Sforza Milano !


 

     După cotituri, urcușuri și coborâșuri, părăsim dimineața devreme străzile Genovei, pregătiți să privim răsăritul soarelui la Milano.

      Ajungem în orașul ducilor condotieri de Sforza, metropola comercială și financiară en titre a Italiei de astăzi, după ce rătăcim o vreme la periferia orașului. Apelăm în disperare de cauză la un echipaj de carabinieri și suntem conduși cu sirenă și girofar în chiar buricul târgului, la Castello Sforzesco. Parcăm autocarul lângă fântâna arteziană, adică taman la locul indicat de prospectul firmei noastre de turism. Despre care, bineînțeles, șoferii noștri și ai respectivei firme, habar nu aveau că există. Este ora șase dimineața și orașul tocmai se trezește.

      Amplasat într-o vastă piață, Castello Sforzesco este un imens pătrat din cărămidă roșie, cu turnuri ce se înalță deasupra zidurilor crenelate. Reconstruită în secolul al XV construcția apare ca o monstruoasă fortăreață, înconjurată de clădiri moderne.

castello-sforzesco-milano

      Cu o vechime de șapte secole, Castelul Sforzesco a fost martorul atât al unor perioade de glorie, cât și al unor momente dramatice din istoria orașului Milano. Gândit ca structură de apărare și reședință ducală de către ctitorul său Galeazo Visconti II (sec. XIV), castelul avea să fie aproape demolat în vremea Republicii Ambrosiene pentru a fi reconstruit de Ducele de Milano, Francesco Sforza (mijlocul sec. XV). Câteva decenii mai târziu, Ludovico Sforz „Il Moro” avea să-i dea și strălucirea spirituală adecvată, adunând la curtea sa pe cei mai mari creatori de literatură și artă din acea vreme. După moartea ducelui, a început o perioadă de decădere a construcției, care a culminat în anii ocupației napoleoniene, când au fost dărâmate câteva bastioane, iar curțile și chiar camerele au fost folosite ca grajduri sau depozite de muniție.

      Degradarea majoră a construcției a condus în perioada sfârșitului de secol XIX la ideea că totul ar trebui demolat pentru a se face loc unor noi construcții. Doar eforturile edililor locali, în frunte cu arhitectul Luca Beltrami, au salvat de la pieire acest martor al trecutei glorii milaneze. Prin efortul lor, castelul a fost restaurat integral după planurile inițiale. Adăugând și restaurarea de după bombardamentele din Al Doilea Război Mondial, Castello Sforzesco se prezintă astăzi ca a doua mare atracție turistică din Milano, după Piazza del Duomo. Din anul 1900 el găzduiește douăsprezece muzee permanente cu tematică diferită, dar și expoziții temporare, activități și evenimente de prezentare și promovare. Curtea ducală din interior se prelungește mai departe cu vastul parc Sempione, mândria milanezilor, iar zona din proxima vecinătate a Castelului Sforzesco abundă în oferte tentante pentru vizitatorul care dispune de timp: Pinacoteca di Brera și Biserica San Marco pe partea dreaptă a Pieței Castelului, Biserica Mănăstirii Majore San Maurizio, Basilica di Sant’Ambrogio, Muzeul Științei și Tehnologiei Leonardo da Vinci și Museo Cenacolo Viciano pe partea stângă.

      E prea devreme pentru muzee, așa că, pornim spre Piața Domului. Chioșcurile de ziare și tarabele cu suveniruri se deschid rând pe rând. Turiști matinali cumpără deja fleacuri sau admiră vitrinele magazinelor. Cumpărăm și noi câteva ilustrate. Afișe uitate ici-colo ne reamintesc de alegerile care au avut loc duminica trecută, „Eminența Sa”, cum l-au numit italienii pe Berlusconi, ne zâmbește larg de pe un stâlp. Forza Italia!

milano-duomo1

      Construit în formă de cruce latină, din marmură de Candoglia, Domul ne apare brusc în față, cu nenumăratele-i turle albe, statui și ornamente dantelate. Încerc o primă și imensă dezamăgire pentru că Domul mi se pare mic, pentru că nu seamănă cu ce ceea mi-am imaginat uitându-mă la zecile de imagini ale catedralei. Nu sunt convinsă că acesta este Domul din Milano. Nu poate fi, e doar o copie. Întrerup extazul unui japonez care trage cadru după cadru cu un Canon și-l întreb dacă ăsta este Domul? Cu siguranță am părut proasta satului, dar m-a asigurat zâmbind că da, e Domul. M-am uitat și răs-uitat la Dom, ușor frustrată, neîmpăcată totuși… Abia când m-am așezat la o masă, pe o terasă cu vedere spre Dom și abia după ce am sorbit din espresso-ul fierbinte, am început să cântăresc și să apreciez valoarea construcției din fața mea, ajungând la concluzia că e fără seamăn în lumea catedralelor gotice.

     Început în 1386, s-a lucrat mereu întru desăvârșirea lui timp de aproape 430 de ani, Domul fiind terminat abia în 1815 . Ceea ce, gândindu-mă numai la cele 2.425 de statui și statuete pe care le are drept ornament, atât la fațadă, cât și pe zidurile exterioare, nu mi se pare prea mult.

     În interior, edificiul cu o lungime de 157 de metri, este susținut de 52 de coloane ornate cu statui și are o capacitate de peste 40.000 de locuri. Cele cinci nave gigantice, separate de stâlpii de piatră artistic sculptați, sunt încadrate de ferestre cu vitralii executate cu mare măiestrie. Absida, partea cea mai veche a catedralei, include trei ferestre în formă de roză, realizate de Filippino de Modena, într-un mod ce dezvăluie complexitatea sculpturii din secolul al XIV-lea. Fereastra mijlocie este una din cele mai mari ferestre de absidă din lume. Totul este la superlativ, nu ştii încotro să te îndrepţi sau încotro să priveşti. Poetul romantic englez Percy Shelley, călător în Italia la începutul secolului al XVIII-lea, afirma că interiorul domului este cel mai bun loc pentru a citi Divina Comedie. Îi dau dreptate, te simți mic și neînsemnat, strivit de grandoarea unei divinități megalomane. Sau doar a slujitorilor săi.

domul-interior

     Ne desprindem într-o vreme, cu greu, din vraja aruncată de dom asupra noastră și părăsim Piața nu înainte de a ne opri câteva clipe la statuia ecvestră din bronz a lui Vittorio Emmanuele al II Unificatorul Italiei. Alături se află Palatul Regal, fosta reședință a lui Ferdinand de Austria.

