În „Coma hindusă”, simți enorm și vezi jegos!


După decembrie 89 „democratizarea” României ar fi trebuit să coincidă cu libertatea intelectuală și spirituală a scriitorilor, dar realitatea a demonstrat că ei au cunoscut mai multă disensiune decât armonie, în viața lor publică și particulară, iar unul din elementele notabile l-a constituit tendința neliniștitoare că există o mare doză de suferință în efortul de a face față realității. S-a repetat și se repetă obsesiv că „democrația românească este pragmatică și utilitaristă”, în timp ce scriitorii au rămas în mare parte tributari unor idealuri mult îndepărtate de economie și politică. Posibil. Cert este că mulți dintre acești scriitori, deseori apolitici, știau atunci și știu acum mai multe despre manipulare, alienare, nesiguranță, izolare, depresii, sinucideri decât despre orice alte tipuri de experiență umană, mai mult în orice caz decât concetățenii lor neturmentați de daimonul creației. Experimentând direct o bogată varietate de nevroze și psihoze, prozatorii, dramaturgii, oamenii culturii creative în general, nu au dus lipsă de material pentru operele lor și, preocupați de modul în care pot „transcrie” realitatea într-o formă artistică, mulți au reușit. Aici l-aș încadra pe Mircea Daneliuc care și-a modelat proza în jurul unor probleme aparent banale sau fals-banale, dar care s-au dovedit simptomatice într-o societate debusolată ca a noastră. 


	Cunoscut pentru filmele și cărțile sale corozive, cu personaje plasate în circumstanțe bizare, înstrăinate, într-un interviu cu Cristian Teodorescu (Cațavencii/30 iunie 2021), Daneliuc spune: „spre deosebire de mulți concetățeni, văd jegos, n-am ce face. E o afecțiune. Dar, jegos-jegos!…” Simt enorm și văz jegos ar putea fi, așadar, motto-ul recentului volum Coma hindusă, apărut la Editura Alexandria Publishing House, Suceava, 2021. De fapt, această parafrază după Caragiale ar putea fi motto-ul întregii opere semnate Daneliuc, indiferent dacă ne referim la cinematografie sau literatură. Cu atâta mizerie fizică și morală în jur, nici nu poți să vezi altfel sau să vezi altceva.
 
	Romanul „Coma hindusă”, primul despre pandemia noastră cea de toate zilele, este dificil de rezumat și nu este ușor sau comod de citit, dar are o poveste remarcabil de simplă: un polițist cu grade multe, pensionat de „tânăr” (ca pedeapsă!) își trăiește odiseea proprie, în plină nebunie COVID-19. Daneliuc pornește de la cazul real și intens mediatizat al polițistului, fost adjunct al Poliției Capitalei, care a fost într-o excursie de 10 zile cu amanta, iar la întoarcere s-a simțit rău și s-a internat la spitalul cu regim special. Când a fost întrebat de medici dacă a călătorit în străinătate, a spus că nu. Medicii l-au trimis la Spitalul Matei Balș unde a fost diagnosticat cu coronavirus. În tot acest timp, și-a contaminat familia - fiul, nora însărcinată și nepotul. De la el au luat Covid 19 și alții, inclusiv o doctoriță gastroenterolog. Tratat în registrul senzaționalului bulevardier de către presă, subiectul devine prin scrisul lui Daneliuc un cu totul altceva: o frescă satirică a prezentului și un foarte amar roman social-politic.
„Ce e mai deprimant e că nu văd unde scrie IEȘIRE, nu văd deloc. Puhoi, de parcă ies de la meci, aproape opt miliarde de blegomani, și, mai devreme sau nu, până la urmă-i împachetează. Ai ceva de distrus? Ia de-aici, contează pe mintea mea infantilă, io-s indolentul de bună-credință, dar măcar un respect, pretind un respect. Ce-i mai frumos decât o demolare frumoasă! Întâi o țară de procurori, acum asta de sanitari fripturiști: două pârnăi. E greu să-i fentezi, nici nu știi când li se pare ceva și te-nchid în spital: vai de mine, ești bolnăvior?!... Ia treci la carantină puțin; puțin, îți spunem noi cât. Multă sănătate la toți! Apropo, procurorii se-mbolnăvesc? Îmi pare rău că nu se pot dărâma piramidele alea care te enervează că-s și învechite și nu folosesc la nimic; asta ar fi o treabă mișto!... Multă piatră centralizată, atât.”
	Tensiunea romanului crește treptat, iar interesul lecturii sporește prin faptul că personajul Cezar Botoieru dezvăluie mai mult sau mai puțin voalat culisele și resorturile secrete ale sistemului care l-a expulzat (intrigi meschine, rivalități ascunse, lovituri și contralovituri), făcând apel la o remarcabilă doză de „adevăr istoric”. Ultima surpriză rămâne portița pe care autorul o lasă deschisă, totuși, spre un final cu o concluzie mai apăsată.
	Dincolo de felul fascinant în care se joacă cu așteptările cititorilor, Daneliuc își creionează cu precizie toate personajele, ilare și tragice, aflate într-o permanentă și inutilă mișcare browniană, incapabile de introspecție, dar stăpânite de o logoree menită să acopere un imens gol interior. 

„- Cu mască, cu mască! Puneți masca pe față.
- E sub mine.
- Saltă-te puțin ca s-o scot.
- Oh, Doamne...
- Nu-i mai bine cu mască?
- Ei draci!
- O s-o purtați și în casă, să nu spui că n-am spus! Dacă-și pune ăla mintea cu voi, o s-o purtați și la baie (...). V-a amenințat, da, pe televizor? A făcut din deget? Să nu te usture carcalacul din pat sau de pe pereți, să iei vreun Clostridium.”

	În anumite momente însă, atmosfera din „Coma hindusă” este aproape sufocantă și în timp ce citeam mă gândeam la „Ulysses” a lui Joyce. Romanul nu este doar inventiv și labirintic în construcția sa, ca o aventură mitică în cotidian, ci este și un portret uimitor al proceselor psihologice interne parcurse de personajul principal. Daneliuc nu te lasă nici măcar pentru o clipă să uiți că tot ceea ce descrie (vede) este adevărat sau dacă nu este, poate deveni oricând real. De unde și titlul sugestiv „Coma hindusă”, cu trimitere clară la cetățenii lumii, majoritatea deja în comă indusă. Adică, într-o stare de inactivare profundă a creierului, de alterare importantă a stării de conștiență, obținută prin utilizarea unui medicament (sau prin propagandă). O „dezactivare indusă” pentru ca „pacientul să nu simtă durerea, să fie liniștit și astfel structurile organismului să se refacă”!
- Ați încercat vreodată să vă anihilați și eul din dumneavoastră? Persoana care sunteți. Asta dac-ați putea...!
- Eul meu? Adică moleculant? Pentru ce? Ce simt eu despre mine, cum ar veni?
- Vă iese? Ia încercați.
- Cred că pot...
	Domnul chestor se concentră de câteva ori cu înghițituri succesive, pentru că experiența contează, dar se văzu nevoit să renunțe.
- Cum adică? Dacă-l anulez, de unde mai știu că l-am anulat? Cum adică să-l anulez?”
De fapt, îi stătea Baribaldyi pe creier.
- Vedeți, treaba cu anihilarea în cap poate vă reușește, e greu, dar nu imposibil, pentru că ține de voință și dumneavoastră aveți. Dar eul nu, acolo-i altcineva, o altă persoană. Nu vă lăsați observat? Mare grijă cu cine discutați despre asta, fiindcă omul e mândru că-i animal superior, sfatul meu...
	Care persoană? Și ce? Își spuse el, simțindu-și voința activată intern. Îl suprim. Pușcărie pe viață...
	Era un gând rece și desfătător ca o bere scoasă din frigider într-o zi din alea, în București.!”

	Sigur, procesul de trezire dintr-o comă artificială este complicat şi presupune o călătorie a minţii printr-o serie de stări diferite. În cazul ieșirii din comă, starea de inconştienţă şi cea de trezie nu sunt clar delimitate, susțin neuropsihiatrii. Aşa cum somnul obişnuit are etape multiple, există diferite stări ale creierului pe care mintea le înregistrează în timp ce este inconştientă şi stări diferite în care creierul intră în timp ce se trezeşte. Într-o comă reală, non-indusă, nu există dovezi de cicluri circadiene fluctuante sau activitate cerebrală în schimbare. În acest caz, e destul de puţin probabil ca cineva să îşi amintească ceva sau chiar să viseze deşi, dacă persoana se trezeşte - ceea ce nu e garantat - ar putea intra de-a lungul acestui proces în stări mentale care îi permit să viseze. 
	Ce îşi amintesc oamenii după trezirea din coma indusă? Misterul "amintirii" a ceva ce nu s-a întâmplat niciodată, pentru că reţin din explicaţiile primite ulterior, numai ce li se pare logic sau mai convenabil. Își închipuie că au visat.
	„Coma hindusă” este genul de carte care îți rămâne undeva în minte, pentru totdeauna. Nu poți trece cu ușurință peste ea, deoarece vorbește despre posibilitatea ca oricare dintre noi să înșele sau să fie înșelat, să manipuleze crezând că are dreptatea de partea lui sau să fie manipulat în numele aceleiași dreptăți. În fine, oricare din noi poate să ajungă un pacient în comă indusă, întru binele personal și al societății și ce e mai trist, e foarte ușor să uităm definitiv cuvintele care au puterea de a trezi conștiințe, de a crea sau de a răsturna o lume.

Magdalena Vaida

Despre arta subtilă a „Propagandei”


În 1622, Papa Grigorie al XV – lea, îngrijorat de răspândirea protestantismului în Europa și în lume, a propus Curiei Romane înființarea Congregației pentru Răspândirea Credinței (Congregatio de Propaganda Fide) cu scopul de a supraveghea și facilita activitatea misionarilor din Lumea Nouă și nu numai. Totodată, misiunea congregației era de a restaura catolicismul printre „oile care rătăcesc nefericite prin lume” – în țările protestante și ortodoxe – și convertirea celor care practicau religii necreștine. Un pas considerat necesar în Contrareforma inițiată de Papa Pius al IV-lea în 1560 (în timpul Conciliului Tridentin). Cuvântul propaganda va intra în vocabularul uzual menținându-și sensul imprimat de catolicism până în secolul XIX.

Propaganda își are începuturile în istoria antică și precede creștinismul, nașterea propagandei fiind aproape simultană cu organizarea puterii. Dar, ca modalitate culturală, cu scop practic, propaganda aparține secolului XX, „epoca în care preluarea puterii, rămânerea la putere și exercitarea puterii nu mai pot fi concepute în absența influențării conștiente a maselor” – subliniază Michel-Louis Rouquette în Despre cunoașterea maselor (Editura Polirom, 2002). Odată cu Primul Război Mondial, termenul a primit treptat o conotație negativă, cu referire la răspândirea deliberată a unor informații, zvonuri, idei etc. cu scopul de a dăuna unor grupuri, mișcări, credințe, instituții sau guverne. Propaganda Aliaților în timpul Primului Război Mondial, iar mai târziu, propaganda nazistă și propaganda comunistă au contribuit din plin la această discreditare.

G.S. Jowett și V. O’Donnell în Propaganda and Persuasion (Sage, 1992), definesc propaganda ca „acțiune deliberată și sistematică de modelare a percepțiilor, de manipulare a cognițiilor și de dirijare a comportamentului în vederea obținerii unui răspuns care să satisfacă scopul propagandistului”. Propaganda înseamnă deci, o diseminare organizată a unei doctrine, ideologii sau idei, reprezentând o valoare pentru vorbitor, de la „vorbitorii” din Hyde Park, până la politicianul aflat în campanie electorală. Cuvântul cheie al definiției rămâne sistematic, deoarece, simpla expunere a unei idei, doctrine sau ideologii nu înseamnă propagandă. E nevoie ca acestea să fie răspândite printr-un sistem de comunicare care să le asigure un suport viabil, pe o perioadă de timp suficient de mare pentru a face ca publicul țintă să adopte un nou fel de a gândi. Propaganda cunoaște, în mod firesc, un proces psihologic și unul sociologic, între ele plasându-se „comunicarea de masă” care interferează cu elementele de psihosociologie.

