Cinci motive pentru a-l citi pe Jeffery Deaver


Am văzut cu toţii Colecţionarul de oase, ecranizarea romanului cu acelaşi titlu, cu Denzel Washington (Lincoln Rhyme) si Angelina Jolie (Amelia Sachs) în rolurile principale. Şi e bine că l-am văzut, chiar dacă romanul bate filmul, deoarece, lecturând ulterior cărţile semnate Deaver, e foarte simplu şi reconfortant să vezi cu ochii minţii toate personajele acţionând, contra cronometru, pentru prinderea unor criminali pe cât de periculoşi, pe atât de ingenioşi. Acesta ar fi primul motiv.

Al doilea motiv îl constituie chiar cele două personaje principale. Cuplul Lincoln Rhyme și Amelia Sachs este o găselniţă inteligentă care sparge tiparele detectivilor hiperactivi cu care suntem obişnuiţi. Lincoln Rhyme este fostul şef legendar al departamentului de medicină legală din NYPD, care în urma unui nefericit accident rămâne tetraplegic, imobilizat în apartamentul său din Manhattan. Fizic doar. Întrucât mintea îi funcţionează în continuare brici, Lincoln este solicitat periodic de poliţie sau de FBI ca şi consultant criminalist în cazuri complicate, pe care le rezolvă cu ajutorul asistentului său Thom, al aparaturii medicale şi ştiinţifice sofisticate, al foştilor săi colegi poliţişti şi, nu în ultimul rând, al Ameliei Sachs.

Recrutată pentru talentul ei de „analist” la locul crimei, Amelia Sachs este şi ea o poliţistă atipică: „…înotase în râuri colcăind de şerpi, în tabere de vară, şi se mândrise că ar sări fără probleme de pe un pod înalt de treizeci de metri, legată cu o centură elastică. Dar, când se gândea la spaţii închise… cum e să fii prins în capcană, imobilizat, panica punea stăpânire pe ea ca un şoc electric. De-aceea se grăbea Sachs când mergea pe jos şi de-aceea conducea maşina cu viteza luminii. Când te mişti tot timpul, nu pot pune mâna pe tine.”

Colaborarea dintre cei doi, declarată „temporară” în Colecţionarul de oase, va deveni pe parcursul celorlalte 11 romane din seria Rhyme, una permanentă, atât pe plan profesional, cât şi personal (Dansând cu moarteaScaunul golFereastra spartăMaimuţa de piatrăA douăsprezecea carte).

Maniera în care se desfăşoară confruntarea dintre două inteligenţe – cea „bună” şi cea „malefică” – hrana tuturor romanelor poliţiste, este al treilea motiv pentru care merită să citeşti cărţile lui Deaver. Confruntarea este întotdeauna captivantă şi tensionată. Cu precădere când unele situaţii sunt aparent fără ieşire, soluţiile alese se dovedesc greşite, iar pistele promiţătoare nu duc nicăieri…

În Omul dispărut, spre exemplu, cel care se autodeclară urmaşul lui Houdini, Malerick, va ajunge definitiv după gratii. Dar până atunci va da multe dovezi ale măiestriei sale. Va dispărea dintr-o încăpere a cărei uşă e păzită, se va strecura, deghizat, pe lângă poliţişti, va scăpa ori de câte ori i se vor pune cătuşe şi chiar va evada dintr-o închisoare. Într-o lume a aparenţelor înşelătoare, astfel de performanţe sunt perfect posibile: „În toţi anii în care îşi interpretase numerele, i se întâmplase rareori să aibă trac. Atunci când îţi ştii numărul pe dinafară, atunci când ai repetat suficient, ce motive ai putea avea să fii agitat? Exact acelaşi lucru îl simţea acum. Totul fusese atât de atent planificat încât era convins că spectacolul se va desfăşura conform planului.”

Colecţionarul de oase şi Luna rece aduc la rândul lor în prim plan personaje negative memorabile (Susnec şi Ceasornicarul), psihopaţi periculos de inteligenţi, „colecţionari” obsesiv-compulsivi, cu o gândire extrem de riguroasă, care le asigură suportul perfect în comiterea unor crime premeditate cu o precizie maniacală.

Felul în care personajele secundare, aidoma unor supporting actors, completează (sau colorează) acţiunea, constituie al patrulea motiv pentru care romanele lui Deaver se citesc cu plăcere. Sunt personaje bine conturate, distincte, cu ticuri şi manii foarte omeneşti şi prin urmare, credibile. Astfel Lon Sellitto, detectivul masiv, cu haine veşnic şifonate, are „personalitatea unui pitbull” când e vorba de suspecţi, dar cu victimele şi rudele lor dă dovadă de o gentileţe surprinzătoare.

Viaţa agentului de poliţie Ron Pulaski e formată din „soţie şi copiii săi, părinţii şi fratele lui geamăn, casa lui cu trei dormitoare din Queens şi micile plăceri ale gătitului în aer liber…” Specialistul FBI în electronică şi IT, Tobe Geller este „un tânăr cu părul foarte creţ” şi „total insensibil la ironiile lui Rhyme”. Mai sunt apoi, Fred Dellray, Mel Cooper, devotatul Thom, Roland Bell şi mulţi alţii. Uneori, aceste personaje devin din secundare, principale. Kathryn Dance, agentul special expert în limbajul corporal și investigator strălucit, care și-a făcut debutul în Luna Rece, devine eroina principală din Păpușa adormită, unde se află pe urmele lui Daniel Pell, un Charles Manson al zilelor noastre, maestru al manipulării care știe să-i exploateze pe cei din jur pentru a-l ajuta în crimele sale.

În fine, al cincilea motiv ţine de celebrele diagrame încolonate pe o tablă, studiate mereu şi mereu de Lincoln şi care fac parte din şarmul fiecărei cărţi din serie. Sunt ca piesele de puzzle pe care pasionaţii acestui joc le asamblează cu multă răbdare pentru a obţine imaginea completă a unui obiect, peisaj sau orice altceva propus de creatorul jocului. Pentru Lincoln şi treptat şi pentru colaboratorii săi, aceste înscrisuri despre locul crimei, obiectele găsite, înfăţişarea suspectului, reşedinţa acestuia, etc. devin premizele unor raţionamente logice ale căror concluzii duc, inevitabil, la dezlegarea şaradei / crimei. Şi, desigur, cititorul este chemat să se implice şi să participe la tot acest joc al minţii şi al analizei ştiinţifice riguroase.

„Ceea ce am zis eu este nu să gândeşti în afara limitelor. Ci să te uiţi mai atent la ceea ce este între limitele acelea împreună cu tine… Deci, Sachs, ce vezi tu acolo?