     Traversăm Galeriile Vittorio Emmanuele, capodoperă a arhitectului Giuseppe Megoni, unde se înșiră nenumărate cafenele și magazine de lux. Asta ca să ne reamintesc că Milano este capitala italiană a modei. De altfel, tot în apropierea Castelului Sforzesco, o plimbare pe Corso Magenta, bulevardul modei și al cumpărăturilor, se recomandă ca o experiență ce nu poate fi trecută cu vederea, chiar dacă mulți nu se vor afla în postura de cumpărători, ci doar de boemi trecători prin fața vitrinelor. Privim și noi cu jind la mărfurile de un bun gust strălucitor, după care ne liniștim spunându-ne că nu tot ce-ți trebuie este și necesar.

     Ajungem în cele din urmă în Piazza della Scala, popas obligatoriu dacă te afli în Milano. Templu al muzicii, Scala di Milano s-a ridicat în 1778 pe locul fostei biserici Santa Maria della Scala, după planurile arhitectului Giuseppe Piermarini. Cu un exterior modest, neoclasic și prin nimic remarcabil, această operă este cea mai prestigioasă din Europa, pe scena ei fiind consacrați cântăreții și primadonele lumii.kveit4008s

     În fața clădirii teatrului, în mijlocul pieței Leonardo da Vinci privește îngândurat foiala mulțimii. Monumentul este opera sculptorului Pietri Magni, care l-a reprezentat pe titanul Renașterii pe un piedestal la poalele căruia străjuiesc patru dintre studenții favoriți ai artistului, simboluri pentru cele patru domenii în care a excelat Leonardo da Vinci: arhitectura, ingineria, pictura și sculptura.

     Ar mai fi multe de povestit despre Milano, un oraș complet și pe gustul tuturor care poate oferi fiecăruia ceva captivant și de neuitat, indiferent de așteptările și preferințele noastre atât de diverse. Iar locurile despre care v-am povestit sunt doar o mică parte din ceea ce oferă capitala Lombardiei. Promit să revin cu alte povești…

Magdalena Vaida

Rouen – orașul celor o sută de clopotnițe


De la Paris, la Rouen – orașul în care Sena, șerpuind larg, se pregătește pentru întâlnirea cu marea – șoseaua națională trece printr-un peisaj cuminte, presărat cu sate colorate, câmpii riguros lucrate și pășuni verzi, pe care stau tolănite celebrele vaci normande, rumegând iarbă și meditând la deșertăciunea vieții, probabil.

SONY DSC

Vechea capitală a Normandiei, Rouenul multisecular, cu porturile și străzile sale animate te îmbrățișează brusc, cu autoritatea falnicelor sale construcții ogivale. Denumit Rotomagus de către romani, Rouen a fost, după trecerea populației la creștinism, o țintă continuă a atacurilor normanzilor veniți din Norvegia și Danemarca. În anul 911, în urma înțelegerii încheiate între Carol al III – lea, cel Simplu, și Rollon, căpetenia normanzilor, aceștia se stabilesc pe teritoriul ce le poartă și astăzi numele, acceptând suzeranitatea regilor francezi. Un ținut râvnit și de englezi, scenă a numeroase raiduri și loc de desfășurare a zeci de bătălii sângeroase, ultima fiind celebra Debarcare în Normandia, din al II – lea Război Mondial.

Anexarea Normandei de către Filip August (1204), domeniului regal, transformă reședința ducilor normanzi într-un puternic centru spiritual creștin și, în egală măsură, într-un prosper oraș comercial și industrial. Așa se explică existența unor impresionante monumente de artă gotică, destinate prin măreția lor să-i impresioneze și să-i copleșească pe străini.

Catedrala Notre-Dame de Rouen, zidită între 1201-1250, este edificiul cel mai impunător și una dintre cele mai frumoase biserici gotice din Franța (imortalizată și de Claude Monet). În perioadele următoare, sunt înălțate: Biserica Saint-Ouen, considerată ca tipul clasic al stilului gotic ajuns la completa sa dezvoltare; Biserica Saint Maclou și Abația cu același nume, ambele în stil flamboyant; Biserica Saint Croix des Pelletiers, transformată în sală de conferințe; Biserica Saint Patrice; Biserica Saint Laurent, care adăpostește muzeul feroneriei; Biserica Saint Godard și încă multe altele, Rouen fiind numit, pe drept cuvânt, „orașul celor o sută de clopotnițe”.

În timpul Războiului de 100 de ani, Rouen este cucerit de englezi, de acest episod legându-se martiriul Ioanei d’Arc. După recucerirea orașului, începe o nouă epocă de înflorire a comerțului, industriei și artelor. Se ridică noi clădiri, Palatul de Justiție, capodoperă a arhitecturii gotice civile (1508-1509); Hotel Dieu, sediul actualei prefecturi și Hotel de Bourgtheroulde, fiind doar câteva dintre ele. În jurul marilor edificii s-au înălțat apoi numeroase alte clădiri impunătoare, aparținând negustorilor bogați și notabilităților orașului, multe păstrându-se intacte până în zilele noastre.

1240Astfel, rue de La Grosse Horologe, una dintre cele mai animate străzi este și una dintre cele mai vechi artere ale orașului. Aici se află La Grosse Horologe, un pavilion din epoca Renașterii, ce adăpostește un orologiu din 1447. Un labirint de străzi, străduțe și pasaje pitorești, adevărate muzee în aer liber, cu clădiri din secolele XV, XVI și XVII, dau un farmec aparte orașului. Un oraș în care te poți rătăci ușor, la propriu, dar și la figurat pe aripile fanteziei…

Ieșirea din labirint” te aduce, inevitabil, în Vieux-Marche, un spațiu singular prin emoția pe care o provoacă francezilor, dar și străinului cunoscător al istoriei Franței. Aici, un mozaic încrustat între dalele pieței, indică locul în care, la numai 19 ani, Ioana d’Arc a fost arsă pe rug, la 30 mai 1431. O biserică modernă, inaugurată în 1979, având forma unei corăbii răsturnate, cinstește memoria celei care, în 1920, este canonizată și declarată eroină națională. Serbările medievale anuale, organizate în cinstea ei în ultima duminică din mai, sunt un alt prilej de a rememora o pagină din istoria țării.

462

Rouen este și patria lui Corneille și Flaubert. În cele două muzee care le cinstesc memoria, sunt păstrate cu pietate, obiectele care le-au aparținut, manuscrisele și însemnările diverse, precum și inefabila atmosferă a trecutului. Atmosferă ce plutește, de altfel, deasupra întregului oraș.