Edward L. Bernays, cunoscut ca „părinte al relațiilor publice” și în egală măsură „părinte al propagandei ca psihologie aplicată” admitea că deși manipularea nu este propagandă, propaganda este manipulare. Ambele se folosesc de concepte ca: influență, putere, intenționalitate, comunicare, îndoctrinare, persuasiune, schimbare, atitudine, comportament, așa cum sunt tratate de psihologie, sociologie și științele comunicării. Septimiu Chercea atenționează însă că Bernays „folosește în Propaganda (Editura Alexandria Publishing House, Suceava, 2020) termenul de manipulare cu sensul de influențare, de schimbare, nu cu sensul din psihologia socială contemporană sau cu sensul figurat: mașinațiune, înșelătorie.” Cu toate acestea, fiecare experimentează o uniformizare a opiniilor, în vederea atingerii unui scop, încât granițele dintre manipulare, propagandă, publicitate și relații publice devin extrem de fragile și permeabile, fiind de cele mai multe ori încălcate sau ignorate. Inclusiv atunci când se vorbește despre o „propagandă albă” (white propaganda) sau deschisă, care nu-și ascunde obiectivele și sursa.

Astfel, percepția publică privind propaganda se apropie mai mult de definiția dată de istoricul militar Călin Hentea: „Propaganda constă în acțiuni de comunicare persuasivă, planificate, susținute de un sponsor, având drept scop final influențarea și chiar modificarea atitudinilor și comportamentelor unei audiențe țintă selectate, pentru satisfacerea unor interese politice ale sponsorului, folosind informații și argumente false, parțial adevărate, denaturate și exclusive, alături de cele adevărate și însoțite de diverse forme de constrângere și cenzură.”(Propaganda în război. O istorie universală – Editura Cetatea de Scaun din Târgoviște, 2014)

Pentru Bernays, „manipularea conștientă și inteligentă a cutumelor și opiniilor maselor este un element important într-o societate democratică. Cei care manipulează acest mecanism nevăzut al societății constituie un guvern invizibil, care deține puterea dominantă în țara noastră (este vorba despre SUA, n.a.). Suntem conduși, iar mințile ne sunt modelate, gusturile formate, ideile sugerate în mare măsură de către oameni despre care nu am auzit niciodată. Acesta este rezultatul logic al modului în care societatea noastră democratică este organizată. Marea masă a oamenilor trebuie să coopereze în acest mod pentru a putea alcătui împreună o societate care funcționează eficient”. Pe scurt, în viziunea lui Bernays, rolul propagandei este să instaureze ordinea în haos.

Evident, stăpânii invizibili „guvernează în virtutea calității lor de conducători, a abilității de a furniza idei folositoare și a pozițiilor cheie pe care le dețin în structurile societății.” Și, adaugă Bernays: „Indiferent ce atitudine am alege să adoptăm față de ei, realitatea este că aproape în fiecare sferă a vieții noastre cotidiene, fie că ne referim la sfera politică sau a afacerilor, la conduita noastră socială sau la concepțiile noastre morale, suntem dominați de un număr relativ restrâns de persoane, o parte infimă (…), care înțeleg procesele mentale și tiparele sociale specifice maselor. Ei sunt cei care mânuiesc sforile prin care controlează conștiința colectivă, ei stăpânesc forțele sociale și concep noi metode prin care să supună și să conducă lumea.”

Există deci o tehnică a propagandei care trebuie cunoscută pentru atingerea scopului fixat, iar această tehnică nu se poate dobândi fără cercetarea întregului proces psihic și social ce stă la baza determinării acțiunii maselor, într-un sens sau altul. Rezultă că, nu orice propagandă este bună, adică nu orice propagandă își atinge efectul pe care îl urmărește, ci numai cea bazată pe o temeinică cunoaștere a naturii umane și a psihologiei maselor.

Pentru a-și ilustra ideea, Bernays ne oferă un exemplu (dintre multe altele), extrem de simplu și de pertinent: „În teorie, fiecare om cumpără mărfurile cele mai bune și ieftine de pe piață. În practică, dacă fiecare om ar înceta să se mai preocupe de preț și ar testa, înainte de a cumpăra produsele, concentrația chimică din zecile de săpunuri, materiale textile sau sortimente de pâine oferite spre vânzare, activitatea economică s-ar bloca fără speranță. Pentru a evita crearea acestei confuzii, societatea acceptă ca alegerile să-i fie limitate la idei și produse care îi sunt aduse în atenție prin intermediul tuturor genurilor de propagandă. Prin urmare, se desfășoară un permanent efort de proporții pentru a direcționa interesul public către anumite politici, mărfuri sau idei.”

În mod paradoxal, Bernays, care credea sincer în democrație și în codul etic al propagandistului (renunță să lucreze la companiile producătoare de tutun după ce se demonstrează efectele nocive ale fumatului asupra sănătății), se va arăta totuși ostil față de presă, față de jurnalismul de investigație „care va întuneca mereu imaginea luminoasă pe care este angajat să o creeze prin propagandă. Faptul că această imagine poate fi falsă sau incompletă este un aspect care nu apare menționat în Propaganda” scrie Mark Crispin Miller în prefața ediției din 2004 a cărții. Ceea ce este explicabil în opinia lui Miller care, referindu-se la influența companiilor de tutun „pentru a menține majoritatea oamenilor într-o inconștiență fericită cu privire la ceea ce inhalează” au beneficiat de „calitățile excepționale de propagandist ale lui Bernays”. În fond, notează Miller, „jurnalistul care face investigații este dușmanul de moarte al propagandistului, de vreme ce primul servește interesul public, iar ultimul tinde să acționeze împotriva lui”.

În acest sens, Miller relatează cum, după încheierea Primului Război Mondial, „a ieșit la iveală gradual modul stupefiant cum statele aliate au înșelat sistematic și ingenios oamenii a două mari democrații: Marea Britanie și, în special, SUA. Odată ce entuziasmul cauzat de victorie s-a atenuat, iar trupele s-au întors acasă (altele nu s-au mai întors deloc), cu oameni desfigurați sau invalizi, iar motivele declanșării războiului erau mai puțin clare decât păruseră înainte, detaliile detestabile ale campaniei de propagandă împotriva hunilor au început să circule în întreaga țară revărsate dintr-un șuvoi de amintiri, jurnale publicate, discuțiile de după cină și relatări istorice.”

După articolele apărute în New Republic, adevărul demoralizant cu privire la propaganda din timpul războiului a constituit subiectul mai multor investigații publicate de Saturday Evening Post, scrie Miller și „în întreaga presă, propaganda ajunsese să fie, în general, considerată o activitate condamnabilă, o forță nocivă desfășurată asupra culturii americane, nu de către prusaci și/sau comuniști, ci, mai grav, de către propagandiștii americani.” Publicul afla cu acest prilej că „interese variate ale SUA complotaseră pentru a-i implica pe americani într-un masacru nejustificat peste ocean: interese economice probritanice (House of Morgan), producători de arme și grupuri antistângiste, precum și toți acei agenți de propagandă tot mai răspândiți cooptați să lucreze în serviciul guvernului.” De notat că în timpul Primului Război Mondial, Bernays a făcut parte din Comitetul pentru Informații Publice al SUA, o puternică mașinărie de propagandă care susțineaideea că războiul este un mijloc necesar pentru a face lumea sigură pentru democrație. „Strategiile de marketing ale tuturor războaielor ulterioare s-au bazat pe modelul inițiat de Comitetul pentru Informații Publice.” Indiferent de criticile de care a avut parte, mai ales în anii ‘30, Miller admite că propagandistul Bernays nu a pierdut jocul: „El a scris pentru cei care înțelegeau valoarea acestei meserii și își puteau permite să recurgă la serviciile lui”.

Trecând de la psihologia relațiilor publice în afaceri, la politică, pentru Bernays acel permanent efort de proporții pentru a direcționa interesul public este valabil și în cazul politicienilor, nu doar al corporațiilor. Chiar dacă face distincție între publicitate și propagandă, în sensul că publicitatea influențează vânzarea unui anumit produs sau serviciu, lui Bernays i se pare de neînțeles „de ce politicienii nu se folosesc de tehnicile pe care le-au dezvoltat marile companii.” Sigur, vremurile s-au schimbat, și nu poți să nu remarci cât de multe din recomandările lui Bernays, din capitolul Propaganda și politica, sunt puse astăzi în aplicare, cu succes.

Autorul Propagandei consideră că „nu este necesar ca politicianul să se supună prejudecăților publicului, atâta timp cât poate învăța cum să modeleze mintea alegătorilor în conformitate cu propriile sale idei privind bunăstarea publică și serviciile publice. Cel mai important lucru pe care trebuie să îl știe omul de stat din vremurile noastre nu este atât de mult modul cum să mulțumească publicul, cât modalitățile prin care îl poate influența. În teorie, publicul poate fi educat prin intermediul unor manifeste bine elaborate care să explice limpede aspectele complicate ale unor chestiuni de interes public. În realitate, această acțiune nu poate avea efect decât prin studierea minții publicului, de ale cărei caracteristici trebuie ținut cont”. Iar „canalele prin care o campanie politică poate ajunge la public sunt numeroase și bine delimitate. Toate canalele care prezintă imagini sau cuvinte, sunete inteligibile, pot fi utilizate într-un fel sau altul” și tot ce este esențial pentru înregimentarea gândirii colective sunt analizate și exemplificate în capitolele dedicate științei, educației, artei, femeilor, noilor propagandiști și mecanismelor propagandei.

Propaganda lui Bernays este o carte fascinantă pe care o parcurgi pe nerăsuflate. Dar, inevitabil, o raportezi la prezent. Sau la viitor. Un posibil viitor care poate fi distopic cum este descris de Zamiatin, Orwell, Huxley și alții. Ce altceva poate sugera un „guvern invizibil” decât o societate ca cea existentă în Călcâiul de fier a lui Jack London, în care statul consideră că liberul arbitru este sursa nefericirii oamenilor, așa că, viețile tuturor cetățenilor trebuie controlate cu precizie matematică folosind sistemul eficienței industriale creat de Taylor, părintele managementului științific. Așa cum nu poți să nu te gândești la 1984, la Ministerul Adevărului responsabil cu propaganda, respectiv, cu falsificarea continuă a trecutului și difuzarea falsului în rândurile membrilor Partidului și proletariatului, prin presă, cărți și filme. Sau la dublugânditul pe care unii dintre noi l-am experimentat deja în raport cu „partidul unic”, și care s-a impus prin propagandă și poliție politică. Sau la sintagma: Războiul este pace!

În fine, nu pot să nu mă întreb ce recomandări ar fi făcut sau cum și-ar fi scris Bernays cartea azi, în epoca internetului și a manipulării sofisticate de care se folosesc atât dictaturile cât și guvernele democratice ale lumii? Un posibil răspuns am găsit la Călin Hentea:

„Fără a avea pretenția de a explica marile evenimente ale ultimelor două secole doar prin prisma propagandei, căreia i-ar fi atribuit astfel un rol predominant, credem că o lectură a istoriei din această perspectivă este nu doar incitantă, dar și necesară. Necesară fie doar pentru a ne pregăti să citim și să privim mai limpede conflictele din actualitatea imediată, care nu știm cum vor fi prezentate mâine, atunci când ele vor fi istorie”. Iar faptul că „propaganda îi captivează cu ușurință chiar pe cei care o detestă cel mai tare, e un paradox pe care Bernays l-a înțeles deplin. Și pe care, în final – subliniază Miller – trebuie să încercăm să îl înțelegem la rândul nostru, dacă vrem să schimbăm lumea pe care Edward Bernays și alți propagandiști ne-au creat-o”.

Magdalena VAIDA /https://gandeste.org/analize/despre-arta-subtila-a-propagandei/119573/

Praga, orașul cafenelelor Art Deco


Mi-am dorit să văd Praga, după ce am citit memoriile lui Ilya Ehrenburg și jurnalul său de călătorii prin Europa. Era prin anii 60, când începusem să văd lumea prin ochii unor temerari ca Livingstone sau Humbold și s-o cunosc grație unor scriitori ca Ehrenburg, D. H. Lawrence, Ćapek, Ioan Grigorescu, Romulus Rusan, călători norocoși pe care i-am invidiat teribil. În clasa a X-a, din lipsă de facebook apelam cu toții la genul epistolar. Corespondam pe-atunci cu o fată din Cehoslovacia, cu una din Franța, cu băieți din Constanța și Sibiu, cu un student din Italia. Erau anii în care ne publicam adresele în PIF, în Cutezătorii și revista Magazin. După care, așteptam să vină poștașul!