Sachs se mai uită câteva clipe la diagrame. Apoi zâmbi şi şopti:

– Maryland.” (Luna rece)

Jeffery Deaver s-a născut în 1950, în Chicago. După o carieră strălucită în jurnalism (a fost corespondent la New York Times și Wall Street Journal), apoi în avocatură, începând din 1990 s-a dedicat în întregime scrisului. A publicat până în prezent 21 de romane, traduse în 35 de limbi și figurând pe cele mai importante liste de bestselleruri din întreaga lume. A obținut un premiu Anthony Gumshoe Award, trei Ellery Queen Reader’s Awards for Best Short Story of the Year si W.H. Smith Thumping Good Read Award. De asemenea, i s-au decernat The Crime Writers’ Association of Great Britain’s Ian Fleming Steel Dagger Award și The Short Story Dagger.

https://okian.ro/blog/post/cinci-motive-pentru-a-l-citi-pe-jeffery-deaver/

Imperial Café!


Să ridice mâna cine n-a fost în Viena! OK. Acum, mâna sus cine n-a intrat într-o cafenea vieneză! Mă gândeam eu… Pentru că nu se poate să treci prin Viena și să nu intri măcar într-una din celebrele sale Kaffeehauser: Café Central, Café Demel, Café Hawelka, Café Sacher, Café Museum, Café Landtmann, Café Braunerhof, Café Savoy, Café Aida, Kaffee Alt Wien… Toate ocrotite de UNESCO și de guvernul austriac.

         Pe la 1848, pe vremea când popoarele bătrânului continent inspirau zgomotos parfumul revoluțiilor burgheze, viennese-style coffee houses au impus standardele după care se apreciau cafenelele, indiferent în care din capitalele europene s-ar fi aflat. Saloane largi și luminoase, belșug de catifea și brocart, candelabre și oglinzi aurite, cristale de Boemia, porțelanuri fine, ziare și reviste, dar mai ales, cafea bună, preparată după rețetele unor barista extrem de creativi. Mai adaug că, începând cu anul 1856, femeile vieneze și-au făcut intrarea în cafenele, devenind un ingredient picant al acestora. Mai precis, “sarea și piperul” care condimentau, estetic, spumoasele dezbateri filosofico-literare sau politice de sub bolțile aurite și care atrăgeau vienezi de toate vârstele.

Cafe Griensteidl on Michaeler- platz – Watercolour, 1896, by Reinhold Volkel. Vienna, Wien Museum.

         Café Griensteidl, inaugurat în 1847, în zona Palatului Hofburg, a fost unul dintre aceste locuri emblematice pentru Viena, frecventat mai ales de scriitori și gazetari. Rebotezat “National Café” în timpul Revoluției din 1848, a fost multă vreme “casă” pentru Hugo von Hofmannsthal, Karl Kraus și Arthur Schnitzler. Revoluția odată încheiată, cafeneaua și-a reluat numele datorat fondatorului său, farmacistul Heinrich Griensteidl, și a rămas neschimbată în următorii 50 de ani, până când clădirea a fost “modernizată” în 1897. An în care, ziaristul pamfletar Karl Kraus remarca acid într-unul din articolele sale că din pricina atâtor modernizări, Viena e pe cale să devină o grămadă de moloz!

         Totuși, contrar amărăciunii lui Kraus și sumbrei sale profeții, sfârșitul de secol dominat de autoritatea lui Franz Joseph I, cunoaște, datorită cafenelelor, opoziția liberală și deschide ușa celor mai extravagante idei și curente artistice europene. Este epoca de glorie în care iau naștere aproape simultan psihanaliza freudiană, sionismul lui Theodore Herzl, filosofia limbajului lui Ludwig Wittgenstein, pictura lui Gustav Klimt, Egon Schiele și Oskar Kokoschka, muzica lui Alban Berg, Arnold Schoenberg și Gustav Mahler, iar pleiada literară din care fac parte Hugo von Hofmannsthal, Arthur Schnitzler, Stefan Zweig, Gustav Meyrink, Robert Musil, Rainer Maria Rilke și alții, tocmai își consolida notorietatea. Este momentul când Klimt și prietenii săi (designeri și arhitecți) fondează Wienner Seccession, mișcarea asociată cu Art Nouveau, atât de elegant opusă tradiției anchilozate. O perioadă de efervescență pentru cafenele și pentru starea de spirit din Viena, evocată de Stefan Zweig în cartea sa  de memorii “Lumea de ieri” și de Joseph Roth în “Marșul lui Radetzky”.

         După aproape un secol, Café Griensteidl s-a redeschis în 1990 într-o splendidă locație din Michaelerplatz pentru a reînvia glorioasa epocă a fostei cafenele. Am fost o norocoasă atunci când, în 2013, i-am trecut pragul pentru a savura un kapuziner, deoarece, în 2017 s-a închis din nou. Sper că nu definitiv.

         Așa că, pentru mai multă siguranță, vă recomand Café Central, tot veche și la fel de opulentă. Cafeneaua deschisă în 1876 a fost localul preferat de Peter Altenberg, Robert Musil, Alfred Adler, Stefan Zweig, dar și de Adolf Hitler, Leon Trotsky și Josip Broz Tito.  Pe lângă cafea, discuții literare și dezbateri politice, Café Central și-a câștigat faima și datorită jocului de tarot, foarte răspândit printre clienți în varianta sa austriacă, Konigrufen, precum și interminabilelor partide de șah care aveau loc în saloanele de la primul etaj. Motiv pentru care cafeneau mai era numită și Die Schachhochschule.

         Café Central a rezistat eroic până la sfârșitul celui de al doilea Război Mondial. S-a redeschis în 1975 când Palatul Ferstel a fost renovat, localul devenind de îndată un tourist spot, unde eu n-am reușit să intru chiar din prima. Ce-i drept, era decembrie, Târgul de Crăciun aglomerase orașul, mai era și weekend, iar coada formată la intrarea în cafenea, era mai lungă și mai densă decât cea de la Albertina!

         Oricum, având de unde alege, am poposit la Café Landtmann, cafeneaua în care Freud a petrecut luuuungi după-amieze scriind despre nervous disorders. În 1886, Freud și-a deschis propriul cabinet de psihiatrie și în același an s-a căsătorit cu Martha Bernays, nepoata rabinului șef din Hamburg. După care, între 1887 și 1895, au urmat copiii. Șase la număr: Mathilde, Jean-Martin, Oliver, Ernst, Sophie și Anna. Asta ca să înțelegeți de ce și-a mutat Freud biroul la Landtmann…

         În 1873, Franz Landtmann deschidea în nou construitul Lieben-Auspitz Palace, cea mai elegantă și stylish  cafenea din Vienna, după cum se spunea la vremea respectivă. La doi pași de Burgtheater și de Universitate. Cafeneaua rămâne în familie până în 1916 când este mai întâi închiriată unei companii hoteliere, iar mai apoi vândută soților Konrad și Angela Zauner care îi păstrează numele și renumele. Renovată în 1929, sub supravegherea arhitectului  Ernst Meller, responsabil pentru restaurarea celor mai celebre cafenele vieneze din perioada interbelică, Café Landtmann supraviețuiește celui de al doilea Război Mondial și cunoaște o spectaculoasă revenire sub conducerea lui Erwin Zauner. În 1976, Café Landtman își schimbă din nou proprietarul intrând în posesia familiei Querfeld, care gestionează și astăzi afacerea.