Peregrinarea mea prin Rouen s-a încheiat seara târziu, alături de prietenii sosiți din nord, din Le Quesnoy, într-un mic restaurant cu specific mexican. Acolo, cu naivitatea proprie tuturor turiștilor, pe un perete plin de însemnările trecătorilor clienți, mi-am permis să contribui și eu la acel babel lingvistic scriind, în românește: „Aș vrea, ca odată, cândva, să fiu din nou aici, alături de prietenii mei!”

Și am mai fost, de două ori…

Magdalena Vaida

De la Dunăre, la Rin


Viena, Linz, Passau şi de aici, la Regensburg, Dunărea ne intersectează drumul sau şerpuieşte alături de noi. O prezenţă familiară Dunărea, alergând spre Marea Neagră, care o aşteaptă nerăbdătoare să-i soarbă valurile încărcate de poemele, basmele şi cântecele adunate în cele opt ţări pe care le străbate.

rin

Spre disperarea noastră, şoferii autocarului detestă oraşele. Mici sau mari, fără discriminare. Ce să vezi în ele? Biserici? Muzee? Să fim serioşi, pierdere de timp… E aproape imposibil (deşi sunt „închiriaţi”, deci la dispoziţia noastră!) să-i convingem să părăsească autostrada. Numai pe autobahn se simt bine, numai acolo se simt zei. Drept care, Nürnberg, Würtzburg sau Frankfurt rămân simple nume pe indicatoarele rutiere…

La Mainz ajungem spre orele după-amiezii, numai bine pentru a bea o cafea şi pentru a privi în jur. Cel mai important fluviu european, prima arteră comercială a Germaniei, Rinul, ne întâmpină leneş, saturat de istorie şi legende, străbătând Rhineland-ul, una din regiunile cele mai active şi mai dens populate din lume.

Neîntrecuţi în duritatea cu care îşi apără minunatul colţ de natură ce le-a fost hărăzit, nemţii se pot mândri azi cu cele mai curate ape din Europa. Şi o fac, fără modestie. Dar, înainte de a vorbi despre protecţia mediului, comunele şi oraşele care se înşiră ca mărgelele pe malurile Rinului, au făcut investiţii de sute de milioane de mărci pentru construirea unor instalaţii de epurare. Să fii ecolog convins nu este numai o atitudine sub impulsul momentului, nu este o modă sau un moft politic, ci un exemplu. Un mod de viaţă. După dezastrul ecologic care aproape a distrus Valea Rinului şi bazinul Ruhr, după exploatarea inconştientă a resurselor, nemţii au trecut de la aroganta deviză: „Economia trebuie să aibă prioritate faţă de ecologie”, la imperativul „Nu poate exista economie fără ecologie”, iar rezultatele se văd pretutindeni în ţară.

Istoria Mainz-ului ca şi a celorlalte oraşe de pe Rin se pierde în negura timpului. Romanii au ridicat aici un castrum şi alături de acesta avea să ia fiinţă şi să înflorească o nouă cetate. Mainz devenind mai târziu capitala puternicei ligi a oraşelor renane. Adevărata sa strălucire însă, îi va fi adusă de Gutenberg, Johannes Gensfleisch zum Gutenberg, fiu al cetăţii şi inventatorul tiparului.Gutenberg

Bonn, capitala Germaniei, situată pe malul stâng al Rinului, e foarte aproape de Koln. Vedem de la distanţă Podul Kennedy, expresie a arhitecturii ultra-moderne, dar dincolo de fier şi beton, Bonnul va rămâne mereu vechiul oraş universitar, locul unde s-a născut Beethoven.

Ne apropiem de Köln, odată cu înserarea. Imense blocuri de beton, metal şi sticlă se ridică peste tot, iar la poalele lor, parcuri întinse, pline de verdeaţă. Podurile, care aduc un spor de frumuseţe peisajului, se aruncă peste fluviu pline de elan şi o binemeritată mândrie. Printre acestea, un pod suspendat, sprijinit pe un singur pilon, în formă de A, Podul Severin. Şi peste toate, profilându-se pe cerul de cerneală, turlele ascuţite ale Catedralei, dominând parcă întreg oraşul şi Rinul.

Încerc o uşoară emoţie la vederea acestui monument simbol despre care citisem de atâtea ori. Parcăm în imediata apropiere a Catedralei, la doi paşi de Gară.

Înălţat pe o ridicătură formată dintr-o acumulare de ruine romane, unde se spune că prin secolul al XI -lea a existat o catedrală carolingiană, Kölner Dom pare să strângă în juru-i întreaga viaţă a oraşului.

colonia_n

Este sâmbătă seara şi tocmai s-a încheiat concertul unei cunoscute formaţii rock şi sute de tineri hălăduiesc în jurul edificiului aşteptând să treacă timpul până la ora plecării trenului. Peste tot gunoaie şi damf de bere şi nu pot să nu mă gândesc la cei de la salubrizarea oraşului pe care îi aşteaptă o muncă demnă de Hercule curăţind grajdurile lui Augias. Bineînțeles, dimineaţa totul va străluci de curăţenie, iar oraşul îşi va înghiţi cu lăcomie porţia zilnică de turişti.

Părăsim Köln-ul feeric luminat, după ce am avut parte şi de un spectacol de artificii pe fundalul căruia, Domul ni s-a părut mai mare, mai întunecat, dar nu mai puţin impresionant.

În ce mă priveşte, am plecat din Köln cu regretul, printre multe altele, de a nu fi cumpărat o sticlă de „Colonia”, celebra apă parfumată fabricată prima dată în 1709 de Johan Maria Farina… O voi face cu siguranţă la următorul meu popas prin aceste locuri.

Magdalena Vaida

http://dejulmeu.ro/index.php/2016/05/08/de-la-dunare-la-rin/

Isabel Allende: Povestirile Evei Luna


allendePrimul roman semnat Isabel Allende pe care l-am citit, după îndelungi ezitări, a fost Caietul Mayei, publicat în 2014 de Editura Humanitas Fiction. Spun ezitări, deoarece o scriitoare catalogată ca „autoare de bestselleruri internaţionale”, de regulă mă duce cu gândul la Elizabeth Noble, Stephanie Laurens, Jude Deveraux şi alte femei prolifice într-ale literaturii pe tocuri.