Ida Holinova, din Brno, a sosit la Dej în vara lui 1970 și a stat trei săptămâni în orașul de pe Someș. Apoi, a fost rândul meu să urc în Balt Orient Express și să cobor în gara Brno. Evident, vacanța mea în Cehoslovacia a inclus și o vizită la Praga! M-am îndrăgostit instant de oraș. Am revenit de două ori în anii 80, de fiecare dată fiind în drum spre R.D.G. apoi, după o pauză de 20 de ani, am ajuns din nou în orașul capitală (de data aceasta a Cehiei). Am regăsit „Praga de aur” în 2005, întinerită, cochetă, foarte europeană şi plină de turişti. Foarte mulţi turişti.

Inevitabil, în Praga toate drumurile duc spre oraşul vechi, Staré Město, care începe cu Turnul Pulberăriei, o construcţie înaltă, pe sub care, printr-o boltă largă ce suportă ascuţitele forme ale goticului, poţi intra direct în istorie. Înlănţuite şi suprapuse într-o paradă fastuoasă din punct de vedere arhitectonic, clădirile – romane, gotice, baroce, renaissance, empire, art-deco – au, spre cinstea edililor trecuţi şi prezenţi, vizibile atribute evocatoare.

Stați liniștiți, nu am de gând să vă povestesc despre istoria orașului, deși e peste tot și ar merita multe cuvinte… Am să vă spun însă câte ceva despre cafenelele din Praga, cele care au trecut din legendă în istorie, și nu doar în cea locală. Sunt cel puțin cinci sau șase din cele peste 300 menționate în ghidurile orașului, care merită văzute căci, poposind pe malurile Vltavei îți dorești la un moment dat să bei o cafea bună, într-o ambianță dichisită sau boemă, după gust!

Un site dedicat turismului publică anual un top al celor mai frumoase cafenele din lume și bineînțeles, topul este dominat de cafenelele europene. Pe primul loc, potrivit ucityguides.com (The 10 Most Beautiful Cafés in the World) se află cafeneaua „New York” din Budapesta, renovată și luxoasă, la fel ca pe vremea când a fost deschisă în 1894. După „Florian” din Veneția și „Café Central” din Viena, în topul amintit, locul patru este ocupat de Café Imperial din Praga! Așa că, am intrat în celebra cafenea…

După ce moda cafenelelor vieneze a înflorit la sfârșit de secol XIX, primul Război Mondial a adus falimentul pentru multe localuri din Praga. Dar, cum se întâmplă de obicei, imediat au apărut altele noi, iar anii nebuni de după război au dat startul apariției unor cafenele moderne, extravagante chiar, în care își făcea veacul o lume pestriță, avidă de distracții. Câteva au supraviețuit și următorului război, gloria lor fiind mai devreme sau mai târziu restaurată. Café Imperial este cel mai bun exemplu. Cunoscut ca o bijuterie Art Deco, cu mozaicul său în stil maur și interiorul placat cu marmură, localul oferă un decor incredibil pentru cei care își servesc aici micul dejun sau aleg să-și bea ceaiul după-amiaza. Decor folosit în exces, aș zice, de cineaștii cehi. Este și localul agreat de iubitorii de jazz, unde Melody Boys, Jazzspirit Dixiland, sau Evergreen Swing Band sunt invitați să concerteze aproape săptămânal în marele salon.

Café Imperial mai are și faima de „cea mai periculoasă cafenea din Praga”! Ah, nu, nu din cauză de criminalitate sau prea multe furtișaguri. Nu. Pentru o sumă frumușică (aproximativ 100 de euro), puteți cumpăra o tavă cu gogoșile nevândute în ultimele două-trei zile (destul de tari, care va să zică!), gogoși pe care aveți dreptul să le zvârliți în capul consumatorilor. Dacă aveți dușmani printre ei, cu atât mai bine! Un obicei care a devenit tradiție după publicarea în 1942 a romanului „Saturnin” de Zdeněk Jirotka. Despre Saturnin știu doar că este un Švejk al servitorilor cehi, în rest, vă recomand cafeaua Karlsbad. Nu pentru că ar fi deosebită, ci așa, de dragul culorii locale!

După o vizită la Castel și la celebrele Grădini Regale – de unde se deschide o splendidă panoramă asupra oraşului şi tumultoasei Vltava – coborând spre centrul vechi, o haltă obligatorie o constituie Zlatá Ulička, stradă „muzeu în aer liber” numită şi Lâna de Aur. Străjuită de Turnul Alb şi Turnul Dalibor, strada scurtă şi îngustă, cu minuscule clădiri colorate, a atras de-a lungul secolelor numeroşi artişti şi scriitori, Jan Neruda, Franz Kafka, Jiri Trnka şi Erwin Weill fiind doar câteva nume care au contribuit la celebritatea locului. Adevărata faimă a străzii, potrivit legendelor locale, se datorează însă alchimiştilor angajați de excentricul Rudolf al II -lea de Habsburg şi, mai ales, rabinului Loew ben Bezalel, „părintele” Golemului.

Pentru că am amintit de Kafka, neapărat trebuie făcut un popas și la Café Louvre.

„Grand Café Louvre” s-a deschis în 1902 pe bulevardul Ferdinand (azi, Narodni) și încă din primul an, aici și-a dat întâlnire „Cercul de filosofie” condus de Franz Clemens Brentano, pe lângă care se aciuia mereu un public numeros, pasionat de nesfârșitele dezbateri ale grupului. Intelectual pur sânge, carismaticul Brentano a strâns în jurul său numeroși adepți (Edmund Husserl, Alexius Meinong, Christian von Ehrenfels, Kasimir Twardowski, Carl Stumpf și Anton Marty) care, influențați de lucrările sale, au contribuit la începutul secolului XX la dezvoltarea fenomenologiei moderne din Europa Centrală. Cercul Brentano îl includea și pe viitorul profesor de estetică Emil Utitz, dar și pe studenții la drept: Max Brod și Franz Kafka. Brod a fost primul care a intuit valoarea prozei kafkiene și a afirmat fără nici o ezitare că secolul XX va fi supranumit „secolul lui Kafka” și tot Brod, desemnat legatarul testamentar al scriitorului, a refuzat să ducă la îndeplinire rugămintea prietenului său de a-i arde manuscrisele, publicând, începând cu 1930, opera acestuia.

Café Louvre din zilele noastre se mândrește cu o hartă interactivă afișată în holul de marmură, cuprinzând o lungă listă de cafenele care au existat în capitala cehă înainte de război, înainte să apară comunismul și Starbucks! Fiecare cafenea este marcată cu un beculeț care se aprinde când apăsați un buton. Majoritatea, din păcate, au dispărut demult. Dar Luvrul, cu decorul său roz pastel a supraviețuit vremurilor, aproape neschimbată din 1911, când Einstein, pe atunci profesor invitat la Universitatea Germană din Praga, avea să devină un obișnuit al localului.

O altă cafenea emblematică pentru oraș este Café Slavia, din vecinătatea Teatrului Național, în care se întâlneau disidenții anticomuniști și unde Václav Havel era un client al casei. Deschis în 1884, chiar de la începuturile sale a fost localul preferat de Bedřich Smetana și de Rilke, despre care se spune că aici a scris o mare parte din „Regele Bohusch”. Tot aici, poetul Apollinaire își bea absintul în 1902, înconjurat de prieteni și de actrițe, mai ales. Laureatul Premiului Nobel pentru Literatură (1984), Jaroslav Seifert, poet, jurnalist și semnatar al Chartei 77, a fost o altă celebritate națională care a frecventat cafeneaua devenită, după 1948, locul preferat al intelighenției cehe. În 1985, scriitorul germano-ceh Ota Filip și-a întitulat unul dintre romanele sale „Café Slavia”, cel mai frumos „omagiu în proză” adus cafenelei.

După căderea comunismului cafeneaua a fost închiriată de către HN Gorin, un fond de investiții american, cu promisiunea de a nu-i schimba destinația. Cu toate acestea, cafeneaua a fost închisă și nu s-a redeschis decât în 1997, sub presiunea opiniei publice, a îndelungatelor proteste organizate de praghezi și după intervenția președintelui Václav Havel. Cu această ocazie, pictura care o reprezenta pe Slavia, mama slavilor, și care a dat numele cafenelei, a fost mutată în Galeria Municipală, locul ei fiind luat de un tablou reprezentând un băutor de absint.

Astăzi, Slavia este plină de turiști și de studenți, aceștia din urmă preferând cafeaua espresso unei revoluții, fie ea și de catifea. Totuși, cea mai râvnită masă, a rămas masa preferată a lui Havel, așezată sub tabloul „Băutorul de absint”.

Și, ar mai fi de văzut: Café Mozart, Café Orient, Cathedral Café, Café Rudolfinum, Café Montmartre, Arkadia Coffee, Cube, Rybka, Dolce Vita, Square, Meduza, Café Barock... Nu le pot înșira pe toate, dar vă pot spune că majoritatea vechilor cafenele din Praga au cel puțin trei lucruri în comun. În primul rând, aproape toate servesc și mâncare, uneori excelentă, la prețuri decente. În al doilea rând, lângă o cafea sau două, puteți sta ore în șir fără să vă simțiți presați să plătiți și să plecați. Și, în sfârșit, atmosfera va fi una încărcată de convivialitate, râsete și muzică bună. O atmosferă contagios de plină de savoir vivre!

Dacă vreți totuși o cafenea banală, tip macchiato, lipsită de surprize, dar cu acces gratuit la internet, vă sfătuiesc să mergeți la Starbucks!

Magdalena VAIDA

	

	

Café do Brasil, made in Japan


Când spui Japonia, îți vin în minte cuvinte cheie ca: Tokyo, sake, harakiri, kimono, seppuku, kabuki și altele asemănătoare, pline de kapa. Niciodată coffee. Eventual, ceai Matcha și arta ceaiului, dar nu cafea. De parcă japonezii n-ar avea habar că există așa ceva, sau dacă au auzit de cafea, nu i-ar da prea mare importanță. Ceea ce este absolut greșit, Japonia fiind în top 5 pe glob la consumul anual de cafea pe cap de locuitor. Un consum estimat la 450 000 tone de cafea, adică aproximativ 48 de miliarde de cești de cafea, potrivit International Coffee Organization.

Bine, la început lucrurile au stat nițeluș mai altfel. Prin secolul XVII, când olandezii au adus cafeaua în arhipelag, japonezii au ridicat din sprâncene a ușoară mirare și din politețe au admis că e o băutură revigorantă. Era acceptată ca un fel de curiosity, dar nu a stârnit nici un fel de entuziasm la scară națională.

Prima cafenea în stil european s-a deschis în Tokyo abia în 1888, la 30 de ani după ieșirea Japoniei din îngâmfata sa autoizolare. După numai patru ani s-a închis din lipsă de clienți. Apoi, copăcel, copăcel, s-au deschis cafenele cam peste tot în marile și micile orașe, astfel că, la începutul anilor 1930 existau peste 30 000 de cafenele în toată țara. S-au închis din nou în timpul războiului și imediat după război deoarece consumul scăzuse aproape de zero. Ca o „modă adusă de americani”, dar mai ales datorită eliminării unor taxe de import, consumul și-a revenit treptat, iar japonezii au devenit tot mai dependenți de cofeină. Introducerea cafelei instant, a automatelor de cafea și a francizelor Starbucks și Doutor Coffee, la sfârșitul secolului XX, a continuat această tendință de creștere, până la punctul în care Japonia este, acum, unul dintre principalii consumatori de cafea per capita din lume. Înainte de a fi asociat însă cu luarea unei pauze, atât de necesare, de la isogashii (suprasolicitare), consumul de cafea a trecut prin diverse etape de promovare, toate axate pe ideea de „viață modernă, occidentală”. O idee relativ ciudată când trăiești în Extremul Orient!