         Așadar, aici m-am oprit cu fiica mea, Alexandra, în decembrie 2019, pentru o cafea și un strudel, dar mai ales pentru atmosfera de belle époque a localului.

         Aglomerație la intrare, la garderobă, dar timpii de așteptare au fost foarte eficient gestionați de staff-ul de la recepție. În interior, clasicul Viennese Café. Scaune și separeuri plușate, porțelanuri, veioze, mulțime de chelneri și piccollo, cafea și patiserie. Plus ziare, reviste, muzică discretă și oameni relaxați. Majoritatea, localnici. Media de vârstă… cu indulgență 60 de ani!

         Am cerut un Fiaker, eu, iar Alexandra, un Franziskaner, cu strudelul aferent alături. De dragul culorii locale și pentru că Fiaker este băutura potrivită pentru lunile de iarnă. Este o cafea “stropită” cu alcool, numai bună pentru zilele reci când străzile sunt aproape pustii, clienții sunt puțini, iar birjarii zgibuliți lângă caii lor, își impart cu discreție știrile între ei, încălzindu-se cu băutura ce le poartă numele. Un nume împrumutat de la birjarii parizieni de pe rue de Saint Fiacre. Îi vezi în Piața Sfântul Ștefan, Piața Eroilor, ocazional în Michaelerplatz, pe lângă Albertina și în Petersplatz sau în vecinătatea Teatrului Național. Majoritatea poartă “uniforma” care s-a impus la sfârșitul secolului XIX când istoria consemnează apogeul acestei meserii, peste 1000 de birjari fiind înregistrați în arhivele orașului.

         E cazul să adaug că el mai celebru fiaker al Vieneia fost Josef Bratfisch, cunoscut wienerlied-sänger și birjarul personal al printului moștenitor  Rudolf. A fost cel care în ziua de 30 ianuarie 1889, a dus-o pe iubita prințului, Maria Freiin von Vetsera, la Mayerling. După tragedia petrecută la Mayerling, Bratfisch s-a retras din business și nu a mai cântat niciodată. A murit în 1892 și este înmormântat în cimitirul din Hernalser Friedhof. Oricum, fără birjari, Viena ar fi ca trandafirii fără miros…

În Austria, nu poți intra într-o cafenea, să ceri un espresso, s-o bei rapid și să pleci. Imediat vor știi că ești turist. Cu atât mai mult în Viena. Într-o cafenea se stă minimum o oră, maximum patru. Într-una de lux, minimum două ore, maximum cât reziști… Cafeneaua este locul ideal pentru discuții nesfârșite sau pentru a scrie teze de doctorat. Este locul în care poți fi singur printre ceilalți sau dimpotrivă, locul în care nu-ți vei simți niciodată singurătatea. Cafeneaua vieneză este un spațiu care te cucerește pentru că aceasta îi este menirea: să fie seducător. A mix between idealism, joie de vivre and desperation spunea cineva. Și chiar este.

Magdalena VAIDA /Olivo’s Daily Cup

Foto: wikimedia și arhiva personală

În patul lui Procust, pe timpuri virale!


Nu-mi amintesc când am mai scris un text, cu atâtea porniri, reveniri și întreruperi. Cronică, recenzie, oricum s-ar numi cele câteva însemnări făcute „pe marginea” cărții lui Alexandru Petria – „Timpuri virale – Gânduri pe contrasens” (Alexandria – Publishing House, 2020), au dospit din greu, fără să fiu neapărat mulțumită de rezultat.

  Nu din cauza lui Petria și nu din cauza articolelor de presă sau a fulgurantelor pagini de jurnal pe care le conține cartea. Nu. Ne știm de multă vreme, rezonăm la aceleași idei și-i cunosc foarte bine scriitura de jurnalist nealiniat, așa cum îi cunosc și poezia sau proza, aceasta din urmă, la fel de nervoasă ca textele gazetărești. Dificultatea a venit din altă parte. Pe măsură ce scriam, evenimentele se derulau cu o viteză înspăimântătoare și mergeau dinspre rău spre mai rău. Realitatea depășea tot ce scrisese Petria, toate previziunile și avertismentele jurnalistului. Mă copleșea. Aveam, și am senzația că ceva îi scapă, ceva ne scapă amândoura. Nouă tuturor.

         Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a declarat pandemia de Covid-19 în martie, erijându-se brusc în singura autoritate îndreptățită să gestioneze măsurile menite să stopeze boala. Concomitent, a început emiterea de directive despre ce trebuie sau nu trebuie să facă statele lumii pentru a împiedica propagarea virusului. Doctor Procust își instala patul în Agora pregătit să taie capete și picioare, pentru propria-i plăcere. Să „ajusteze” omenirea după un model verificat în Asia, dar nu numai acolo.

         „Răspunsul umanității la amenințarea Covid-19 a fost disproporționat, exagerat prin carantinarea țărilor. În loc să se adopte soluții punctuale, locale, s-a mers pe blocarea statelor, pe transformarea lor în închisori pentru locuitori, cu pagube economice imense. Am folosit termenul de covido-prostie în legătură cu această stare de fapt: prostie a politicienilor, aflați sub presiunea presei care s-a debarasat de responsabilitate și a epidemiologilor, ale căror păreri seamănă, adesea, în seriozitate, cu ale autorilor de horoscoape” spune Petria, care nu contestă nici o secundă existența virusului și nu dă apă la moară teoriilor conspiraționiste, dar avertizează asupra pericolului reprezentat de monstrul hibrid rezultat din încrucișarea politicului cu știința. Cu medicina, mai exact.

         „Pentru un doctor, toți oamenii sînt bolnavi. Sau pe cale să îmbolnăvească pe altcineva. Dacă lăsăm societatea să fie guvernată de doctori, mai ales de epidemiologi, mai bine ne așezăm cuminți la coadă la spînzurătoare. Și aducem și funia și săpunul de acasă. E delirant ce se întîmplă. Ăștia cred că lumea ar trebui să fie un mare spital. Dă-i unui copil un ciocan, și toate în jur i se vor părea cuie. Dă-i unui epidemiolog puterea, și toate împrejur sînt numai măști și dezinfectant și interdicții cretine și reguli de zici că te pregătești să intri în operație pe creier. Nu ne mai facem bine la cap…”

         Nu, nu ne facem bine pentru că deja mulți, foarte mulți au căzut în capcană.  

         De la „teama de moarte” exacerbată prin media oficială și „oficializată”, pornește totul, notează Petria, sugerând asemenenea lui Jean Delumeau („Frica în Occident”), că frica de moarte se exprimă prin cele mai intense psihoze colective. Psihoze care astăzi se propagă mai rapid decât virusul în sine, cu ajutorul noilor tehnologii, iar discursurile politicienilor nu mai unesc, ci dezbină. Teama, izolarea forțată, restrângerea unor libertăți atât de greu dobândite au spart tiparele după care funcționează o societate normală. Închiderea sau punerea în adormire a reperelor de civilizaţie, care sunt bisericile, sinagogile, muzeele, parcurile, grădinile, acele “puncte de meditaţie profană, unde umanitatea obişnuieşte să-şi astîmpere setea de spiritual” nu mai sunt exemple, ci sunt pierderi incalculabile pentru umanitate, spune Bernard Levy în eseul său “Virusul care ne înnebunește”. Dar, mutilarea Agorei a fost doar începutul. După care, a venit poliția, jandarmeria, armata…

         “Bolile destructurează o anumită stare de fapt, a organismului uman ori social. Sunt un agent al dezordinii” ne reamintește Petria.

