecheri gata să-ţi propună orice, de la cazarea la o pensiune ieftină, până la cel mai performant telefon mobil pe care musai trebuie să-l vezi şi să-l cumperi la preţ de chilipir.

Aici sosim, de aici pornim, cu metroul, spre centru, spre cel mai mic şi mai evlavios stat din lume. Vaticanul – 44 de hectare, o mie de locuitori şi mai multe miliarde de euro depozitate în opere de artă şi bănci. Reşedinţa Papei şi al creştinismului de tip catolic.

Image

Intrăm în vasta piaţă rotundă, înconjurată de coloane şi statui, deja impresionaţi până la teamă şi ne aşezăm la interminabila coadă dublă, triplă a celor care vor să intre în catedrala San Pietro. O lume pestriţă, nu doar sub aspect vestimentar, ci şi rasial şi religios avansează cu paşi mici spre uşile edificiului, spre oamenii de ordine, spre scanere şi halebardierii elveţieni.

Image

Catedrala, compusă din mai multe capele, ale o lungime de… şi o înălţime de… Dar pe cine interesează aceste date tehnice, precise, când simţi cum atmosfera şi lumina abia filtrate îţi apasă umerii? Când rezonanţa uriaşelor săli îţi bubuie în timpane cu forţa unei tornade? Când priveşti cupola celestă, rezultat al duelului dintre Michelangelo şi Bramante? Când auzi „Pieta, uite Pieta!” – după care ţi se taie răsuflarea când te trezeşti în faţa ei? Singura sculptură pe care Michelangelo a semnat-o, a vrut s-o semneze…

Privesc expresia fecioarei şi mă întreb cum poate suporta marmura atâta durere? Cum a suportat loviturile de ciocan primite de la ungurul australian Laszlo Toth, care într-o zi de „sîmbătă – scria „The New York Times” –  în 21 mai 1972, la ora 11,30 s-a repezit asupra ei urlând – „I am Jesus Christ!” („Eu sunt Isus Cristos!”). I-au fost mutilate braţul stâng, ochiul stâng şi nasul. Psihopatul de 33 de ani, în căutare de celebritate a făcut presa vremii să vuiască oripilată. Cea mai frumoasă şi cea mai iubită sculptură dintre operele marelui artist al Renaşterii italiene a gemut sub loviturile obtuzităţii furibunde. A fost nevoie de un an şi de 20 de experţi restauratori – mai mult decât i-a trebuit lui Michelangelo ca să dea nemurire blocului de marmură, în 1499 – pentru a vindeca rănile fecioarei. La capătul acestei trude migăloase, Pieta s-a întors la locul ei, ocrotită de atunci de un ecran de plexiglas şi de un cordon de protecţie aşezat între ea şi vizitatori.

Image

Michelangelo a fost un romantic, un romantic avant la lettre, dacă vreţi, dar romantic, în pofida a tot ce mi-ar spune un profesor de istoria artei. Nu trebuie decât să-i priveşti lucrările.  Pe David, poem al frumuseţii şi forţei omeneşti. Pe Moise, un puternic şi înţelept, erou civilizator obligat toată viaţa să rezolve probleme biblice. Pe Adam, privindu-şi alene creatorul, cu o expresie satisfăcută de unic strămoş al tuturor seminţiilor de pe pământ. Sau pe trupeşa Eva, cu alura ei de zeiţă a fecundităţii, cărnoasă şi maternă, dar ce zeiţă! Din marmură a eliberat eroi, a creat uriaşi, dându-i ca model lumii şi i-a făcut să sufere, să încerce laolaltă cu el, artistul, drama neputinţei de a face lumea să fie mai bună decât este.

Image

Dacă ar trebui să aleg între da Vinci şi Michelangelo, cu siguranţă că l-aş alege pe acesta din urmă. Pentru că a trăit intens tot ce se petrecea în jurul său, participând şi suferind.

Image

Îmi ofer un scurt răgaz şi ne aşezăm, eu şi Alexandra, pe o bancă din piatră de unde putem vedea o serie de mici gherete negre împărţite în două compartimente. Într-unul din aceste compartimente aşteaptă cu siguranţă conştiincios, un padre. Din timp în timp, în cealaltă despărţitură intră pe rând un domn, o doamnă, o domnişoară… Pe gheretă stă atârnat un afiş care anunţă în câte limbi poţi căpăta iertarea păcatelor şi penitenţele posibile. Şi eu şi Alexandra suntem catolice, nu şi practicante fervente. Dar suntem la Vatican, suntem în San Pietro, iar eu sunt incredibil de emoţionată. Îngenunchem în faţa unei statui a Mântuitorului într-o capelă mai liniştită şi ne rugăm. Aşa cum ştim. Eu, mulţumind providenţei pentru şansa de a fi aici, pentru că niciodată n-am crezut că acest lucru va fi posibil. Alexandra, numai ea ştie pentru ce, dar cu siguranţă ceva legat de tulburătoarele drame ale adolescenţei. Pentru ea, pentru cei de vârsta ei, libertatea de a călători este ceva normal. Aşa şi trebuie să fie, un lucru firesc, de care generaţia mea şi a părinţilor mei nu a avut parte. Un drept şi o bucurie care ne-au fost furate de comunism. Un motiv în plus să urăsc un regim care ne-a mutilat, lăsând în urmă sechele niciodată vindecabile.

Image