Cea mai celebră campanie de promovare a cafelei s-a petrecut în anii ‘30, în Tokyo. Mai exact, în cartierul Ginza, simbol al „civilizației și iluminării” datorită prezenței ziarelor și a trusturilor de presă care au contribuit la răspândirea ultimelor tendințe ale zilei. Zona s-a făcut de asemenea cunoscută pentru vitrinele sale, date ca exemplu de „tehnică modernă de marketing”. Toată lumea se plimba prin cartier și căsca gura la vitrine așa că, obiceiul de a pierde vremea în Ginza, numită ginbura de către studenții Universității Keio, s-a încetățenit puternic între cele două războaie mondiale, deopotrivă printre localnici și turiști. Ce-i drept, nu existau încă mall-uri.

Nici o mirare așadar, că aici urma să se deschidă celebra cafenea Ginza’s Café do Brasil, generos finanțată de guvernul brazilian.

Potrivit științelor politice, „diplomația culturală” se practică de când lumea și mereu s-a dovedit extrem de folositoare în depășirea unor prejudecăți, eliminând multe dintre neînțelegerile politico-economice datorate barierelor lingvistice și de altă natură. Cheia succesului, susțin politologii când au vreme și de diplomație culturală, este descoperirea „sufletului unei națiuni” (sau pe-aproape), prin artă și tradiții. În orice caz, dezvăluirea sufletului brazilian către japonezi a venit sub forma unei cafezinho și o ceașcă de cafea delicioasă, ca punct de pornire, nota în 2018, Nancy Snow, profesor de Diplomație Politică, la Universitatea din Kyoto.

În Japonia anilor 1930, Brazilia mereu în căutare de noi piețe pentru exportul de cafea, și-a propus să promoveze „arta de a bea cafea” printr-o cafenea la fel de elegantă ca cele din Sao Paolo, frecventate de intelectuali și artiști. Un showroom am zice noi, folosind un termen mult uzitat în prezent, mai puțin cu intenția de a vinde imediat și mai mult din dorința de a instala comod și definitiv boabele de cafea în viața japonezilor. Ambalate în saci și săculețe de iută. Foarte elegant, având în vedere că iuta a fost introdusă pentru prima dată în Brazilia de către imigranții japonezi!

Guvernul brazilian nu a făcut rabat la detalii și cheltuieli pentru a transforma băutul cafelei într-o activitate rafinată, înconjurată de lux. Departamentul Național de Cafea și Ambasada Braziliei au adus cei mai buni artiști și arhitecți ai epocii pentru a amenaja acest templu al modernității. Arhitectul american, Antonin Raymond, care venise în Japonia pentru a-l ajuta pe Frank Lloyd Wright la proiectarea hotelului „Imperial”, a fost ales să se ocupe de clădirea cafenelei în timp ce soția lui, Noémi Pernessin, designer de interioare, a creat mobilierul metalic tubular considerat „o soluție inovatoare, de avangardă”. Modernă și exotică în același timp, cafeneaua a atras imediat artiștii și plimbăreții ginbura, o după-amiază în Ginza fiind asociată de regulă cu „a bea o cafea la Café do Brasil”. Ca public țintă, brazilienii au ales totuși femeile nipone. Ceea ce explică și de ce a fost angajat cel mai faimos pictor japonez al secolului XX, Léonard Tsuguharu Foujita, pentru a picta panoul central din salonul cafenelei.

General view of the interior of Café do Brasil showroom, Tokyo.(cropped) Reproduction of the booklet “Story of the Brazil Coffee”, 1935 (Courtesy of the Embassy of Brazil)

Stabilit la Paris în 1913, Foujita devenise faimos ca pictor de femei frumoase și pisici (la fel de frumoase), redate într-o tehnică originală. A fost unul dintre puținii artiști din Montparnasse care a câștigat o groază de bani încă din primii săi ani de activitate. În plus, până în 1925, Tsuguharu Foujita primise deja Ordinul Leopold din partea Regatului Belgiei, iar din partea guvernului francez Legiunea de Onoare.

După destrămarea celei de-a treia căsnicii, Foujita pleacă în 1931 în America de Sud cu noua sa iubire, Mady. Călătorește, pictează și expune în orașele importante de pe continent, bucurându-se de un succes fulminant. În Argentina, la Buenos Aires a deschis o expoziție la care au participat 60.000 de persoane, scria presa vremii, peste 10.000 de oameni stând ore în șir încolonați pentru a primi un autograf.

În periplul său sud-american, Foujita vizitează Brazilia în 1932, participă la Carnavalul de la Rio și îl cunoaște pe pictorul Candido Portinari, a cărui lucrare „Colhedores De Café”, îi înfățișează pe migranții care lucrează pe o plantație de cafea. Influența lui Portinari se va resimți în frescele cafenelei Ginza, la fel și aprecierea lui Foujita pentru muraliștii din America Latină. O mare parte a panoului original se găsește astăzi în Hakone Open Air Museum. Excentric și puțin narcisist, Foujita și-a inclus autoportretul în frescă, arătându-se cu pensula în mână în timp ce picta muralul cafenelei. Din păcate, acest autoportret nu s-a păstrat.

Considerat un artist minor în Japonia, pictorul nu a stârnit prea mult interes din partea criticilor de artă. Majoritatea a strâmbat din nas spunând că panoul Foujita, plătit cu 40 000 de dolari, nu este nimic altceva decât „un exemplu de utilizare a artei în publicitatea comercială”! Dar, ce credeau criticii nu interesa pe nimeni, pictura lui Fujita fiind una din principalele atracții ale cafenelei, la fel de importantă ca și degustarea gratuită a cafelei do brasil! Nu în ultimul rând fotografiile iconice realizate de Hiroshi Hamaya – între care și celebra „Coffee Girl” („A moca do Café”) – publicate în reviste sau transformate în postere, au contribuit la ceea ce Ambasada Braziliei considera că este „un efort foarte cuprinzător de instruire a femeilor japoneze în prepararea cafelei”. O strategie care urma să dea roade, nu doar ilustrând o femeie modernă, sofisticată și orientată spre Occident, ci și o femeie care, în ton cu tradiția niponă, își servește bărbatul cu tot ce este mai bun pe lume: cafeaua braziliană! Pentru că în Japonia „bărbatul – scria Ioan Grigorescu în „Fenix Inflamabil” – este suveran, răsfățat, îngrijit cu o minuție și devoțiune maternă, alintat cu surâs de miere și voce cântătoare”. Cafeaua nu era decât un răsfăț în plus, pentru prepararea căreia femeile luau lecții serioase la Café do Brasil.

Advertisement published in the 1930’s in magazines specialized in coffee.

Cafeneaua din Ginza, a rezistat șase ani, din 1934 până în 1940, când Brazilia a declarat război împotriva Axei. În schimb, celebritatea lui Foujita a durat mult mai mult.

După ce a contribuit cu o lucrare la „Pax Mundi”, o carte folio grandioasă, publicată de Societatea Națiunilor prin care se anunța „o pace mondială prelungită” (taman când fascismul bătea la poarta Europei!), Fujita s-a pus în slujba Imperiului Soarelui Răsare devenind un remarcabil „autor și producător de materiale de propagandă militară” în al doilea Război Mondial.

Odată războiul încheiat, Foujita s-a întors în Franța și a devenit cetățean francez în 1955. S-a convertit la catolicism și a renunțat definitiv la cetățenia japoneză. A murit în 1968, în Elveția, la Zürich. Convertită în dolari, valoarea pictorului franco-japonez se prezintă în zilele noastre, cam așa: tabloul „Reclining Nude with Toile de Jouy” înfățisând-o pe celebra Kiki de Montparnasse și care a fost senzația Salonului de Toamnă în 1922, a fost vândut în acel an pentru 8,000 de franci. În 2013, pictura scoasă la licitație de Christie’s, în New York, s-a vândut cu 1.205.000 $.

Magdalena VAIDA

Cinci motive pentru a-l citi pe Jeffery Deaver


Am văzut cu toţii Colecţionarul de oase, ecranizarea romanului cu acelaşi titlu, cu Denzel Washington (Lincoln Rhyme) si Angelina Jolie (Amelia Sachs) în rolurile principale. Şi e bine că l-am văzut, chiar dacă romanul bate filmul, deoarece, lecturând ulterior cărţile semnate Deaver, e foarte simplu şi reconfortant să vezi cu ochii minţii toate personajele acţionând, contra cronometru, pentru prinderea unor criminali pe cât de periculoşi, pe atât de ingenioşi. Acesta ar fi primul motiv.

Al doilea motiv îl constituie chiar cele două personaje principale. Cuplul Lincoln Rhyme și Amelia Sachs este o găselniţă inteligentă care sparge tiparele detectivilor hiperactivi cu care suntem obişnuiţi. Lincoln Rhyme este fostul şef legendar al departamentului de medicină legală din NYPD, care în urma unui nefericit accident rămâne tetraplegic, imobilizat în apartamentul său din Manhattan. Fizic doar. Întrucât mintea îi funcţionează în continuare brici, Lincoln este solicitat periodic de poliţie sau de FBI ca şi consultant criminalist în cazuri complicate, pe care le rezolvă cu ajutorul asistentului său Thom, al aparaturii medicale şi ştiinţifice sofisticate, al foştilor săi colegi poliţişti şi, nu în ultimul rând, al Ameliei Sachs.

Recrutată pentru talentul ei de „analist” la locul crimei, Amelia Sachs este şi ea o poliţistă atipică: „…înotase în râuri colcăind de şerpi, în tabere de vară, şi se mândrise că ar sări fără probleme de pe un pod înalt de treizeci de metri, legată cu o centură elastică. Dar, când se gândea la spaţii închise… cum e să fii prins în capcană, imobilizat, panica punea stăpânire pe ea ca un şoc electric. De-aceea se grăbea Sachs când mergea pe jos şi de-aceea conducea maşina cu viteza luminii. Când te mişti tot timpul, nu pot pune mâna pe tine.”

Colaborarea dintre cei doi, declarată „temporară” în Colecţionarul de oase, va deveni pe parcursul celorlalte 11 romane din seria Rhyme, una permanentă, atât pe plan profesional, cât şi personal (Dansând cu moarteaScaunul golFereastra spartăMaimuţa de piatrăA douăsprezecea carte).

Maniera în care se desfăşoară confruntarea dintre două inteligenţe – cea „bună” şi cea „malefică” – hrana tuturor romanelor poliţiste, este al treilea motiv pentru care merită să citeşti cărţile lui Deaver. Confruntarea este întotdeauna captivantă şi tensionată. Cu precădere când unele situaţii sunt aparent fără ieşire, soluţiile alese se dovedesc greşite, iar pistele promiţătoare nu duc nicăieri…

În Omul dispărut, spre exemplu, cel care se autodeclară urmaşul lui Houdini, Malerick, va ajunge definitiv după gratii. Dar până atunci va da multe dovezi ale măiestriei sale. Va dispărea dintr-o încăpere a cărei uşă e păzită, se va strecura, deghizat, pe lângă poliţişti, va scăpa ori de câte ori i se vor pune cătuşe şi chiar va evada dintr-o închisoare. Într-o lume a aparenţelor înşelătoare, astfel de performanţe sunt perfect posibile: „În toţi anii în care îşi interpretase numerele, i se întâmplase rareori să aibă trac. Atunci când îţi ştii numărul pe dinafară, atunci când ai repetat suficient, ce motive ai putea avea să fii agitat? Exact acelaşi lucru îl simţea acum. Totul fusese atât de atent planificat încât era convins că spectacolul se va desfăşura conform planului.”

Colecţionarul de oase şi Luna rece aduc la rândul lor în prim plan personaje negative memorabile (Susnec şi Ceasornicarul), psihopaţi periculos de inteligenţi, „colecţionari” obsesiv-compulsivi, cu o gândire extrem de riguroasă, care le asigură suportul perfect în comiterea unor crime premeditate cu o precizie maniacală.