         În mod firesc, oamenii vor dori reinstaurarea ordinii cunoscute, vor liniște și siguranță pentru ei și copiii lor. Vor tot ce le oferă baza piramidei lui Maslow. Nu vor teatre, operă, galerii de artă, cărți și muzee. Vor casă și masă, un job stabil. Oamenii, în marea lor majoritate, iubesc stagnarea, iar politicienii știu acest lucru. Satisfacerea minimă a nevoilor primare a fost pârghia de care s-au folosit mereu vechile și noile autocrații. Dictaturile.

         Pe de altă parte, “experții” în psihologia maselor mai știu că oamenii au nevoie, în egală măsură, de un scop, o justificare a obedienței lor, au nevoie de apartenență și de stimă. Or, dacă ai dinamitat fundamentele structurilor sociale, trebuie să pui ceva în schimb, să-i dai cetățeanului o rațiune de a exista. Și i s-a dat.

         “Individul însingurat de globalism, orice oarecare, sub spectrul Covid-19 parcă și-a regăsit familia uitată, comunitatea orașului, a țării, și-a redescoperit rădăcinile. Simte că este util acceptând carantinarea, privarea de libertate. Are încredințarea că luptă pentru binele colectiv, find pușcăriaș, ca să nu se împrăștie boala, că s-a lipit de un scop măreț. E o luptă destul de comodă, de fapt „luptă” stând, rulând zilnic imobilitatea ca pe-o țigară. Dacă nu dintr-o teamă exagerată, indecentă precum o oglindă cu brizbrizuri, poartă mândru însemnele „armatei” – masca pe gură și mănușile pe mâini. Are convingerea că masca dă un sens vieții sale banale, că îl înnobilează. Umilul intră în pielea cavalerului în armură. Apărându-se pe el și pe cei din apropiere prin mască – cum tot recită politicienii și presa, are senzația că-i cu altruismul la vedere, că e cetățeanul exemplar ce n-a fost niciodată, cel mai probabil. Masca reprezintă proclamația de responsabilitate, este „eroismul supunerii” spune Petria.

         „Covid-19 ne-a transpus într-o viețuire de lagăr, sub pretextul luptei cu virusul. State cu regim de lagăr, închise în ele însele de granițe. Un trai depersonalizant, lipsit de vechile tabieturi, unde ruperea relațiilor umane, a apropierii zilnice a devenit de uz curent – cale de apărare stabilită de medici. Distanțarea socială e mantră.  Problema e revenirea din lagăr la societatea care a fost înainte. Nimeni nu are cum să știe ce-o să fie exact, sunt teorii și teorii. Că o să ne reîntoarcem schilodiți sufletește, e una. Alta extrem de importantă este că politicienilor li s-a deschis apetitul pentru guvernări discreționare, să porționeze libertatea cum cred ei că e bine. Iar binele lor se suprapune peste al nostru numai în excepții. Pericolul dictaturilor e după colț” – avertizează Petria.         

         Și pe bună dreptate, pentru că ce se întămplă acum, în aceste timpuri virale, este cireașa de pe tort a contrademocrației. Metaforic, patul lui Procust este un simbol al practicilor abuzive de încadrare a oamenilor, a gândirii și sentimentelor lor, în anumite tipare impuse. Acum însă, forța brută a lăsat loc mijloacelor tehnocrate de control. Mană cerească pentru dictatori, cărora pandemia le-a adus pe tavă pretextul!

         Prin convertirea internetului într-un sistem național și global de supraveghere, de tip Big Brother, guvernele se pregătesc, sincron, să implementeze „cea mai opresivă și extremă intruziune a statului în viața privată a individului” adică, exact ce anticipa cu ani în urmă Edward Snowden.

         Nu mai departe de zilele trecute, presa americană și britanică semnala că Microsoft urmează să înlocuiască zeci de ziariști care colaborează cu site-ul MSN News și să utilizeze algoritmi în selectarea știrilor, urmând ca în viitor, pe baza unor cuvinte cheie, scrierea acestora să revină superinteligențelor artificiale! O știre care mi s-a părut mai întunecată decât cel mai întunecat coșmar.

         Când pui bandă adezivă pe gura presei, vocea societății nu mai poate fi auzită. Pentru că societatea, în orice democrație, este formată din oameni cu idei și concepții diverse, “în contrasens” chiar, care trebuie să fie auzite și, eventual, dezbătute, nu trimise direct la groapa de gunoi pentru că nu coincid cu ale altora. „Este un paradox că fiecare dictator a ajuns la putere pe o campanie bazată pe dreptul la liberă exprimare. Ca imediat după ce a ajuns la putere să suprime orice drept la liberă exprimare, cu excepția propriului drept”, spunea în urmă cu aproape un secol cel de-al 31-lea Președinte al SUA, Herbert Hoover.

         Acest lucru ar trebui să ne preocupe cât se poate de serios, nu covidul în sine, nu pandemia, nu infectații și morții. De ceea ce vom face sau nu vom face acum va depinde în ce fel de lume vor trăi copiii și nepoții noștri.

         Generația noastră, a mea și a lui Petria s-a născut și a trăit în dictatură. Or, după ce am supraviețuit unui regim al abuzurilor de tot felul, mi se pare ridicol să murim într-o altă dictatură, mai subtilă, mai perversă, mai periculoasă. Moștenire “virală” pe care nici o secundă nu ne-a trecut prin minte că am putea s-o transmitem următoarelor generații.

Magdalena Vaida

Alexandru Petria

Alexandru Petria (n. 1968) a debutat în revista Tribuna, în 1983. A publicat următoarele volume: Neguțătorul de arome (poezii, 1991), 33 de poeme (1992), Zilele mele cu Renata (roman, 2010), Denia neagră (proză scurtă, 2011), Călăul harnic (poezii, 2013), Convorbiri cu Mircea Daneliuc (2013), Cele mai frumoase poezii ale anului, Cele mai frumoase proze scurte ale anului (antologii, 2014), Cele mai frumoase poezii ale anului, Cele mai frumoase proze ale anului (antologii, 2017).

A colaborat cu toare revistele literare din țară. După 1989, devine șeful Comisiei pentru Abuzuri și Drepturile Omului în cadrul CPUN Dej și, alături de câțiva prieteni, a pus bazele săptămânalului dejean Gazeta someșeană. A fost redactor și reporter la mai multe publicații: Zig-zag, Cotidianul, Hermes, Partener, Monitorul de Șomeș. A fondat propria publicație, cu apariție lunară, Realitatea de Bistrița-Năsăud, Dej și Gherla. 

Poeziile sale au fost traduse în catalană, maghiară, franceză, spaniolă și olandeză. În Olanda i-a fost tradus romanul Zilele mele cu Renata\Mijn dagen met Renata, la editura Nobelman din Groningen, în 2014.