Isabelei Allende i-am acordat totuşi ceva mai mult credit, cartea fiind recomandată de Denisa Comănescu. Şi m-am bucurat că am făcut-o. Fără să fie abisal, fără să fie superficial, fără să fie un roman mare sau mic, Caietul Mayei este totuşi memorabil. Prin scriitură în primul rând, apoi prin excentricitatea personajelor şi în fine, prin petele de culoare ce pigmentează paginile cărţii, indiferent că descriu viaţa hipiotă din Berkley, interlopii din Las Vegas sau localnicii din Chiloe, o insulă cât un sat, aproape de coasta chiliană.

povestirile-evei-lunaŞi, la fel ca întotdeauna, când îmi place un autor/autoare, mă grăbesc să-i citesc încă una din cărţile publicate, poate chiar două sau trei. La fel s-a întâmplat cu Isabel Allende, iar următoarea alegere a picat pe volumul Povestirile Evei Luna, apărut tot la Editura Humanitas Fiction, în seria coordonată de aceeaşi Denisa Comănescu. Douăzeci și trei de povestiri şi tot atâtea bijuterii de proză scurtă, apropiate de fabulosul realism magic al literaturii sud-americane.

Ca şi în Caietul Mayei, în Povestirile Evei Luna, Isabel Allende urmăreşte paralel mai multe destine, interferând planul acţiunilor, dar „spaţiul” fiind mai îngust, trecerile sunt mai uşoare şi impresia de dispersie mai redusă. Rezultatul este un amestec captivant de imagini care conturează douăzeci şi trei de portrete feminine, puternic individualizate de Eva Luna, o Şeherezadă hispano-americană pentru care „limbajul este un fir nesfârşit” pe care-l deapănă de parcă viaţa ar fi creată în timp ce povesteşte. Iar viaţa intens trăită este, după cum ştim cu toţii, pasiune, crimă, lăcomie, dragoste, compasiune, nebunie şi tandreţe. Toate la un loc, mărunt pisate şi bine amestecate în creuzetul memoriei.

Personaj principal în romanul omonim, Eva Luna se va intersecta de-a lungul vieții cu viitoarele sale eroine care vor da substanţă povestirilor, descoperind-o totodată pe cea care s-a născut pentru a povesti şi va trăi povestind vieți, vise, emoţii și speranțe. Născută dintr-o iubire de poveste, care-i salvează tatăl de pe patul de moarte, Eva Luna mărturiseşte despre sine: Mă cheamă Eva, ceea ce înseamnă viaţă, conform unei cărți pe care a consultat-o mama ca să-mi găsească numele. M-am născut în ultima odaie a unei case întunecate și am crescut printre mobile vechi, cărți în latină şi mumii umane, dar asta n-a reușit să mă facă melancolică, pentru că am venit pe lume purtând în memorie boarea selvei”. Or, selva, este viaţa însăşi. Caldă, umedă, luxuriantă, lascivă, acaparatoare, metaforă a feminităţii şi erotismului selenar, ilustrată prin povestirile Evei.

În Cadou pentru o iubită, de exemplu, Horacio Fortunato, un circar plin de imaginație și cu spirit mercantil, se găsește complet dezarmat în faţa farmecelor firavei şi insignifiantei, Patricia Zimmerman, femeie măritată, pe care nu reușește s-o cucerească, nici cu gesturi galante, nici cu cadouri scumpe. Plin de pasiune, dar neputincios în faţa sorţii potrivnice, apelează la sfatul bunicului său, care îi împărtășește cel mai mare şi mai simplu secret: „Fă-o să râdă, cu asta nu dai greș la femei…” Drept care, Horacio pune în scenă în grădina Patriciei, un spectacol de circ fastuos şi grotesc, încununat de sosirea sa într-un car alegoric, care va smulge femeii mult așteptatul hohot de râs. O poveste amintind de prinţese mofturoase şi de Charles Perault, dar nu mai puţin savuroasă.

Din fundul grădinii apărură şi ceilalţi membri ai grupului: muzicanţii care intonau marşuri militare, paiaţele ce-şi dădeau singure palme, piticii de la Curţile Medievale, o călăreață în picioare pe calul ei, o femeie cu barbă, câini pe biciclete, un ştruţ în uniforma lui Columb, iar la urmă un şir de boxeri cu pantaloni scurţi de satin şi mănuşi regulamentare, împingând o platformă pe roţi deasupra căreia se înălţa un arc de triumf din carton pictat. Sub el stătea proţăpit, plin de sine ca un împărat de recuzită, Horacio Fortunato, cu coama lui îmblânzită de briantină, cu nelipsitul lui surâs de curtezan, înconjurat de circul său nemaiîntâlnit, aclamat de trompetele şi cinelii propriei orchestre, bărbatul cel mai falnic, cel mai îndrăgostit şi cel mai vesel din lume. Patricia izbucni în râs şi îi ieşi în întâmpinare.

Pasiunea este cuvântul cheie şi în Fata perversă, unde Elena, o fiinţă ştearsă şi placidă îşi târăşte viaţa anostă între şcoală şi pensiunea mamei sale, Sofia. Sosirea unui chiriaş, Juan Jose Bernal, le bulversează pe amândouă şi declanșează un fior erotic care mistuie sufletul și trupul Elenei. Frustrată de faptul că atenţia lui Juan Jose e focalizată pe mama ei, Elena se strecoară într-o noapte în patul acestuia. Inițial sedus de gesturile fetei, Juan Jose işi dă seama curând că strânge în braţe femeia nepotrivită. În urma acestei aventuri „Elena îşi petrecu următorii şapte ani într-un internat de călugăriţe, încă trei la o universitate din capitală, după care se angajă la o bancă”. Între timp, Juan Jose, se căsătorește cu Sofia, dar „Imaginea copilei îi rămăsese în minte, intactă, neatinsă de ani; era tot fiinţa lascivă, covârşită de dragostea pe care el o respinsese ” şi nu poate să uite „amintirea oaselor fragile, a mâinii de copil pe pântecele sale, a limbii infantile în gura lui…„. Sosirea fetei de douăzeci şi șapte de ani, împreună cu logodnicul, în casa părinteasca, este ocazia nesperată de Juan Jose pentru a-şi mărturisi sentimentele şi regretul pentru acel amor neconsumat. Numai că, pentru Elena „copilăria rămăsese mult în urmă, iar durerea acelei prime iubiri refuzate era zăvorâtă într-un compartiment sigilat al memoriei. Nu-și amintea nimic din joia aceea îndepărtată.”