Felul în care personajele secundare, aidoma unor supporting actors, completează (sau colorează) acţiunea, constituie al patrulea motiv pentru care romanele lui Deaver se citesc cu plăcere. Sunt personaje bine conturate, distincte, cu ticuri şi manii foarte omeneşti şi prin urmare, credibile. Astfel Lon Sellitto, detectivul masiv, cu haine veşnic şifonate, are „personalitatea unui pitbull” când e vorba de suspecţi, dar cu victimele şi rudele lor dă dovadă de o gentileţe surprinzătoare.

Viaţa agentului de poliţie Ron Pulaski e formată din „soţie şi copiii săi, părinţii şi fratele lui geamăn, casa lui cu trei dormitoare din Queens şi micile plăceri ale gătitului în aer liber…” Specialistul FBI în electronică şi IT, Tobe Geller este „un tânăr cu părul foarte creţ” şi „total insensibil la ironiile lui Rhyme”. Mai sunt apoi, Fred Dellray, Mel Cooper, devotatul Thom, Roland Bell şi mulţi alţii. Uneori, aceste personaje devin din secundare, principale. Kathryn Dance, agentul special expert în limbajul corporal și investigator strălucit, care și-a făcut debutul în Luna Rece, devine eroina principală din Păpușa adormită, unde se află pe urmele lui Daniel Pell, un Charles Manson al zilelor noastre, maestru al manipulării care știe să-i exploateze pe cei din jur pentru a-l ajuta în crimele sale.

În fine, al cincilea motiv ţine de celebrele diagrame încolonate pe o tablă, studiate mereu şi mereu de Lincoln şi care fac parte din şarmul fiecărei cărţi din serie. Sunt ca piesele de puzzle pe care pasionaţii acestui joc le asamblează cu multă răbdare pentru a obţine imaginea completă a unui obiect, peisaj sau orice altceva propus de creatorul jocului. Pentru Lincoln şi treptat şi pentru colaboratorii săi, aceste înscrisuri despre locul crimei, obiectele găsite, înfăţişarea suspectului, reşedinţa acestuia, etc. devin premizele unor raţionamente logice ale căror concluzii duc, inevitabil, la dezlegarea şaradei / crimei. Şi, desigur, cititorul este chemat să se implice şi să participe la tot acest joc al minţii şi al analizei ştiinţifice riguroase.

„Ceea ce am zis eu este nu să gândeşti în afara limitelor. Ci să te uiţi mai atent la ceea ce este între limitele acelea împreună cu tine… Deci, Sachs, ce vezi tu acolo?

Sachs se mai uită câteva clipe la diagrame. Apoi zâmbi şi şopti:

– Maryland.” (Luna rece)

Jeffery Deaver s-a născut în 1950, în Chicago. După o carieră strălucită în jurnalism (a fost corespondent la New York Times și Wall Street Journal), apoi în avocatură, începând din 1990 s-a dedicat în întregime scrisului. A publicat până în prezent 21 de romane, traduse în 35 de limbi și figurând pe cele mai importante liste de bestselleruri din întreaga lume. A obținut un premiu Anthony Gumshoe Award, trei Ellery Queen Reader’s Awards for Best Short Story of the Year si W.H. Smith Thumping Good Read Award. De asemenea, i s-au decernat The Crime Writers’ Association of Great Britain’s Ian Fleming Steel Dagger Award și The Short Story Dagger.

https://okian.ro/blog/post/cinci-motive-pentru-a-l-citi-pe-jeffery-deaver/

Imperial Café!


Să ridice mâna cine n-a fost în Viena! OK. Acum, mâna sus cine n-a intrat într-o cafenea vieneză! Mă gândeam eu… Pentru că nu se poate să treci prin Viena și să nu intri măcar într-una din celebrele sale Kaffeehauser: Café Central, Café Demel, Café Hawelka, Café Sacher, Café Museum, Café Landtmann, Café Braunerhof, Café Savoy, Café Aida, Kaffee Alt Wien… Toate ocrotite de UNESCO și de guvernul austriac.

         Pe la 1848, pe vremea când popoarele bătrânului continent inspirau zgomotos parfumul revoluțiilor burgheze, viennese-style coffee houses au impus standardele după care se apreciau cafenelele, indiferent în care din capitalele europene s-ar fi aflat. Saloane largi și luminoase, belșug de catifea și brocart, candelabre și oglinzi aurite, cristale de Boemia, porțelanuri fine, ziare și reviste, dar mai ales, cafea bună, preparată după rețetele unor barista extrem de creativi. Mai adaug că, începând cu anul 1856, femeile vieneze și-au făcut intrarea în cafenele, devenind un ingredient picant al acestora. Mai precis, “sarea și piperul” care condimentau, estetic, spumoasele dezbateri filosofico-literare sau politice de sub bolțile aurite și care atrăgeau vienezi de toate vârstele.

Cafe Griensteidl on Michaeler- platz – Watercolour, 1896, by Reinhold Volkel. Vienna, Wien Museum.

         Café Griensteidl, inaugurat în 1847, în zona Palatului Hofburg, a fost unul dintre aceste locuri emblematice pentru Viena, frecventat mai ales de scriitori și gazetari. Rebotezat “National Café” în timpul Revoluției din 1848, a fost multă vreme “casă” pentru Hugo von Hofmannsthal, Karl Kraus și Arthur Schnitzler. Revoluția odată încheiată, cafeneaua și-a reluat numele datorat fondatorului său, farmacistul Heinrich Griensteidl, și a rămas neschimbată în următorii 50 de ani, până când clădirea a fost “modernizată” în 1897. An în care, ziaristul pamfletar Karl Kraus remarca acid într-unul din articolele sale că din pricina atâtor modernizări, Viena e pe cale să devină o grămadă de moloz!

         Totuși, contrar amărăciunii lui Kraus și sumbrei sale profeții, sfârșitul de secol dominat de autoritatea lui Franz Joseph I, cunoaște, datorită cafenelelor, opoziția liberală și deschide ușa celor mai extravagante idei și curente artistice europene. Este epoca de glorie în care iau naștere aproape simultan psihanaliza freudiană, sionismul lui Theodore Herzl, filosofia limbajului lui Ludwig Wittgenstein, pictura lui Gustav Klimt, Egon Schiele și Oskar Kokoschka, muzica lui Alban Berg, Arnold Schoenberg și Gustav Mahler, iar pleiada literară din care fac parte Hugo von Hofmannsthal, Arthur Schnitzler, Stefan Zweig, Gustav Meyrink, Robert Musil, Rainer Maria Rilke și alții, tocmai își consolida notorietatea. Este momentul când Klimt și prietenii săi (designeri și arhitecți) fondează Wienner Seccession, mișcarea asociată cu Art Nouveau, atât de elegant opusă tradiției anchilozate. O perioadă de efervescență pentru cafenele și pentru starea de spirit din Viena, evocată de Stefan Zweig în cartea sa  de memorii “Lumea de ieri” și de Joseph Roth în “Marșul lui Radetzky”.

         După aproape un secol, Café Griensteidl s-a redeschis în 1990 într-o splendidă locație din Michaelerplatz pentru a reînvia glorioasa epocă a fostei cafenele. Am fost o norocoasă atunci când, în 2013, i-am trecut pragul pentru a savura un kapuziner, deoarece, în 2017 s-a închis din nou. Sper că nu definitiv.

         Așa că, pentru mai multă siguranță, vă recomand Café Central, tot veche și la fel de opulentă. Cafeneaua deschisă în 1876 a fost localul preferat de Peter Altenberg, Robert Musil, Alfred Adler, Stefan Zweig, dar și de Adolf Hitler, Leon Trotsky și Josip Broz Tito.  Pe lângă cafea, discuții literare și dezbateri politice, Café Central și-a câștigat faima și datorită jocului de tarot, foarte răspândit printre clienți în varianta sa austriacă, Konigrufen, precum și interminabilelor partide de șah care aveau loc în saloanele de la primul etaj. Motiv pentru care cafeneau mai era numită și Die Schachhochschule.

         Café Central a rezistat eroic până la sfârșitul celui de al doilea Război Mondial. S-a redeschis în 1975 când Palatul Ferstel a fost renovat, localul devenind de îndată un tourist spot, unde eu n-am reușit să intru chiar din prima. Ce-i drept, era decembrie, Târgul de Crăciun aglomerase orașul, mai era și weekend, iar coada formată la intrarea în cafenea, era mai lungă și mai densă decât cea de la Albertina!

         Oricum, având de unde alege, am poposit la Café Landtmann, cafeneaua în care Freud a petrecut luuuungi după-amieze scriind despre nervous disorders. În 1886, Freud și-a deschis propriul cabinet de psihiatrie și în același an s-a căsătorit cu Martha Bernays, nepoata rabinului șef din Hamburg. După care, între 1887 și 1895, au urmat copiii. Șase la număr: Mathilde, Jean-Martin, Oliver, Ernst, Sophie și Anna. Asta ca să înțelegeți de ce și-a mutat Freud biroul la Landtmann…

         În 1873, Franz Landtmann deschidea în nou construitul Lieben-Auspitz Palace, cea mai elegantă și stylish  cafenea din Vienna, după cum se spunea la vremea respectivă. La doi pași de Burgtheater și de Universitate. Cafeneaua rămâne în familie până în 1916 când este mai întâi închiriată unei companii hoteliere, iar mai apoi vândută soților Konrad și Angela Zauner care îi păstrează numele și renumele. Renovată în 1929, sub supravegherea arhitectului  Ernst Meller, responsabil pentru restaurarea celor mai celebre cafenele vieneze din perioada interbelică, Café Landtmann supraviețuiește celui de al doilea Război Mondial și cunoaște o spectaculoasă revenire sub conducerea lui Erwin Zauner. În 1976, Café Landtman își schimbă din nou proprietarul intrând în posesia familiei Querfeld, care gestionează și astăzi afacerea.

         Așadar, aici m-am oprit cu fiica mea, Alexandra, în decembrie 2019, pentru o cafea și un strudel, dar mai ales pentru atmosfera de belle époque a localului.

         Aglomerație la intrare, la garderobă, dar timpii de așteptare au fost foarte eficient gestionați de staff-ul de la recepție. În interior, clasicul Viennese Café. Scaune și separeuri plușate, porțelanuri, veioze, mulțime de chelneri și piccollo, cafea și patiserie. Plus ziare, reviste, muzică discretă și oameni relaxați. Majoritatea, localnici. Media de vârstă… cu indulgență 60 de ani!

         Am cerut un Fiaker, eu, iar Alexandra, un Franziskaner, cu strudelul aferent alături. De dragul culorii locale și pentru că Fiaker este băutura potrivită pentru lunile de iarnă. Este o cafea “stropită” cu alcool, numai bună pentru zilele reci când străzile sunt aproape pustii, clienții sunt puțini, iar birjarii zgibuliți lângă caii lor, își impart cu discreție știrile între ei, încălzindu-se cu băutura ce le poartă numele. Un nume împrumutat de la birjarii parizieni de pe rue de Saint Fiacre. Îi vezi în Piața Sfântul Ștefan, Piața Eroilor, ocazional în Michaelerplatz, pe lângă Albertina și în Petersplatz sau în vecinătatea Teatrului Național. Majoritatea poartă “uniforma” care s-a impus la sfârșitul secolului XIX când istoria consemnează apogeul acestei meserii, peste 1000 de birjari fiind înregistrați în arhivele orașului.

         E cazul să adaug că el mai celebru fiaker al Vieneia fost Josef Bratfisch, cunoscut wienerlied-sänger și birjarul personal al printului moștenitor  Rudolf. A fost cel care în ziua de 30 ianuarie 1889, a dus-o pe iubita prințului, Maria Freiin von Vetsera, la Mayerling. După tragedia petrecută la Mayerling, Bratfisch s-a retras din business și nu a mai cântat niciodată. A murit în 1892 și este înmormântat în cimitirul din Hernalser Friedhof. Oricum, fără birjari, Viena ar fi ca trandafirii fără miros…

În Austria, nu poți intra într-o cafenea, să ceri un espresso, s-o bei rapid și să pleci. Imediat vor știi că ești turist. Cu atât mai mult în Viena. Într-o cafenea se stă minimum o oră, maximum patru. Într-una de lux, minimum două ore, maximum cât reziști… Cafeneaua este locul ideal pentru discuții nesfârșite sau pentru a scrie teze de doctorat. Este locul în care poți fi singur printre ceilalți sau dimpotrivă, locul în care nu-ți vei simți niciodată singurătatea. Cafeneaua vieneză este un spațiu care te cucerește pentru că aceasta îi este menirea: să fie seducător. A mix between idealism, joie de vivre and desperation spunea cineva. Și chiar este.