Suflet candriu, de cafegiu…


Gândindu-mă eu, la ce titlu se i s-ar potrivi unui coffee story din Bucureştiul de altădată, mi-am amintit de Ion Vasilescu şi al său „Suflet candriu, de papugiu”, nu de alta dar, cafegiu-papugiu, rimează… În schimb, candriu, cine să-l înţeleagă? Drept care, am căutat în DEX şi de unde întotdeauna am crezut că sinonimul potrivit pentru candriu e candid, am fost cvasi dezamăgită să constat că, nici vorbă! Mă rog, dacă un suflet candid e de regulă niţel aiurit, mai merge… Cu toate acestea, definiţia dată de DEX nu se potriveşte cafegiilor armeni, ori, despre ei vreau să vă povestesc, una, alta…

         Începând cu anii 1800, vechile mahalale bucureștene Popa Soare, Mântuleasa şi Olari au ţinut loc de casă pentru câteva sute de armeni, stabiliţi cu tot cu familii pe malurile Dâmboviţei. La un recensământ din 1820, în Mahalaua Podul Mogoşoaia (Calea Victoriei de azi), au fost înregistraţi 259 de capi de familie originari din Armenia, dintre care foarte mulţi se ocupau cu negustoria, vânzând tutun sau cafea, în vreme ce alţii erau blănari, curelari, marochineri. Dezvoltarea comunităţii armeneşti s-a întrerupt odată cu sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, când a intervenit procesul de naţionalizare, iar puterea comercială a etnicilor armeni a slăbit considerabil şi foarte mulţi au emigrat, mai ales în America.

         O legendă a comerţului interbelic de cafea este Avedis Carabelaian, unul dintre cei mai mari cafegii pe care i-a avut România. Continuatorul său contemporan se numeşte Gheorghe Florescu, cel pentru care cafeaua nu-şi poate găsi locul decât într-un templu. Aşa că, astăzi are propriul său Templu al Cafelei, după cum îl numește el însuşi, „Delicatese Florescu”, pe strada Radu Cristian, lângă Piaţa Rosetti. Numele Avedis, care în limba armeană înseamnă „bună vestire” se pare că i-a purtat noroc.

         In 1530, istoria consemnează, deschiderea primei cafenele în Damasc, urmată foarte repede de „prăvălii” similare în Cairo. Potrivit legendei, care intersectează uneori istoria, cafegiul din Damasc era un armean cu numele de Avedis Carabelaian. Același armean, se pare, ajungând în serviciul de protocol al sultanului Soliman Magnificul primeşte însărcinarea să prepare cafeaua pentru marele om. „Reţetele sale, moştenite din tată în fiu, aveau să schimbe istoria. La Înalta Poartă, Carabelaian a cunoscut o pe Roxelana, o prinţesă de neam slav ajunsă prizonieră în haremul sultanului. Frumuseţea şi isteţimea o ajutaseră pe Roxelana să intre rapid în graţiile sultanului, dar puterea deplină a căpătat-o după ce i-a servit acestuia o cafea aromată luată de la armeanul Carabelaian. Se spune că de atunci cafeaua a ocupat un loc de frunte la Înalta Poartă, iar sultanul a dat o lege prin care nici unui bărbat nu îi va fi permis să se însoare dacă nu este capabil să asigure cafeaua soţiei lui”. Cel puţin aşa ne asigură Gheorghe Florescu, în cartea sa „Confesiunile unui cafegiu” publicată în 2008 la Editura Humanitas.

         Mai puţin aplecat spre basme şi poveşti, cronicarul turc Ibrahim Pecevi ne spune însă că, până în 1555, în oraşul mult iubit de Allah, Istanbul, ca de altfel pe întreg teritoriul Imperiului Otoman, nu existau cafenele. Asta deoarece Soliman Magnificul interzisese consumul de cafea în 1542. Abia după ridicarea interdicției (o fi existat totuşi o Roxelană la origine!), un individ din Alep, cu numele de Hakam şi o haimana pe nume Shams, de prin Damasc, sosesc în Istanbul şi deschid, independent unul de celălalt câte o cafenea, în cartierul Tahtakale! De unde şi expresia „a sta la taclale”, ocupaţie balcanică extrem de serioasă chiar şi în zilele noastre!

         Să revenim însă la Bucureşti şi la Avedis Carabelaian, cel din secolul 20. Acesta ajunge în România cândva prin anul 1915, cucereşte „lumea bună“ a Bucureştiului şi devine în scurt timp furnizorul de cafea al Casei Regale a României. Totul datorită reţetelor sale unice de preparare a cafelei. Reţete care îi vor fi încredinţate peste ani, ucenicului său, Gheorghe Florescu.

Armenii au fost izgoniţi din Constantinopole în aprilie 1915 când a început masacrul cunoscut în istorie sub numele de genocidul armean. Familia Carabelaian număra 24 de membri. Dintre aceştia 22 au fost asasinaţi de către soldaţii turci. El, împreuna cu tatăl lui, Garabet Carabelaian, au supravieţiuit şi au ajuns în Bucureşti. Aici au deschis o cafenea de elită. Ca urmare a genocidului armean, în România s-au refugiat cam toţi marii cafegii armeni din Constantinopol şi în perioada interbelică am avut aici un paradis al cafelei. Erau peste 100 de cafegii. Când mi-am început eu activitatea erau 40 de armeni cafegii în tot Bucureştiul şi mirosea oraşul ăsta numai a cafea! Cafea naturală…” – povesteşte Gheorghe Florescu într-un interviu acordat scriitorului Stelian Tănase.

         În martie 1971, Gheorghe Florescu preia de la mentorul său Avedis Carabelaian magazinul de cafea şi dulciuri de pe Hristo Botev nr. 10. Treptat, locul acesta devine un adevărat punct de reper al boemei artistice din Capitală. Are drept clienţi numeroase personalităţi ale vieţii literare, artistice şi medicale, dar şi figuri importante din Justiţie, Miliţie şi Securitate. La 4 martie 1977, blocul din Hristo Botev 10 se prăbuşeşte, însă, printr-un extraordinar noroc, Gheorghe Florescu scapă cu viaţă și deschide un nou magazin.

„Născut în 1944, Florescu al nostru a priceput încă de pe la zece ani că socialismul nu înseamnă, conform sloganului leninist, «puterea sovietică plus electrificare», ci «pu­terea sovietică plus comerţul clandestin». Cum «puterea sovietică» era deja în ţară, măcar ca mentalitate după ’63, tînărul Florescu şi-a canalizat toată energia spre co­merţul clandestin.” – scria Ștefan Agopian în Cațavencu.

O energie care îi va fi extrem de utilă în anii ’80, în lupta pentru aprovizionarea magazinului său. Utilă, dar riscantă. În aprilie 1985 este arestat şi condamnat la 11 ani de închisoare. Eliberat condiţionat în 1988, se angajează din nou în comerţ. Participă la evenimentele din decembrie 1989, apoi la „fenomenul Piaţa Universităţii” ca şofer personal al unor jurnalişti americani. În octombrie 1990, suferă un accident vascular cerebral în urma căruia rămâne cu o hemipareză pe partea dreaptă. Reînvață să scrie cu mâna stângă şi după patru ani de muncă intensă, în 2007, reuşeşte să termine cartea sa de memorii „Confesiunile unui cafegiu”.