Dragostea nu are vârstă în povestirile Isabelei Allende. În Palatul Fantomă, iubirea „îl loveşte” pe Binefăcător, pe neaşteptate, ”la o vârstă la care nu credea că şi-ar mai fi putut aminti zburdălniciile inimii. Cataclismul îi zgudui simţurile şi-l aruncă înapoi în adolescenţă” şi, în pofida celor şaptezeci de ani ai săi, se îndrăgosteşte de Marcia, mai tânăra şi blazata soţie a ambasadorului Lieberman. Pentru a o putea iubi, o răpeşte şi o ascunde pe una din proprietăţile sale din junglă. Bineînțeles, povestea sfârșește diferit pentru cei doi. Din dorinţa de a-i fi plac şi pentru ca Marcia să vadă cu ochii ei „paradisul unui cecetător belgian” despre care citise, Binefăcătorul o duce într-o bună zi la fantomaticul Palat de Vară din San Jeronimo. Aici, după ce marea iubire e consumată, Binefăcătorul se întoarce în capitală şi „n-a fost mirat când Marcia nu i-a dat nici un semn că ar vrea să-l însoţească.” După câţiva ani, Binefăcătorul moare, în timp ce Marcia se contopește cu selva luxuriantă şi misterioasă, bântuită de şoapte: ”Purta tunică, era tunsă scurt şi se împodobea cu tatuaje şi pene; își ducea viaţa printre indieni, în mijlocul naturii. Era pe deplin fericită”.

În Gura de broască o femeie câștigă bani jucând în fiecare seară cu bărbații jocul „broaștei”.

Hermelinda trasa pe podea o linie cu creta , apoi făcea la o distanţă de patru pași un cerc mare, în centrul căruia se culca cu genunchii depărtați, picioarele ei strălucind aurii în lumina lămpilor cu rachiu. Desfăcut ca un fruct, ca o jovială gură de broască, ieșea la iveală centrul întunecat al trupului ei, în timp ce aerul din încăpere devenea tot mai greu și mai cald. Jucătorii se aliniau la semn și aruncau de acolo la țintă. Deși unii erau vânători încercați, Hermelida reușea să se fofileze şi, printr-o mișcare imperceptibilă a trupului, făcea ca în ultimul moment moneda să nu ajungă la destinație. Bănuții căzuți înăuntrul cercului erau ai ei. Dacă vreo monedă nimerea în locul mult visat, stăpânul ei primea drept răsplată comoara sultanului, două ore după perdea, în deplină desfătare, singur cu Hermelinda.

Într-o zi, în satul uitat la marginea lumii, în apropierea Ţării de Foc, sosește un asturian. Bărbatul s-a îndrăgostit de ea, sau poate că Hermelindei i-a plăcut de el, cert este că omul a jucat şi şi-a câştigat dreptul la cele 2 ore de iubire. Orele s-au prelungit însă până a doua zi, când „au potrivit amândoi cu grijă bagajele pe spinarea animalelor, au încălecat şi au pornit. Hermelinda a făcut un semn vag de despărţire admiratorilor săi dezolaţi şi, fără să privească înapoi, a pornit- peste câmpia aridă, după asturian. Nu s-a mai întors niciodată în locurile acelea”.

Aşadar, o viziune tragic-grotescă, gen Goya, asupra vieţii, parabole extravagante, fantezie debordantă în scenele descrise, perfect acordate cu situaţiile paroxistice şi cu mentalitatea personajelor, satira crudă, cu falsa proiecţie eroică a nelegiuirilor şi abuzurile potentaţilor, toate unificate de mersul zglobiu al naraţiunii, fac din lectura cărţii o adevărată voluptate. Carte pe care o recomand cu căldură.

Nepoata fostului președinte chilian Salvador Allende, Isabel, s-a născut în 1942 la Lima, în Peru. Își petrece copilăria în Chile, iar în timpul dictaturii lui Pinochet se refugiază în Venezuela, unde rămâne timp de cincisprezece ani, lucrând ca ziaristă.

În 1982, primul ei roman, Casa spiritelor, are un succes fulminant şi devine imediat bestseller internațional. În 1984 publică Despre dragoste și umbră, apoi Eva Luna (1987), Povestirile Evei Luna (1989) şi Planul infinit (1991). În anul 1992, fiica scriitoarei, bolnavă de porfirie, moare. Următoarea ei carte, Paula (1994), îi este dedicată. În acelaşi an, statul francez îi acordă titlul de Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres. Urmează: Afrodita (1997), romanele Fiica norocului (1999) şi Portret în sepia (2000), volumul de memorii Ţara mea inventată (2003), romanele Zorro (2005) şi Inés a sufletului meu (2006), al doilea volum autobiografic Suma zilelor (2007), romanele Insula de sub mare (2009), Caietul Mayei (2011) şi Ripper (2014), toate bestselleruri internationale.

În anul 2004, Isabel Allende a fost primită în American Academy of Arts and Letters.

Magdalena Vaida

http://blog.okian.ro/2016/01/22/isabel-allende-povestirile-evei-luna/

Praga de aur


Praga. La o distanţă de 25 de ani de la a doua mea vizită în capitala Cehiei, regăsesc „oraşul de aur” în 2005, întinerit, cochet, foarte european şi plin de turişti. Foarte mulţi turişti.

Inevitabil, în Praga toate drumurile duc spre oraşul vechi. Pornind de la Muzeul Naţional de Artă (unde a parcat autocarul), după ce am rătăcit prin pasaje subterane, metrou stradele aglomerate, şi după ce am trecut pe lângă zecile de vitrine cu un belşug de produse expuse foarte occidental, simt cu toată fiinţa apropierea vechiului oraş.

Praga cea „bătrână” începe cu Turnul Pulberăriei, o construcţie înaltă, pe sub care, printr-o boltă largă – ce suportă ascuţitele forme ale goticului – poţi intra direct în istorie.

palatul.kinsky

Conform tradiţiei, oraşul a fost fondat în secolul al IX – lea într-o vreme tulburată de violente conflicte religioase. În 929, tânărul rege creştin Wenceslav a fost ucis de fratele său păgân Boleslav cel Crud, regele asasinat fiind ulterior canonizat şi declarat sfântul ocrotitor al Boemiei. În timp, Boemia (care, în mare parte corespundea cu teritoriul de astăzi al Republicii Cehe) a fost cuprinsă între graniţele Sfântului Imperiu Roman. În 1355, Praga a devenit capitala imperiului condus de regele Carol de Boemia, autorul unor proiecte ambiţioase între care: prima universitate din Europa Centrală (Universitatea Carol) şi Podul Carol, terminat în 1400. În schimb, remodelarea Catedralei Sfântul Vitus, începută de Carol, a fost definitivată abia în 1929, catedrala fiind inclusă în complexul arhitectonic cunoscut sub numele de Hradcany (Castelul).