Magdalena VAIDA /Olivo’s Daily Cup

Foto: wikimedia și arhiva personală

În patul lui Procust, pe timpuri virale!


Nu-mi amintesc când am mai scris un text, cu atâtea porniri, reveniri și întreruperi. Cronică, recenzie, oricum s-ar numi cele câteva însemnări făcute „pe marginea” cărții lui Alexandru Petria – „Timpuri virale – Gânduri pe contrasens” (Alexandria – Publishing House, 2020), au dospit din greu, fără să fiu neapărat mulțumită de rezultat.

  Nu din cauza lui Petria și nu din cauza articolelor de presă sau a fulgurantelor pagini de jurnal pe care le conține cartea. Nu. Ne știm de multă vreme, rezonăm la aceleași idei și-i cunosc foarte bine scriitura de jurnalist nealiniat, așa cum îi cunosc și poezia sau proza, aceasta din urmă, la fel de nervoasă ca textele gazetărești. Dificultatea a venit din altă parte. Pe măsură ce scriam, evenimentele se derulau cu o viteză înspăimântătoare și mergeau dinspre rău spre mai rău. Realitatea depășea tot ce scrisese Petria, toate previziunile și avertismentele jurnalistului. Mă copleșea. Aveam, și am senzația că ceva îi scapă, ceva ne scapă amândoura. Nouă tuturor.

         Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a declarat pandemia de Covid-19 în martie, erijându-se brusc în singura autoritate îndreptățită să gestioneze măsurile menite să stopeze boala. Concomitent, a început emiterea de directive despre ce trebuie sau nu trebuie să facă statele lumii pentru a împiedica propagarea virusului. Doctor Procust își instala patul în Agora pregătit să taie capete și picioare, pentru propria-i plăcere. Să „ajusteze” omenirea după un model verificat în Asia, dar nu numai acolo.

         „Răspunsul umanității la amenințarea Covid-19 a fost disproporționat, exagerat prin carantinarea țărilor. În loc să se adopte soluții punctuale, locale, s-a mers pe blocarea statelor, pe transformarea lor în închisori pentru locuitori, cu pagube economice imense. Am folosit termenul de covido-prostie în legătură cu această stare de fapt: prostie a politicienilor, aflați sub presiunea presei care s-a debarasat de responsabilitate și a epidemiologilor, ale căror păreri seamănă, adesea, în seriozitate, cu ale autorilor de horoscoape” spune Petria, care nu contestă nici o secundă existența virusului și nu dă apă la moară teoriilor conspiraționiste, dar avertizează asupra pericolului reprezentat de monstrul hibrid rezultat din încrucișarea politicului cu știința. Cu medicina, mai exact.

         „Pentru un doctor, toți oamenii sînt bolnavi. Sau pe cale să îmbolnăvească pe altcineva. Dacă lăsăm societatea să fie guvernată de doctori, mai ales de epidemiologi, mai bine ne așezăm cuminți la coadă la spînzurătoare. Și aducem și funia și săpunul de acasă. E delirant ce se întîmplă. Ăștia cred că lumea ar trebui să fie un mare spital. Dă-i unui copil un ciocan, și toate în jur i se vor părea cuie. Dă-i unui epidemiolog puterea, și toate împrejur sînt numai măști și dezinfectant și interdicții cretine și reguli de zici că te pregătești să intri în operație pe creier. Nu ne mai facem bine la cap…”

         Nu, nu ne facem bine pentru că deja mulți, foarte mulți au căzut în capcană.  

         De la „teama de moarte” exacerbată prin media oficială și „oficializată”, pornește totul, notează Petria, sugerând asemenenea lui Jean Delumeau („Frica în Occident”), că frica de moarte se exprimă prin cele mai intense psihoze colective. Psihoze care astăzi se propagă mai rapid decât virusul în sine, cu ajutorul noilor tehnologii, iar discursurile politicienilor nu mai unesc, ci dezbină. Teama, izolarea forțată, restrângerea unor libertăți atât de greu dobândite au spart tiparele după care funcționează o societate normală. Închiderea sau punerea în adormire a reperelor de civilizaţie, care sunt bisericile, sinagogile, muzeele, parcurile, grădinile, acele “puncte de meditaţie profană, unde umanitatea obişnuieşte să-şi astîmpere setea de spiritual” nu mai sunt exemple, ci sunt pierderi incalculabile pentru umanitate, spune Bernard Levy în eseul său “Virusul care ne înnebunește”. Dar, mutilarea Agorei a fost doar începutul. După care, a venit poliția, jandarmeria, armata…

         “Bolile destructurează o anumită stare de fapt, a organismului uman ori social. Sunt un agent al dezordinii” ne reamintește Petria.

         În mod firesc, oamenii vor dori reinstaurarea ordinii cunoscute, vor liniște și siguranță pentru ei și copiii lor. Vor tot ce le oferă baza piramidei lui Maslow. Nu vor teatre, operă, galerii de artă, cărți și muzee. Vor casă și masă, un job stabil. Oamenii, în marea lor majoritate, iubesc stagnarea, iar politicienii știu acest lucru. Satisfacerea minimă a nevoilor primare a fost pârghia de care s-au folosit mereu vechile și noile autocrații. Dictaturile.

         Pe de altă parte, “experții” în psihologia maselor mai știu că oamenii au nevoie, în egală măsură, de un scop, o justificare a obedienței lor, au nevoie de apartenență și de stimă. Or, dacă ai dinamitat fundamentele structurilor sociale, trebuie să pui ceva în schimb, să-i dai cetățeanului o rațiune de a exista. Și i s-a dat.

         “Individul însingurat de globalism, orice oarecare, sub spectrul Covid-19 parcă și-a regăsit familia uitată, comunitatea orașului, a țării, și-a redescoperit rădăcinile. Simte că este util acceptând carantinarea, privarea de libertate. Are încredințarea că luptă pentru binele colectiv, find pușcăriaș, ca să nu se împrăștie boala, că s-a lipit de un scop măreț. E o luptă destul de comodă, de fapt „luptă” stând, rulând zilnic imobilitatea ca pe-o țigară. Dacă nu dintr-o teamă exagerată, indecentă precum o oglindă cu brizbrizuri, poartă mândru însemnele „armatei” – masca pe gură și mănușile pe mâini. Are convingerea că masca dă un sens vieții sale banale, că îl înnobilează. Umilul intră în pielea cavalerului în armură. Apărându-se pe el și pe cei din apropiere prin mască – cum tot recită politicienii și presa, are senzația că-i cu altruismul la vedere, că e cetățeanul exemplar ce n-a fost niciodată, cel mai probabil. Masca reprezintă proclamația de responsabilitate, este „eroismul supunerii” spune Petria.

         „Covid-19 ne-a transpus într-o viețuire de lagăr, sub pretextul luptei cu virusul. State cu regim de lagăr, închise în ele însele de granițe. Un trai depersonalizant, lipsit de vechile tabieturi, unde ruperea relațiilor umane, a apropierii zilnice a devenit de uz curent – cale de apărare stabilită de medici. Distanțarea socială e mantră.  Problema e revenirea din lagăr la societatea care a fost înainte. Nimeni nu are cum să știe ce-o să fie exact, sunt teorii și teorii. Că o să ne reîntoarcem schilodiți sufletește, e una. Alta extrem de importantă este că politicienilor li s-a deschis apetitul pentru guvernări discreționare, să porționeze libertatea cum cred ei că e bine. Iar binele lor se suprapune peste al nostru numai în excepții. Pericolul dictaturilor e după colț” – avertizează Petria.         

         Și pe bună dreptate, pentru că ce se întămplă acum, în aceste timpuri virale, este cireașa de pe tort a contrademocrației. Metaforic, patul lui Procust este un simbol al practicilor abuzive de încadrare a oamenilor, a gândirii și sentimentelor lor, în anumite tipare impuse. Acum însă, forța brută a lăsat loc mijloacelor tehnocrate de control. Mană cerească pentru dictatori, cărora pandemia le-a adus pe tavă pretextul!

         Prin convertirea internetului într-un sistem național și global de supraveghere, de tip Big Brother, guvernele se pregătesc, sincron, să implementeze „cea mai opresivă și extremă intruziune a statului în viața privată a individului” adică, exact ce anticipa cu ani în urmă Edward Snowden.

         Nu mai departe de zilele trecute, presa americană și britanică semnala că Microsoft urmează să înlocuiască zeci de ziariști care colaborează cu site-ul MSN News și să utilizeze algoritmi în selectarea știrilor, urmând ca în viitor, pe baza unor cuvinte cheie, scrierea acestora să revină superinteligențelor artificiale! O știre care mi s-a părut mai întunecată decât cel mai întunecat coșmar.

         Când pui bandă adezivă pe gura presei, vocea societății nu mai poate fi auzită. Pentru că societatea, în orice democrație, este formată din oameni cu idei și concepții diverse, “în contrasens” chiar, care trebuie să fie auzite și, eventual, dezbătute, nu trimise direct la groapa de gunoi pentru că nu coincid cu ale altora. „Este un paradox că fiecare dictator a ajuns la putere pe o campanie bazată pe dreptul la liberă exprimare. Ca imediat după ce a ajuns la putere să suprime orice drept la liberă exprimare, cu excepția propriului drept”, spunea în urmă cu aproape un secol cel de-al 31-lea Președinte al SUA, Herbert Hoover.

         Acest lucru ar trebui să ne preocupe cât se poate de serios, nu covidul în sine, nu pandemia, nu infectații și morții. De ceea ce vom face sau nu vom face acum va depinde în ce fel de lume vor trăi copiii și nepoții noștri.

         Generația noastră, a mea și a lui Petria s-a născut și a trăit în dictatură. Or, după ce am supraviețuit unui regim al abuzurilor de tot felul, mi se pare ridicol să murim într-o altă dictatură, mai subtilă, mai perversă, mai periculoasă. Moștenire “virală” pe care nici o secundă nu ne-a trecut prin minte că am putea s-o transmitem următoarelor generații.

Magdalena Vaida

Alexandru Petria

Alexandru Petria (n. 1968) a debutat în revista Tribuna, în 1983. A publicat următoarele volume: Neguțătorul de arome (poezii, 1991), 33 de poeme (1992), Zilele mele cu Renata (roman, 2010), Denia neagră (proză scurtă, 2011), Călăul harnic (poezii, 2013), Convorbiri cu Mircea Daneliuc (2013), Cele mai frumoase poezii ale anului, Cele mai frumoase proze scurte ale anului (antologii, 2014), Cele mai frumoase poezii ale anului, Cele mai frumoase proze ale anului (antologii, 2017).

A colaborat cu toare revistele literare din țară. După 1989, devine șeful Comisiei pentru Abuzuri și Drepturile Omului în cadrul CPUN Dej și, alături de câțiva prieteni, a pus bazele săptămânalului dejean Gazeta someșeană. A fost redactor și reporter la mai multe publicații: Zig-zag, Cotidianul, Hermes, Partener, Monitorul de Șomeș. A fondat propria publicație, cu apariție lunară, Realitatea de Bistrița-Năsăud, Dej și Gherla. 

Poeziile sale au fost traduse în catalană, maghiară, franceză, spaniolă și olandeză. În Olanda i-a fost tradus romanul Zilele mele cu Renata\Mijn dagen met Renata, la editura Nobelman din Groningen, în 2014.