         La 7 iulie 2010, în ciuda crizei economice, Gheorghe Florescu a reușit să-și împlinească visul de-o viață. A deschis, împreună cu familia sa, primul magazin de cafea gourmet din București, reînnodând cea mai bună tradiție a vechilor cafegii armeni, din punctul în care o lăsase, fără voia lui, în urmă cu 25 de ani. Și-a împlinit inclusiv dorinţa de a produce un brand de cafea dedicat mentorului său: Avedis Divin Caffee.

         Există câteva locuri unde poți să bei cafea bună în Bucureşti, cumpărată de la „Delicatese Florescu” dar, scrie jurnalista Alina Barbu pentru Food story: „cel mai savuros mod de a bea cafeaua bună este în curtea mică a prăvăliei. Aici, la o masă acoperită de o copertină, auzi zumzetul centrului cât timp iți tragi sufletul lângă o ceașcă de cafea. Dacă ai noroc, poate domnul Florescu te va observa și va ieși afară să te întrebe cum iți place cafeaua. Iar la plecare, vei avea în rucsac sau în geantă o punguță cu cafea încă fierbinte, după ce a fost râșnită special pentru tine. Și o poveste nouă, pe care nu o știai, despre licoarea pe care o bei zi de zi”.

Magdalena Vaida- The Daily Cup/Prăjitoria Olivo

Coffee in America!


Hey Joe, where you goin’ with that cup in your hand?  De acord, originalul sună altfel. În loc de cup, Joe ţine în mână un gun, şi a devenit celebru datorită lui Jimmy Hendrix. Admiteţi totuşi că e un intro drăguţ, pentru un coffee story despre mania americanilor de a da nume la tot şi la toate, inclusiv cafelei.

            Potrivit legendei, cafeaua a fost adusă în America, de un anume John Smith, aflat printre cei 71 de pasageri de pe una din navele aflate sub comanda căpitanului Chritopher Newport. Cel  căruia  Virginia Company of London i-a trasat în 1606, sarcina precisă, și deloc ușoară, de a înființa o colonie în Lumea Nouă. După un an, trei nave ale companiei –  Susan Constant, Godspeed și Discovery – au acostat pe țărmul american, iar în 4 mai 1607  era fondat James Fort, numit apoi Jamestown de către  Newport, în onoarea regelui James I. Cum necum, pasagerul John Smith dintr-un „dizgrațiat al sorții” a devenit favoritul lui Newport, dovedind calități organizatorice inegalabile și un mare talent în arta preparării cafelei!

            De dragul istoriei și pentru că un storyteller așa procedează, trebuie să fac o paranteză: acest John Smith – militar, mercenar, explorator, scriitor și primul guvernator al Virginiei – a fost și căpitan de cavalerie în armata lui Mihai Viteazul (1600-1601), după care a fost în solda lui Radu Șerban pe timpul bătăliei împotriva lui Ieremia Movilă. Aici și-a câștigat un renume de invidiat, duelându-se cu trei trei turci deodată. Pe care i-a ucis, desigur, rapid și fără regrete. Impresionat de o atare bravură, principele Transilvaniei, Sigismund Báthory la înnobilat dăruindu-i pe lângă titlul de baronet, un cal și o armură. Dar asta numai după ce englezul i-a pus în față cele trei căpățâni Made in Turkey! În 1602, aventurosul John Smith a fost capturat de tătari și vândut ca sclav în Constantinopol,  de unde este trimis cadou unei grecoaice, amanta beiului turc care-l cumpărase pe englez. Bineînțeles, grecoaica s-a îndrăgostit de căpitan și l-a ajutat să fugă, taman până la Moscova. De aici, prin Lituania, Polonia și restul Europei, în 1604 ajunge în sfârșit în Anglia. O viață cât o telenovelă, cum s-ar zice. Ba chiar mai lungă… pentru că în timpul călătoriei spre noul continent, Smith a fost întemnițat la bordul corabiei „Susan Constant”. Pentru răzvrătire. Pentru că sfidase ordinele liderului desemnat al viitoarei colonii, Edward Marie Wingfield. Când navele au ajuns în Lumea Nouă, planul era ca el să fie judecat. Dar, pentru că viața bate filmul, spre imensa oroare a lui Wingfield, Newport și a altor coloniști din elită, când s-au deschis ordinele sigilate, aceștia au descoperit că Virginia Company îl desemnase pe Smith, membru al consiliului care trebuia să guverneze Jamestown! Iar dacă ați văzut filmul lui Disney, „Pocahontas”, știți desigur că ea este pielea roșie care l-a salvat pe englez din mâinile propriului trib, după ce fusese luat prizonier din cauza unor neînțelegeri strict comerciale!

            Așadar, bun cunoscător al obiceiurilor orientale, Smith aduce cafeaua în Virginia, unde se răspândește printre coloniștii care îi apreciau virtuțiile revigorante, mai mult decât protipendada orășenească. Oricum, până la celebrul Boston Tea Party din 1773, americanii erau devotați trup şi suflet ceaiului. După care, din spirit de frondă au trecut la cafea. Era o datorie patriotică să bei cafea şi să ignori ceaiul, un obicei atât de british, atât de snob! Nu e de mirare că după Războiul anglo-american din 1812 consumul de cafea a crescut exponenţial, iar Războiul Civil (1861-1865) a consacrat definitiv cafeaua ca băutură naţională! Ambele armate, ale Sudului Secesionist şi Nordului Unionist, consumau cu multă frenezie licoarea neagră şi, cel puţin privită din acest unghi, marea reconciliere americană datorează foarte mult cafelei!

            Cafeaua are multe denumiri în America – Joe, Java, Mud, Murk, Blakie, Jamoke fiind doar câteva dintre ele – dar, se pare că Joe a avut și mai are o rezonanță aparte, sentimentală, în inimile tuturor. Iar teoriile privind originea acestei denumiri sunt abundente și nu lipsite de savoare! Două dintre ele par totuși acceptabile.

            Prima este legată de un cântec extrem de popular în 1860, „Bătrânul negru Joe” (Old, Black Joe), scris de Stephen C. Foster același care a compus și mult-prea-celebra „Oh ! Suzanna”. Melancolică, tristă de-a dreptul, piesa compusă de Foster le amintea soldaților sudiști de soare, câmpuri de bumbac, fluviul Mississippi și fetele cu talie subțire. Oftând, soldații cereau la cantină un black Joe și își înecau amintirile în licoarea neagră. Celor din nord,  nu le spunea nimic, dar sintagma Coffee or Die a rămas celebră de atunci și până astăzi și a dat numele unui concurs de enduring al rangerilor americani. Abia prin anii ‘60, Jerry Lee Lewis va transforma languroasa cântare într-o piesă antrenantă de rock&roll revitalizând denumirea de Joe.