From above
Podul Carol

„Oraş în oraş”, Castelul mai cuprinde vechiul palat regal Sobeslav, fondat în secolul al XIII – lea, Palatul Ludovic, în stil renaissance („aripă” adăugată vechiului palat de Vladislav Jagellon, la începutul secolului al XIV – lea), Capela Tuturor Sfinţilor, construită pe vechiul amplasament al capelei romane din secolul XII şi celebrele Grădini Regale, de unde se deschide o splendidă panoramă asupra oraşului şi tumultoasei Vltava.

Coborând spre centrul vechi, o haltă obligatorie o constituie Zlatna ulicka, stradă „muzeu în aer liber”, numită şi Lâna de Aur. Străjuită de Turnul Alb şi Turnul Dalibor, strada scurtă şi îngustă, cu minuscule clădiri colorate, a atras de-a lungul secolelor numeroşi artişti şi scriitori, Jan Neruda, Franz Kafka, Jiri Trnka şi Erwin Weill fiind doar câteva nume care au contribuit la celebritatea locului. Dar, adevărat faimă a străzii, potrivit legendelor locale, se datorează alchimiştilor găzduiţi de excentricul Rudolf al II -lea de Habsburg şi, mai ales rabinului Loew ben Bezalel (1526-1609), „părintele” Golemului.

zlatna.ulicka

Înlănţuite şi suprapuse într-o paradă fastuoasă din punct de vedere arhitectonic, clădirile Pragăi – romane, gotice, baroce, renaissance, empire, art-deco – au, spre cinstea edililor ei, trecuţi şi prezenţi, vizibile atribute evocatoare. Istoria oraşului e peste tot şi la mare cinste. Inscripţii, plăci comemorative, basoreliefuri, monumente, vitrine cu obiecte vechi şi cu o puternică încărcătură simbolică, amintesc trecătorilor, iar pe turişti îi atenţionează, că în locul X., în casa Y. sau în piaţeta Z. s-au petrecut fapte ori întâmplări importante din istoria frământată cu sânge a oraşului, unele chiar destul de recente.

Piaţa vechiului oraş, Staromestske Namesti, de unde se răspândesc radial cel puţin zece străzi, păstrează cu o sfântă nobleţe amintirea mişcărilor husite. Pornită de aici, din Praga, mişcarea cu largi ecouri în istoria europeană, este evocată de inspiratul monument închinat teologului de la Universitatea Carol, Jan Hus, de sculptorul Ladislav Saloun. Uciderea lui Jan Zellivsky, discipol al marelui reformator şi căpetenie a celor mai săraci praghezi, execuţia celor 56 de răsculaţi husiţi şi a căpeteniei lor, Jan Rohac de Duba, decapitarea celor 27 de conducători cehi ai revoltei împotriva trufaşei case catolice de Habsburg, toate petrecute în această piaţă, sunt cinstite prin plăci comemorative, busturi şi alte semne menite să imortalizeze eroii poporului ceh.

orologiu

Înconjurată de edificii celebre – între care bisericile Sfântul Nicolae, Sfânta Maria din Tyn şi Palatul Kinsky – piaţa păstrează într-un fel original, ca un memento şi cumplita atrocitate petrecută la sfârşitul celui de al doilea Război Mondial. Cu o zi înainte de sfârşitul conflagraţiei, la 8 mai 1945, tirul tancurilor germane a fost îndreptat, răzbunător, asupra frumosului Orologiu Astronomic din turnul primăriei, Staromestska Radnice, iar focul a distrus partea de nord a vechii clădiri. Mecanismul orologiului a fost reparat, iar sculptorul Vojta Sucharda a cioplit din douăsprezece bucăţi de lemn, alţi 12 sfinţi care se învârtesc din oră în oră, în timp ce Moartea sună cu un clopoţel, ameninţarea cristalină a sfârşitului.

Aripa distrusă a clădirii n-a mai fost restaurată şi nici n-o să mai fie vreodată, golul din piaţă având rostul de a reaminti mereu, tuturor, o barbarie pe care lumea nu are dreptul s-o uite.

M.Vaida

Lumea ca „un pian mecanic”


1418658260.1

Nu cred că există cititor (mă refer la cititorii pătimaşi, desigur) care, după ce a lecturat una din cărţile lui Kurt Vonnegut Jr., să nu fi căutat încă unul din romanele sale, apoi încă unul şi încă unul… Şi asta deoarece, în toate povestirile şi romanele sale coexistă, întotdeauna, un amestec de ficțiune cu elemente autobiografice, de fapte verosimile cu altele tributare SF-ului, iar personaje istorice reale, mişună captive în dimensiunile legendelor urbane. Condimentate cu ironia şi umorul unui story-teller talentat, cărţile lui Vonnegut rămân totuşi ale unui umanist cu suflet cald, preocupat de nedreptatea socială, de consecinţele războaielor, de manipulearea maselor, de armele nucleare şi de pierderea omenescului din om. Motiv pentru care sunt atât de îndrăgite.

bookpic-pianul-mecanic-68598Romanul său de debut, Pianul mecanic (Editura Art, 2015) conţine deja in nuce toate trăsăturile specifice prozei vonnegutiene, care se va desăvârşi treptat în Sirenele de pe Titan şi Leagănul pisicii, atingând apogeul în Abatorul cinci sau Cruciada copiilor: Un dans obligatoriu cu moartea, în Micul dejun al campionilor sau La revedere, tristă zi de luni şi Galapagos. Ceea ce nu înseamnă că celelalte volume semnate de Vonnegut, sunt mai puţin realizate sau mai puţin îndrăgite.

Comparat cu distopiile Minunata lume nouă de Huxley şi Noi de Zamiatin, Pianul mecanic s-a vrut iniţial o satiră la adresa companiei General Electric, unde Vonnegut a lucrat o vreme după revenirea sa de pe front (1946-1950). Satira s-a îmbogăţit însă cu o analiză incisivă asupra societăţii postbelice, fascinată de tehnică, şi care deja tindea să robotizeze totul în detrimentul fiinţei umane. Iar dacă aţi văzut filmul lui Charlie Chaplin, Timpuri noi (1936), nu e greu de priceput ce înseamnă şi unde duce această robotizare. După ce a fost supus la mai multe nedreptăți, cum ar fi hrănirea forțată de către o mașină „modernă”, urmează munca la o linie de asamblare, care crește viteza de lucru forțându-l pe Chaplin să strângă șuruburi pe bucăți de mașini din ce în ce mai repede.