Suflet candriu, de cafegiu…


Gândindu-mă eu, la ce titlu se i s-ar potrivi unui coffee story din Bucureştiul de altădată, mi-am amintit de Ion Vasilescu şi al său „Suflet candriu, de papugiu”, nu de alta dar, cafegiu-papugiu, rimează… În schimb, candriu, cine să-l înţeleagă? Drept care, am căutat în DEX şi de unde întotdeauna am crezut că sinonimul potrivit pentru candriu e candid, am fost cvasi dezamăgită să constat că, nici vorbă! Mă rog, dacă un suflet candid e de regulă niţel aiurit, mai merge… Cu toate acestea, definiţia dată de DEX nu se potriveşte cafegiilor armeni, ori, despre ei vreau să vă povestesc, una, alta…

         Începând cu anii 1800, vechile mahalale bucureștene Popa Soare, Mântuleasa şi Olari au ţinut loc de casă pentru câteva sute de armeni, stabiliţi cu tot cu familii pe malurile Dâmboviţei. La un recensământ din 1820, în Mahalaua Podul Mogoşoaia (Calea Victoriei de azi), au fost înregistraţi 259 de capi de familie originari din Armenia, dintre care foarte mulţi se ocupau cu negustoria, vânzând tutun sau cafea, în vreme ce alţii erau blănari, curelari, marochineri. Dezvoltarea comunităţii armeneşti s-a întrerupt odată cu sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, când a intervenit procesul de naţionalizare, iar puterea comercială a etnicilor armeni a slăbit considerabil şi foarte mulţi au emigrat, mai ales în America.

         O legendă a comerţului interbelic de cafea este Avedis Carabelaian, unul dintre cei mai mari cafegii pe care i-a avut România. Continuatorul său contemporan se numeşte Gheorghe Florescu, cel pentru care cafeaua nu-şi poate găsi locul decât într-un templu. Aşa că, astăzi are propriul său Templu al Cafelei, după cum îl numește el însuşi, „Delicatese Florescu”, pe strada Radu Cristian, lângă Piaţa Rosetti. Numele Avedis, care în limba armeană înseamnă „bună vestire” se pare că i-a purtat noroc.

         In 1530, istoria consemnează, deschiderea primei cafenele în Damasc, urmată foarte repede de „prăvălii” similare în Cairo. Potrivit legendei, care intersectează uneori istoria, cafegiul din Damasc era un armean cu numele de Avedis Carabelaian. Același armean, se pare, ajungând în serviciul de protocol al sultanului Soliman Magnificul primeşte însărcinarea să prepare cafeaua pentru marele om. „Reţetele sale, moştenite din tată în fiu, aveau să schimbe istoria. La Înalta Poartă, Carabelaian a cunoscut o pe Roxelana, o prinţesă de neam slav ajunsă prizonieră în haremul sultanului. Frumuseţea şi isteţimea o ajutaseră pe Roxelana să intre rapid în graţiile sultanului, dar puterea deplină a căpătat-o după ce i-a servit acestuia o cafea aromată luată de la armeanul Carabelaian. Se spune că de atunci cafeaua a ocupat un loc de frunte la Înalta Poartă, iar sultanul a dat o lege prin care nici unui bărbat nu îi va fi permis să se însoare dacă nu este capabil să asigure cafeaua soţiei lui”. Cel puţin aşa ne asigură Gheorghe Florescu, în cartea sa „Confesiunile unui cafegiu” publicată în 2008 la Editura Humanitas.

         Mai puţin aplecat spre basme şi poveşti, cronicarul turc Ibrahim Pecevi ne spune însă că, până în 1555, în oraşul mult iubit de Allah, Istanbul, ca de altfel pe întreg teritoriul Imperiului Otoman, nu existau cafenele. Asta deoarece Soliman Magnificul interzisese consumul de cafea în 1542. Abia după ridicarea interdicției (o fi existat totuşi o Roxelană la origine!), un individ din Alep, cu numele de Hakam şi o haimana pe nume Shams, de prin Damasc, sosesc în Istanbul şi deschid, independent unul de celălalt câte o cafenea, în cartierul Tahtakale! De unde şi expresia „a sta la taclale”, ocupaţie balcanică extrem de serioasă chiar şi în zilele noastre!

         Să revenim însă la Bucureşti şi la Avedis Carabelaian, cel din secolul 20. Acesta ajunge în România cândva prin anul 1915, cucereşte „lumea bună“ a Bucureştiului şi devine în scurt timp furnizorul de cafea al Casei Regale a României. Totul datorită reţetelor sale unice de preparare a cafelei. Reţete care îi vor fi încredinţate peste ani, ucenicului său, Gheorghe Florescu.

Armenii au fost izgoniţi din Constantinopole în aprilie 1915 când a început masacrul cunoscut în istorie sub numele de genocidul armean. Familia Carabelaian număra 24 de membri. Dintre aceştia 22 au fost asasinaţi de către soldaţii turci. El, împreuna cu tatăl lui, Garabet Carabelaian, au supravieţiuit şi au ajuns în Bucureşti. Aici au deschis o cafenea de elită. Ca urmare a genocidului armean, în România s-au refugiat cam toţi marii cafegii armeni din Constantinopol şi în perioada interbelică am avut aici un paradis al cafelei. Erau peste 100 de cafegii. Când mi-am început eu activitatea erau 40 de armeni cafegii în tot Bucureştiul şi mirosea oraşul ăsta numai a cafea! Cafea naturală…” – povesteşte Gheorghe Florescu într-un interviu acordat scriitorului Stelian Tănase.

         În martie 1971, Gheorghe Florescu preia de la mentorul său Avedis Carabelaian magazinul de cafea şi dulciuri de pe Hristo Botev nr. 10. Treptat, locul acesta devine un adevărat punct de reper al boemei artistice din Capitală. Are drept clienţi numeroase personalităţi ale vieţii literare, artistice şi medicale, dar şi figuri importante din Justiţie, Miliţie şi Securitate. La 4 martie 1977, blocul din Hristo Botev 10 se prăbuşeşte, însă, printr-un extraordinar noroc, Gheorghe Florescu scapă cu viaţă și deschide un nou magazin.

„Născut în 1944, Florescu al nostru a priceput încă de pe la zece ani că socialismul nu înseamnă, conform sloganului leninist, «puterea sovietică plus electrificare», ci «pu­terea sovietică plus comerţul clandestin». Cum «puterea sovietică» era deja în ţară, măcar ca mentalitate după ’63, tînărul Florescu şi-a canalizat toată energia spre co­merţul clandestin.” – scria Ștefan Agopian în Cațavencu.

O energie care îi va fi extrem de utilă în anii ’80, în lupta pentru aprovizionarea magazinului său. Utilă, dar riscantă. În aprilie 1985 este arestat şi condamnat la 11 ani de închisoare. Eliberat condiţionat în 1988, se angajează din nou în comerţ. Participă la evenimentele din decembrie 1989, apoi la „fenomenul Piaţa Universităţii” ca şofer personal al unor jurnalişti americani. În octombrie 1990, suferă un accident vascular cerebral în urma căruia rămâne cu o hemipareză pe partea dreaptă. Reînvață să scrie cu mâna stângă şi după patru ani de muncă intensă, în 2007, reuşeşte să termine cartea sa de memorii „Confesiunile unui cafegiu”.

         La 7 iulie 2010, în ciuda crizei economice, Gheorghe Florescu a reușit să-și împlinească visul de-o viață. A deschis, împreună cu familia sa, primul magazin de cafea gourmet din București, reînnodând cea mai bună tradiție a vechilor cafegii armeni, din punctul în care o lăsase, fără voia lui, în urmă cu 25 de ani. Și-a împlinit inclusiv dorinţa de a produce un brand de cafea dedicat mentorului său: Avedis Divin Caffee.

         Există câteva locuri unde poți să bei cafea bună în Bucureşti, cumpărată de la „Delicatese Florescu” dar, scrie jurnalista Alina Barbu pentru Food story: „cel mai savuros mod de a bea cafeaua bună este în curtea mică a prăvăliei. Aici, la o masă acoperită de o copertină, auzi zumzetul centrului cât timp iți tragi sufletul lângă o ceașcă de cafea. Dacă ai noroc, poate domnul Florescu te va observa și va ieși afară să te întrebe cum iți place cafeaua. Iar la plecare, vei avea în rucsac sau în geantă o punguță cu cafea încă fierbinte, după ce a fost râșnită special pentru tine. Și o poveste nouă, pe care nu o știai, despre licoarea pe care o bei zi de zi”.

Magdalena Vaida- The Daily Cup/Prăjitoria Olivo

Coffee in America!


Hey Joe, where you goin’ with that cup in your hand?  De acord, originalul sună altfel. În loc de cup, Joe ţine în mână un gun, şi a devenit celebru datorită lui Jimmy Hendrix. Admiteţi totuşi că e un intro drăguţ, pentru un coffee story despre mania americanilor de a da nume la tot şi la toate, inclusiv cafelei.

            Potrivit legendei, cafeaua a fost adusă în America, de un anume John Smith, aflat printre cei 71 de pasageri de pe una din navele aflate sub comanda căpitanului Chritopher Newport. Cel  căruia  Virginia Company of London i-a trasat în 1606, sarcina precisă, și deloc ușoară, de a înființa o colonie în Lumea Nouă. După un an, trei nave ale companiei –  Susan Constant, Godspeed și Discovery – au acostat pe țărmul american, iar în 4 mai 1607  era fondat James Fort, numit apoi Jamestown de către  Newport, în onoarea regelui James I. Cum necum, pasagerul John Smith dintr-un „dizgrațiat al sorții” a devenit favoritul lui Newport, dovedind calități organizatorice inegalabile și un mare talent în arta preparării cafelei!

            De dragul istoriei și pentru că un storyteller așa procedează, trebuie să fac o paranteză: acest John Smith – militar, mercenar, explorator, scriitor și primul guvernator al Virginiei – a fost și căpitan de cavalerie în armata lui Mihai Viteazul (1600-1601), după care a fost în solda lui Radu Șerban pe timpul bătăliei împotriva lui Ieremia Movilă. Aici și-a câștigat un renume de invidiat, duelându-se cu trei trei turci deodată. Pe care i-a ucis, desigur, rapid și fără regrete. Impresionat de o atare bravură, principele Transilvaniei, Sigismund Báthory la înnobilat dăruindu-i pe lângă titlul de baronet, un cal și o armură. Dar asta numai după ce englezul i-a pus în față cele trei căpățâni Made in Turkey! În 1602, aventurosul John Smith a fost capturat de tătari și vândut ca sclav în Constantinopol,  de unde este trimis cadou unei grecoaice, amanta beiului turc care-l cumpărase pe englez. Bineînțeles, grecoaica s-a îndrăgostit de căpitan și l-a ajutat să fugă, taman până la Moscova. De aici, prin Lituania, Polonia și restul Europei, în 1604 ajunge în sfârșit în Anglia. O viață cât o telenovelă, cum s-ar zice. Ba chiar mai lungă… pentru că în timpul călătoriei spre noul continent, Smith a fost întemnițat la bordul corabiei „Susan Constant”. Pentru răzvrătire. Pentru că sfidase ordinele liderului desemnat al viitoarei colonii, Edward Marie Wingfield. Când navele au ajuns în Lumea Nouă, planul era ca el să fie judecat. Dar, pentru că viața bate filmul, spre imensa oroare a lui Wingfield, Newport și a altor coloniști din elită, când s-au deschis ordinele sigilate, aceștia au descoperit că Virginia Company îl desemnase pe Smith, membru al consiliului care trebuia să guverneze Jamestown! Iar dacă ați văzut filmul lui Disney, „Pocahontas”, știți desigur că ea este pielea roșie care l-a salvat pe englez din mâinile propriului trib, după ce fusese luat prizonier din cauza unor neînțelegeri strict comerciale!

            Așadar, bun cunoscător al obiceiurilor orientale, Smith aduce cafeaua în Virginia, unde se răspândește printre coloniștii care îi apreciau virtuțiile revigorante, mai mult decât protipendada orășenească. Oricum, până la celebrul Boston Tea Party din 1773, americanii erau devotați trup şi suflet ceaiului. După care, din spirit de frondă au trecut la cafea. Era o datorie patriotică să bei cafea şi să ignori ceaiul, un obicei atât de british, atât de snob! Nu e de mirare că după Războiul anglo-american din 1812 consumul de cafea a crescut exponenţial, iar Războiul Civil (1861-1865) a consacrat definitiv cafeaua ca băutură naţională! Ambele armate, ale Sudului Secesionist şi Nordului Unionist, consumau cu multă frenezie licoarea neagră şi, cel puţin privită din acest unghi, marea reconciliere americană datorează foarte mult cafelei!