            O altă explicație, una cazonă de data asta, susține că numele de Joe dat cafelei i se datorează lui Josephus Daniels, fost editor al unei gazete din Carolina de Nord, ajuns secretar al Marinei Americane în timpul președintelui Woodrow Wilson.  Siderat de amploarea consumului de alcool în rândul marinarilor, Joseph Daniels a interzis în 1913 alcoolul pe navele de război ale Marinei SUA.  A descurajat prostituția (înfloritoare în bazele navale) și a crescut numărul capelanilor.  Spre disperarea multora, presupun. Ca substitut pentru alcool, a crescut în schimb rațiile de cafea și, scrie Lee Craig, biograful acestui om deosebit de moral și auster, în Marina USA o ceașcă de cafea a început să fie numită cu mult dispreț „o ceașcă de Daniels”, iar mai apoi, prin simplificare, cup of Joe. De la Joseph citire, căci Daniels amintea în mod dureros de o altă băutură… Cert este că Joe s-a încetățenit foarte repede în rândul băutorilor de cafea, iar cafeaua, grație lui Daniels, a devenit o prezență obligatorie în ranița fiecărui soldat. Până în zilele noastre.

            Zilele noastre însemnă și anul  2003, când Jonathan Rubinstein a fondat „Joe Coffee Company” oferind cunoscătorilor, într-o locație din Manhattan’s West Village, o „specialitate artizanală de cafea” numită „Joe the Art of Coffee”. Printre primii clienți s-au numărat Jessica Sarah Parker, David Schwimmer, Nancy Pelo, Philip Seymour Hoffman. Alături de ei, alte celebrități newyorkeze au contribuit din plin la faima locului. Astăzi, compania numără 19 locații, în New York și Philadelphia, prăjitoriile și cafenelele sale câștigând tot mai multă notorietate.

            Dincolo de povești și legende, cel mai probabil însă, denumirea de „Joe” provine totuși de la prescurtarea lui jamoke, un amestec de cafea java și mocha. Că de, realitatea e întotdeauna mai prozaică…

Magdalena Vaida/Olivo’s Daily Cup nr.14

Foto: pinterest.com

Veneția, ploaia și Florian!


Sfârșit de mai în Veneția. Spre disperarea mea, plouă. Mărunt. Pătrunzător. Enervant. Nu am încotro și încerc să mă obișnuiesc cu ideea că, uneori trebuie să asculți materia plângând. Eu și ceilalți. Cei câteva mii de turiști, de toate neamurile, înghesuiți pe debarcaderul care deservește imensa parcare de pe terra ferma. Negociez la sânge un loc pe un vaporetto arhiplin și-mi fac cruce cu limba în cerul gurii: dacă nu mă înec în Canal Grande, s-ar putea ca Veneția să-mi placă și pe ploaie!

            O luăm deci, leneș,  pe „strada principală” a Veneției. Sub cerul mohorât, palatele se ridică din apa verzuie, întruchipând o perfectă armonie între piatră și mare. Ar merita să le înșir numele, să amintesc de celebritățile care au locuit sau murit între zidurile lor mucede, dar zău, pe cine mai interesează? De mai bine de 5 secole, Veneția moare puțin câte puțin, așa se spune, dar eu personal, nu prea cred. Orașul freamătă de viață, e un du-te-vino continuu pe canale, pe străduțe, pe trepte și pe poduri, în localuri, pe terase… peste tot. Așa că, las gândurile morbide pe seama lui Thomas Man și casc ochii și gura la priveliștea oferită de Canal Grande. După care, odată ajunsă pe un teren solid, fac ochi și mai mari, la tot ce mă împresoară: case, ziduri, oameni!

            Împreunare de materiale prețioase – marmură, porfir, jasp, ivoriu, abanos – Bazilica San Marco îmi apare drept în față, asemenea unui palat din basmele orientale, dominând piața cu același nume. Și evident, Palatul Dogilor desăvârșește cea mai celebră piață artistică a Italiei. De jur împrejur se înșiră magazine pline cu dantele de Burano, oglinzi, sticlă de Murano, măști venețiene și belșug de chinezării… Nu mai puțin vestitele cafenele „Quadri” și „Florian”, își așteaptă clienții, speriați acum de o ropotă zdravănă de ploaie. Ei bine, aici am vrut să ajung, la Florian, un templu al cafelei, un must see pe care cei pasionați de istoria cafelei nu au voie să-l rateze! Idem snobii.

            „Florian”, chiar dacă nu este cea mai veche cafenea venețiană, după cum se spune, reprezintă totuși unul dintre simbolurile orașului lagunar. Cafeaua a sosit în Italia, mai precis, în Veneția, în 1570, grație botanistului Albino Prospero din Padova care, după o călătorie în Asia, via Egipt, aduce cu sine câteva din prețioasele boabe și introduce, în aristocraticele palate, ritualul preparării și băutului de cafea. Deși băutura neagră și fierbinte cunoaște un succes imediat, la început este vândută doar în farmacii, la fel ca în alte orașe europene de fapt, unde spițeriile ofereau un superb talmeș-balmeș de preparate din farmacopeea populară, amestecată cu medicamente demne de laboratoarele alchimiștilor. Totul garnisit cu amulete și vrafuri de descântece. Însuși renumitul medic arab Abū ‘Alī al-Husayn ibn ‘Abd Allāh ibn Sīnā al-Balkhī (într-un cuvânt, Avicenna) administrase deja în urmă cu cinci sute de ani cafeaua pe post de medicament, fierbând boabele crude, la foc mic, și obținând o licoare numai bună ca remediu împotriva melancoliei. Ori, Avicena fusese o somitate în Evul Mediu și încă se bucura de o maximă încredere! Primul care descrie însă, „din punct de vedere științific” efectele produse de cafea, ceai și cacao – cele trei băuturi calde care cuceresc cam în același timp Europa, este farmacistul francez Philippe Sylvestre Dufour. Se întâmpla în 1671, când tocmai se puneau bazele capitalismului global!

            Dar, să revenim în Veneția, primul oraș european în care se deschide un coffee house cum erau denumite cafenelele pe atunci. Data deschiderii sale este incertă, unii istorici sugerând anul 1615, în timp ce alții susțin că acest lucru s-a întâmplat abia în 1629, sau mai târziu, în 1640. Cert este că prima cafenea din Serenisima Republică este atestată documentar în 1645, iar locul este cel de sub arcadele Procurației Noi din Piața San Marco. Adică, taman acolo unde, la 29 decembrie 1720, Floriano Francesconi va inaugura un mic local cu nume pompos: Alla Venezia Trionfante.

            De dragul geografiei locului (și ca să nu mai dați un google search), pot să adaug că Procurațiile sunt un grup de clădiri impunătoare care mărginesc pe trei laturi Piața San Marco și se numesc așa pentru că, aici își aveau sediile procuratorii venețieni. Procurațiile sunt împărțite în trei aripi care delimitează aproape în întregime piața din fața Bazilicii: Procurațiile Vechi (Procuratie Vecchie) la nord, Aripa napoleoniană (Ala Napoleonica) la vest și Procurațiile Noi (Procuratie Nuove) la sud, terminate în 1640.