În orașul Ilium, New York, imaginat de Vonnegut, situaţia este doar aparent diferită. À rebours, aici, numai indivizii supradotați își permit luxul de a munci, toți ceilalți fiind înlocuiți de mașini inteligente şi ultra-productive, care dau un alt sens ideii de utilitate. Omul obișnuit, nu mai folosește la nimic. Meşterii de altă dată şomează şi îşi beau amarul prin bezna unor cârciumi, în timp ce tinerii deştepţi se zbat să treacă puzderiilee de teste menite să le stabilească drumul în viaţă. Într-un sistem în care totul vine de-a gata, la pachet, pe bandă, omenirea este trecută prin filtrul tehnic, lipsit de sentimente al unui computer suprem pe nume EPICAC. Computerul dictează tonul vieţii tuturor fiinţelor, căci în această glorioasă „lume nouă”, oamenii sunt instrumentele prin care mașinile acționează, şi nu invers. Sau, aşa cum observa șahul din Bratpuhr, care „îşi părăsise citadela militară şi spirituală din munţi ca să vadă ce putea învăţa de la cea mai puternică naţiune din lume pentru binele poporului său”, omenirea supra-civilizată s-a întors în epoca sclaviei.

– Şahul ar dori, vă rog, spuse Khashdrahr, să ştie ai cui sunt sclavii pe care-i vedem în drum spre New York.

– Nu sunt sclavi, spuse Halyard, chicotind superior. Sunt cetăţeni angajaţi de guvern. Au aceleaşi drepturi ca alţi cetăţeni – libertatea cuvântului, libertatea religioasă, drept de vot. Înainte de război, lucrau în Uzina Ilium, controlau maşinile, dar acum maşinile se controlează singure (…). Eliminând eroarea umană prin intermediul maşinilor şi concurenţa inutilă printr-o bună organizare, am crescut enorm nivelul de trai al omului mediu.

– Vă rog, îmi pare rău, dar acest om mediu nu are echivalent în limba noastră.

– Adică, spuse Halyard, omul simplu, cum ar fi, să zicem, oricine. Omul mărunt, nu strălucit, dar bun la suflet, simplu, obişnuit, orice fel de persoană.

– Aha, spuse şahul dând din cap. Takaru.

Takaru, spuse Khashdrahr. Sclav.

– Nu Takaru, spuse Halyard adresându-se direct şahului. Ce-tă-ţean.

Şahul rânji fericit.

– Takaru – cetăţean. Cetăţean – takaru.

Khashdrahr ridică din umeri.

– În ţara şahului există doar Elita şi Takaru.

Halyard simţi o arsură a ulcerului, care crescuse în dimensiuni şi autoritate de-a lungul carierei sale de translator al Americii pentru oficialităţi provinciale şi ignorante, din apele stătute ale civilizaţiei.”

Umanul fiind triat după bunul plac al unei maşini, lumea este inevitabil, pe cât de tehnică, pe atât de ilogică (sau construită după logica unei maşini, dacă vreţi), în care titlul de doctor ţi se poate retrage dacă nu reuşeşti să treci un test de abilităţi sportive. Astfel, omul nu mai este decât o ecuaţie al cărei rezultat trebuie să fie un IQ cât mai mare şi fiecare acţiune a sa este privită prin prisma unor fanatici ai tehnologiei care susţin maşinile pentru a-şi menţine propriul stil de viaţă.

Paul Proteus, personajul principal al cărţii, este unul dintre aceşti aleși, un tânăr manager cu un viitor strălucit la Uzina Ilium. IQ-ul său extraordinar îi oferă o viaţă în care se poate simţi util, deşi nu face mare lucru, pentru că lumea în care trăieşte nu este altceva decât o mare de maşini şi utilaje automatizate.

În lumina zorilor, oraşul părea o imensă cutie de bijuterii, plină cu milioane de comori sclipitoare”, atâta doar că, „bijuteriile” înşirate de Vonnegut sunt: baterii, curele, maşini de calculat, maşini de ţinut contabilitatea, mecanisme de închis sticle şi conserve, ceasuri, tuburi izolatoare, detectori, criostate, contoare, siguranțe, ventilatoare, filtre, maşini de spălat vase, lămpi, motoare, difuzoare, spectometre, butoane, radiouri, telecomenzi, celule fotoelectrice, computere, tensiometre, camere de luat vederi, aspiratoare, prăjitoare de pâine, boilere, roţi, relee, zimometre…

Din fericire însă, orice regim „pe limba lui piere” Aşadar, încercarea de a limita umanul nu poate aduce decât nemulţumire. Nemulţumirea de a fi inutil. Deşi totul pare perfect din punct de vedere informatic, tehnic, pulsul societăţii bate a revoltă. Prin intermediul vechiului sau prieten Ed Finnerty, un personaj neconvențional, care nu şi-a sacrificat principiile de viaţă de dragul recompenselor oferite de sistem, Paul ajunge să intre în grupul rebelilor. Dar, revolta împotriva mașinilor se întoarce curând împotriva ei înseși. Abia scăpaţi de maşini, oamenii simt nevoia să construiască alte, şi alte maşini…

Prin urmare, vă recomand să citiţi Pianul mecanic după care, să vă imaginaţi un atac ciber-terorist care ar putea să însemne sfârşitul unei civilizaţii controlată de computer, sfârşitul tuturor celor dependenţi de actuala tehnologie. Imaginaţi-vă oraşe scufundate în beznă, lifturi blocate, trenuri deraiate, avioane prăbuşite, centrale nucleare distruse etc.etc. După care, mai faceţi un exerciţiu de imaginaţie pentru a vedea cine vor fi supravieţuitorii. Boşimanii din Kalahari, triburile din Amazonia, mongolii din deşertul Gobi?… Oricum, „profeţia – ne linişteşte Kurt Vonnegut Jr. – e o treabă ingrată şi istoria ştie să ne arate care sunt, privind în urmă, soluţiile foarte logice la nişte dezastre îngrozitoare”.

vonnegutKurt Vonnegut Jr. a studiat chimia şi biologia la Cornell University şi Carnegie Institute, fiind însă cunoscut, mai puţin pentru studiile sale ştiinţifice şi mai mult pentru romanele sale. Se înrolează în armată în 1942. Luat prizonier la Dresda, în 1945, este supraviețuitor al bombardamentului asupra orașului, experienţă care îi inspiră romanul Abatorul cinci sau Cruciada copiilor: Un dans obligatoriu cu moartea (1969). În 1952 publică Pianul mecanic după care, se dedică în exclusivitate scrisului. În 1959 îşi publică al doilea roman, Sirenele de pe Titan, apoi Leaganul pisicii (1963), Fii binecuvântat, domnule Rosewater sau Nu strica orzul pe gâște (1965), Mama Noapte (1966), Micul dejun al campionilor sau La revedere, trista zi de luni (1973), Bufoniada sau Gata cu singurătatea! (1976), Deținutul (1979), Dick Ochi-de-mort (1982), Galapagos (1985), Barbă Albastră (1987), Hocus-Pocus (1990), Cutremur de timp (1997). Printre volumele sale de povestiri se numără Bun venit printre maimuțe (1968), Canarul din cușca pisicii (1961) şi Tabachera din Bagombo (1999).