            Cafeaua are multe denumiri în America – Joe, Java, Mud, Murk, Blakie, Jamoke fiind doar câteva dintre ele – dar, se pare că Joe a avut și mai are o rezonanță aparte, sentimentală, în inimile tuturor. Iar teoriile privind originea acestei denumiri sunt abundente și nu lipsite de savoare! Două dintre ele par totuși acceptabile.

            Prima este legată de un cântec extrem de popular în 1860, „Bătrânul negru Joe” (Old, Black Joe), scris de Stephen C. Foster același care a compus și mult-prea-celebra „Oh ! Suzanna”. Melancolică, tristă de-a dreptul, piesa compusă de Foster le amintea soldaților sudiști de soare, câmpuri de bumbac, fluviul Mississippi și fetele cu talie subțire. Oftând, soldații cereau la cantină un black Joe și își înecau amintirile în licoarea neagră. Celor din nord,  nu le spunea nimic, dar sintagma Coffee or Die a rămas celebră de atunci și până astăzi și a dat numele unui concurs de enduring al rangerilor americani. Abia prin anii ‘60, Jerry Lee Lewis va transforma languroasa cântare într-o piesă antrenantă de rock&roll revitalizând denumirea de Joe.

            O altă explicație, una cazonă de data asta, susține că numele de Joe dat cafelei i se datorează lui Josephus Daniels, fost editor al unei gazete din Carolina de Nord, ajuns secretar al Marinei Americane în timpul președintelui Woodrow Wilson.  Siderat de amploarea consumului de alcool în rândul marinarilor, Joseph Daniels a interzis în 1913 alcoolul pe navele de război ale Marinei SUA.  A descurajat prostituția (înfloritoare în bazele navale) și a crescut numărul capelanilor.  Spre disperarea multora, presupun. Ca substitut pentru alcool, a crescut în schimb rațiile de cafea și, scrie Lee Craig, biograful acestui om deosebit de moral și auster, în Marina USA o ceașcă de cafea a început să fie numită cu mult dispreț „o ceașcă de Daniels”, iar mai apoi, prin simplificare, cup of Joe. De la Joseph citire, căci Daniels amintea în mod dureros de o altă băutură… Cert este că Joe s-a încetățenit foarte repede în rândul băutorilor de cafea, iar cafeaua, grație lui Daniels, a devenit o prezență obligatorie în ranița fiecărui soldat. Până în zilele noastre.

            Zilele noastre însemnă și anul  2003, când Jonathan Rubinstein a fondat „Joe Coffee Company” oferind cunoscătorilor, într-o locație din Manhattan’s West Village, o „specialitate artizanală de cafea” numită „Joe the Art of Coffee”. Printre primii clienți s-au numărat Jessica Sarah Parker, David Schwimmer, Nancy Pelo, Philip Seymour Hoffman. Alături de ei, alte celebrități newyorkeze au contribuit din plin la faima locului. Astăzi, compania numără 19 locații, în New York și Philadelphia, prăjitoriile și cafenelele sale câștigând tot mai multă notorietate.

            Dincolo de povești și legende, cel mai probabil însă, denumirea de „Joe” provine totuși de la prescurtarea lui jamoke, un amestec de cafea java și mocha. Că de, realitatea e întotdeauna mai prozaică…

Magdalena Vaida/Olivo’s Daily Cup nr.14

Foto: pinterest.com

Veneția, ploaia și Florian!


Sfârșit de mai în Veneția. Spre disperarea mea, plouă. Mărunt. Pătrunzător. Enervant. Nu am încotro și încerc să mă obișnuiesc cu ideea că, uneori trebuie să asculți materia plângând. Eu și ceilalți. Cei câteva mii de turiști, de toate neamurile, înghesuiți pe debarcaderul care deservește imensa parcare de pe terra ferma. Negociez la sânge un loc pe un vaporetto arhiplin și-mi fac cruce cu limba în cerul gurii: dacă nu mă înec în Canal Grande, s-ar putea ca Veneția să-mi placă și pe ploaie!

            O luăm deci, leneș,  pe „strada principală” a Veneției. Sub cerul mohorât, palatele se ridică din apa verzuie, întruchipând o perfectă armonie între piatră și mare. Ar merita să le înșir numele, să amintesc de celebritățile care au locuit sau murit între zidurile lor mucede, dar zău, pe cine mai interesează? De mai bine de 5 secole, Veneția moare puțin câte puțin, așa se spune, dar eu personal, nu prea cred. Orașul freamătă de viață, e un du-te-vino continuu pe canale, pe străduțe, pe trepte și pe poduri, în localuri, pe terase… peste tot. Așa că, las gândurile morbide pe seama lui Thomas Man și casc ochii și gura la priveliștea oferită de Canal Grande. După care, odată ajunsă pe un teren solid, fac ochi și mai mari, la tot ce mă împresoară: case, ziduri, oameni!

            Împreunare de materiale prețioase – marmură, porfir, jasp, ivoriu, abanos – Bazilica San Marco îmi apare drept în față, asemenea unui palat din basmele orientale, dominând piața cu același nume. Și evident, Palatul Dogilor desăvârșește cea mai celebră piață artistică a Italiei. De jur împrejur se înșiră magazine pline cu dantele de Burano, oglinzi, sticlă de Murano, măști venețiene și belșug de chinezării… Nu mai puțin vestitele cafenele „Quadri” și „Florian”, își așteaptă clienții, speriați acum de o ropotă zdravănă de ploaie. Ei bine, aici am vrut să ajung, la Florian, un templu al cafelei, un must see pe care cei pasionați de istoria cafelei nu au voie să-l rateze! Idem snobii.

            „Florian”, chiar dacă nu este cea mai veche cafenea venețiană, după cum se spune, reprezintă totuși unul dintre simbolurile orașului lagunar. Cafeaua a sosit în Italia, mai precis, în Veneția, în 1570, grație botanistului Albino Prospero din Padova care, după o călătorie în Asia, via Egipt, aduce cu sine câteva din prețioasele boabe și introduce, în aristocraticele palate, ritualul preparării și băutului de cafea. Deși băutura neagră și fierbinte cunoaște un succes imediat, la început este vândută doar în farmacii, la fel ca în alte orașe europene de fapt, unde spițeriile ofereau un superb talmeș-balmeș de preparate din farmacopeea populară, amestecată cu medicamente demne de laboratoarele alchimiștilor. Totul garnisit cu amulete și vrafuri de descântece. Însuși renumitul medic arab Abū ‘Alī al-Husayn ibn ‘Abd Allāh ibn Sīnā al-Balkhī (într-un cuvânt, Avicenna) administrase deja în urmă cu cinci sute de ani cafeaua pe post de medicament, fierbând boabele crude, la foc mic, și obținând o licoare numai bună ca remediu împotriva melancoliei. Ori, Avicena fusese o somitate în Evul Mediu și încă se bucura de o maximă încredere! Primul care descrie însă, „din punct de vedere științific” efectele produse de cafea, ceai și cacao – cele trei băuturi calde care cuceresc cam în același timp Europa, este farmacistul francez Philippe Sylvestre Dufour. Se întâmpla în 1671, când tocmai se puneau bazele capitalismului global!

            Dar, să revenim în Veneția, primul oraș european în care se deschide un coffee house cum erau denumite cafenelele pe atunci. Data deschiderii sale este incertă, unii istorici sugerând anul 1615, în timp ce alții susțin că acest lucru s-a întâmplat abia în 1629, sau mai târziu, în 1640. Cert este că prima cafenea din Serenisima Republică este atestată documentar în 1645, iar locul este cel de sub arcadele Procurației Noi din Piața San Marco. Adică, taman acolo unde, la 29 decembrie 1720, Floriano Francesconi va inaugura un mic local cu nume pompos: Alla Venezia Trionfante.

            De dragul geografiei locului (și ca să nu mai dați un google search), pot să adaug că Procurațiile sunt un grup de clădiri impunătoare care mărginesc pe trei laturi Piața San Marco și se numesc așa pentru că, aici își aveau sediile procuratorii venețieni. Procurațiile sunt împărțite în trei aripi care delimitează aproape în întregime piața din fața Bazilicii: Procurațiile Vechi (Procuratie Vecchie) la nord, Aripa napoleoniană (Ala Napoleonica) la vest și Procurațiile Noi (Procuratie Nuove) la sud, terminate în 1640.

            Așadar, aici se deschide, triumfătoare, cafeneaua lui Floriano, pe care bineînțeles toată lumea avea s-o numească simplu: Florian. Inițial localul a avut doar două camere modeste, fără nici o fereastră și câteva mese afară, sub arcade. Da, dar aici s-a lansat „Gazetta Veneta”, un strămoș al publicațiilor people, în care malițiosul conte Gasparo Gozzi prezenta, de două ori pe săptămână, cronica evenimentelor mondene, bârfele suculente ale Veneției decadente și oferea spațiu generos de publicitate negustorilor în plină ascensiune.

Gazetta se citește, se comentează, discuțiile sunt la fel de fierbinți ca și café a la turca, iar localul câștigă tot mai multă notorietate într-un oraș în care concurența era acerbă (în 1763 în Veneția existau nu mai puțin de 218 cafenele!). În plus, este prima – poate și singura cafenea din lume – în care au acces femeile! Frumoasele venețiene desigur, intens curtate de Casanova și de Carlo Goldoni, ambii clienți fideli ai localului. În 1773, când Consiliul celor Zece limitează accesul femeilor în cafenele doar la perioada carnavalului, Valentino Francesconi, nepotul care preluase afacerea familiei prin 1750, obține o derogare și doamnele își pot vedea nestingherite de flirturile lor mai mult sau mai puțin vinovate…Triumf al feminismului precoce sau pricepere într-ale comerțului, contează prea puțin. Oricum, „Meseria de cabaratier presupune multă diplomație și uneori ceva josnicii – scrie Michel Braudeau în „Cafea. Cafenele” (Editura Art, București, 2009). Florian este locul de întâlnire preferat al blestemaților de francezi care proferează gânduri revoluționare și, neputându-i împiedica să vorbească, Valentino nu se poate abține să nu-i denunțe zelos Inchiziției.”

Tot el, atunci când trupele lui Napoleon intră în oraș, înlocuiește firma „Veneția triumfătoare” cu numele unchiului său, un nume „neutru” din punct de vedere politic. Republica se va scufunda încetișor, dar „Florian” va rămâne mereu la suprafață.

            Se spune că, în Europa cafeaua a inventat cafenelele, iar acestea din urma au inventat, la rândul lor, multe altele: liberalismul, convivialitatea, presa glamour, dezbaterile literare și conspirațiile de salon. Din acest punct de vedere, Florian era aidoma fraților și verișorilor săi din Viena, Paris sau Londra, un spațiu care, de-a lungul secolelor XVIII, XIX și începutul secolului XX a reunit toată „aristocrația literelor” și nu numai: Germaine de Staël, Benjamin Constant, Chateaubriand, Stendhal, Lord Byron, Shelley, George Sand, Alfred de Musset, Charles Dickens, Alexandre Dumas – tatăl, Théophile Gautier și Honoré de Balzac.

            Decorul de muzeu pe care-l afișează astăzi cafeneaua, datează din 1858, când a fost cumpărată de proprietarii Cafenelei Oglinzilor care îi păstrează numele și cheltuie o avere pentru a redecora localul: salon oriental, picturi murale, lămpi de Murano, lemnărie aurită, oglinzi, măsuțe de marmură, banchete de catifea roșie. Nimeni nu va mai îndrăzni să schimbe ceva în acest aranjament, mai ales că blazonul localului și aerul său vintage devine un formidabil punct de atracție pentru turiști. Care vin, valuri, valuri, câtă frunză și iarbă…

            Admirând Bazilica de pe terasa cafenelei, ascultând pentru o taxă suplimentară adăugată la nota de plată, muzică barocă sau un mixt de café-concert, turiștii se simt răsfățați și învăluiți de atmosfera fără griji a locului. Și, indiferent cât e de piperat prețul unei cafele băute la Florian, merită. În fond, nu oricine se poate lăuda că a băut un cappuccino la masa la care e posibil să fi stat Casanova, Mitterrand sau Brad Pitt!

Magdalena Vaida/The Daily Cup