Kurt Vonnegut Jr. s-a stins din viaţă la 12 aprilie 2007.

Magdalena Vaida

http://blog.okian.ro/2015/12/21/lumea-ca-un-pian-mecanic/

Omul obsedat de cărţi


allison hoover bartlett sqAllison Hoover Bartlett, este jurnalistă, cu articole semnate în publicaţii prestigioase ca New York Times, The Washington Post, San Francisco Chronicle Magazine şi altele. Drept care, familiarizată cu jurnalismul de investigaţie, în Omul obsedat de cărţi (The Man Who Loved Books Too Much: The True story of a Thief, a Detective, and a World of Literary Obsession), Allison îşi descrie propria investigaţie în lumea celor care care iubesc cu patimă cărţile, întrebându-se: „Ce anume îl poate face pe un om să încalce limitele şi, din admirator, să devină hoţ? Şi cât de subţire este această limită ? Voiam să aflu.” Şi află, bineînţeles, descoperind o lume în care pentru mulţi, dorinţa de a poseda cărţi, îndeosebi cărţi rare şi valoroase frizează patologicul.

Scrisă în stilul „new journalism” al anilor 60, în care graniţa dintre ficțiune și realitate a fost definitiv remodelată de Truman Capote, cartea lui Allison reuşeşte un adevărat tur de forţă epic, introducând cititorul într-o o poveste reală şi palpitantă despre cărţi, târguri de carte, anticari şi colecţionari, cu întâmplări petrecute pe mai toate continentele, cu numeroase trimiteri socio-culturale şi istorice, legate de o serie de volume rare, cunoscute şi accesibile doar iniţiaţilor. Şi desigur, poveşti despre hoţii de cărţi, cel mai faimos în acest World of Literary Obsession fiind John Gilkey.

Tot strângând informaţii despre hoţ, despre anticari şi despre piaţa de carte rară, mi-am dat seama că povestea asta nu e numai despre infracţiuni, ci şi despre legăturile intime, complexe şi uneori periculoase dintre oameni şi cărţi. Bibliofili rafinaţi şi escroci lacomi s-au confruntat secole de-a rândul în lumea cărţilor rare, aşadar, e o poveste foarte veche”.

„Hoţii erau fie savanţi, fie oameni ai Bisericii, fie escroci care furau ca să facă bani. Şi mai erau unii care mi s-au părut mult mai interesanţi: hoţii îndrăgostiţi de cărţi, care le furau pur şi simplu pentru că le iubeau”.

omul-obsedat-de-carti_1_fullsizeCu ajutorul unui anticar, cu veleităţi de detectiv, Ken Sanders (fost şef de securitate la Antiquarian Booksellers Association of America și deținătorul anticariatului Ken Sanders Rare Books), Allison Hoover Bartlett ajunge pe urmele lui Gilkey, încarcerat la „Deuel Vocational Institution”, un penitenciar aflat nu departe de San Francisco. Gilkey acceptă să se întâlnească cu jurnalista şi să-şi povestească viaţa, întâlnirile repetate şi discuţiile dintre cei doi devenind ulterior pretext şi substanţă pentru cartea lui Allison.

Omul zicea că nu colecţionează numai cărţi rare, ci şi cutii de tutun chinezeşti, instrumente muzicale, cărţi de baseball, cristale, monede şi autografe (…). În privinţa asta era un colecţionar tipic, adică nu se rezuma la a colecţiona un singur tip de obiecte. Cu toţii au însă o preocupare principală… În cazul lui, cărţile. Dar de ce? Şi cum se face că dorinţa lui era atât de arzătoare, încât a fost dispus să-şi rişte libertatea să şi-o îndeplinească? S-a întors la imaginea gentlemanului englez cu bibliotecă impresionantă şi mi-a explicat mai departe.

– Îmi place să simt că ţin în mână o carte care face cinci-zece miare. Şi mai e şi admiraţia celorlalţi.

Aşadar, lumea colectionarilor de cărţi este una cât se poate de interesantă, iar un lucru este sigur: nu este accesibilă tuturor. A colectiona cărţi, poate fi o pasiune relaxantă, o modalitate inedită de a cunoaște şi de a învăța lucruri noi, inclusiv o formă de socializare. Cu toate acestea, colecționarii de carte se situează, asemenea colecţionarilor de artă, într-un loc special, având în vedere raritatea obiectelor achiziţionate şi sumele mari investite în ele. În timp, aproape toți devin dependenţi şi ajung să fie afectați în munca lor zilnică, în viaţa socială sau în relațiile de familie, unii ajungând chiar să aibă probleme cu legea sau să se îndatoreze excesiv.

Pe de altă parte, analizând această dragoste maladivă pentru cărţi, pe care oamenii nedeprinşi cu cititul şi frecventarea bibliotecilor, librăriilor sau anticariatelor nu o pot înţelege, Allison Hover Bart (ea însăşi o pătimaşă iubitoare de cărţi), dă dovadă de multă înţelegere chiar dacă scopul nu scuză mijloacele.

Vânătoarea de comori pentru o colecţie are propriile ei recompense, dar, în ultimă instanță, să construiești o colecţie înseamnă să creezi o poveste. Când cărțile se alătură altor cărți cu care au lucruri în comun, ele compun împreună o poveste mai mare şi ea poate dezvălui ceva absolut nou despre istoria democrației, despre arta gastronomică din Renaștere, despre Hell Angels care scriu romane. La început, când vorbeam cu iubitorii de cărţi rare, eram îndrăgostită de poveştile lor despre descoperiri şi furturi, dar nu-mi dădeam seama că poveştile cele mai importante pe care le spuneau erau cele născute în şi prin colecțiile lor. Nu numai că „salvau civilizaţii”, ci şi participau la interpretări punând cărţile în legătură unele cu altele.”

Adică ceea ce face şi Allison Hoover Bartlet oferind iubitorilor de carte, o captivantă poveste care să-i pună „în legătură” cu alte cărţi, dar şi cu anticari, colecţionari şi oameni obsedaţi de cărţi.

Magdalena Vaida

http://blog.okian.ro/2015/11/16/omul-obsedat-de-carti/