            Așadar, aici se deschide, triumfătoare, cafeneaua lui Floriano, pe care bineînțeles toată lumea avea s-o numească simplu: Florian. Inițial localul a avut doar două camere modeste, fără nici o fereastră și câteva mese afară, sub arcade. Da, dar aici s-a lansat „Gazetta Veneta”, un strămoș al publicațiilor people, în care malițiosul conte Gasparo Gozzi prezenta, de două ori pe săptămână, cronica evenimentelor mondene, bârfele suculente ale Veneției decadente și oferea spațiu generos de publicitate negustorilor în plină ascensiune.

Gazetta se citește, se comentează, discuțiile sunt la fel de fierbinți ca și café a la turca, iar localul câștigă tot mai multă notorietate într-un oraș în care concurența era acerbă (în 1763 în Veneția existau nu mai puțin de 218 cafenele!). În plus, este prima – poate și singura cafenea din lume – în care au acces femeile! Frumoasele venețiene desigur, intens curtate de Casanova și de Carlo Goldoni, ambii clienți fideli ai localului. În 1773, când Consiliul celor Zece limitează accesul femeilor în cafenele doar la perioada carnavalului, Valentino Francesconi, nepotul care preluase afacerea familiei prin 1750, obține o derogare și doamnele își pot vedea nestingherite de flirturile lor mai mult sau mai puțin vinovate…Triumf al feminismului precoce sau pricepere într-ale comerțului, contează prea puțin. Oricum, „Meseria de cabaratier presupune multă diplomație și uneori ceva josnicii – scrie Michel Braudeau în „Cafea. Cafenele” (Editura Art, București, 2009). Florian este locul de întâlnire preferat al blestemaților de francezi care proferează gânduri revoluționare și, neputându-i împiedica să vorbească, Valentino nu se poate abține să nu-i denunțe zelos Inchiziției.”

Tot el, atunci când trupele lui Napoleon intră în oraș, înlocuiește firma „Veneția triumfătoare” cu numele unchiului său, un nume „neutru” din punct de vedere politic. Republica se va scufunda încetișor, dar „Florian” va rămâne mereu la suprafață.

            Se spune că, în Europa cafeaua a inventat cafenelele, iar acestea din urma au inventat, la rândul lor, multe altele: liberalismul, convivialitatea, presa glamour, dezbaterile literare și conspirațiile de salon. Din acest punct de vedere, Florian era aidoma fraților și verișorilor săi din Viena, Paris sau Londra, un spațiu care, de-a lungul secolelor XVIII, XIX și începutul secolului XX a reunit toată „aristocrația literelor” și nu numai: Germaine de Staël, Benjamin Constant, Chateaubriand, Stendhal, Lord Byron, Shelley, George Sand, Alfred de Musset, Charles Dickens, Alexandre Dumas – tatăl, Théophile Gautier și Honoré de Balzac.

            Decorul de muzeu pe care-l afișează astăzi cafeneaua, datează din 1858, când a fost cumpărată de proprietarii Cafenelei Oglinzilor care îi păstrează numele și cheltuie o avere pentru a redecora localul: salon oriental, picturi murale, lămpi de Murano, lemnărie aurită, oglinzi, măsuțe de marmură, banchete de catifea roșie. Nimeni nu va mai îndrăzni să schimbe ceva în acest aranjament, mai ales că blazonul localului și aerul său vintage devine un formidabil punct de atracție pentru turiști. Care vin, valuri, valuri, câtă frunză și iarbă…

            Admirând Bazilica de pe terasa cafenelei, ascultând pentru o taxă suplimentară adăugată la nota de plată, muzică barocă sau un mixt de café-concert, turiștii se simt răsfățați și învăluiți de atmosfera fără griji a locului. Și, indiferent cât e de piperat prețul unei cafele băute la Florian, merită. În fond, nu oricine se poate lăuda că a băut un cappuccino la masa la care e posibil să fi stat Casanova, Mitterrand sau Brad Pitt!

Magdalena Vaida/The Daily Cup

„Blue Mountain”, cafeaua care crește pe ritmuri de reggae!


Verde întunecat și umed cât vezi cu ochii. Peste muntele îmbrăcat într-o mantie luxuriantă și mustind de sevă, se aștern inele de ceață albăstruie, groase ca laptele. Trei vârfuri depășesc două mii de metri, iar al patrulea atinge aproape 2 500 de metri. Se întind dinspre est spre vest, separând Kingston, de Port Antonio. Atât de constant și fascinant fusese haloul lor cețos încât, cu secole în urmă, englezii denumiseră muntele Blue Mountain (Muntele Albastru). Da, e vorba despre insula Jamaica. Unde n-am fost niciodată. Unde mai mult ca sigur nu voi ajunge niciodată și despre care știam doar câteva lucruri banale, cunoscute de toată lumea: Columb, Caraibe, pirați, trestie de zahăr, rom, Boney M, Shaggy, Sean Paul, Usain Bolt și Violet Brown, care a murit anul trecut la 117 ani! Bob Marley, rastafari și reggae sunt cireșele de pe tort!

            Urgent, am început un research ca la carte, și ce să vezi… am dat peste Blue Mountain! Să ne înțelegem, am dat peste „Blue Mountain’s Coffee”! Drept care, pentru lista mea de povești în plină expansiune, despre cafea și cafenele celebre, am părăsit Europa ca să adaug și un story dedicat uneia dintre cele mai scumpe și exclusiviste branduri de cafea din lume. Taman din Jamaica!

            Povestea celebrei cafele jamaicane începe undeva prin secolul al 18-lea, prin 1728 după unii, 1730, după alții, când guvernatorul insulei, sir Nicholas Lawers plantează primii arbuști în Saint Andrews Parish (parohia Sfântul Andrei). Plantele sunt cumpărate în insula Martinica, unde au fost aduse de aventurosul cavaler Mathieu de Clieu și de unde s-au răspândit apoi în întreg arhipelagul Antilelor. Dar asta este o altă poveste… Până v-o spun și pe aia cu Martinica, să revenim însă la Jamaica.

            Mare crai și investitor de succes, dacă socotim că s-a căsătorit de cinci ori și de fiecare dată cu câte o văduvă foarte bogată, Lowers intuiește că ținutul umed și răcoros al Muntelui Albastru este locul potrivit pentru cultivarea arborelui de cafea. Evident că scopul politic declarat (nu și intenționat), este de a transforma un bastion al piraților din Caraibe – cu celebrități ca Henri Morgan, Mary Reade, Calico Jack, Rackham și Anne Bonny – într-o civilizată regiune de cuminți fermieri cultivatori de cafea. S-ar zice că a reușit de minune, pentru că, în doar câțiva ani, Lawes admira, la brațul ultimei sale neveste, plantațiile înșirate pe Temple Hill.

De jur împrejurul lui, pe distanțe de kilometri de-a lungul pantelor, creșteau arbuști de înălțime medie, cu frunze groase de un verde-închis. În fiecare an făceau flori albe, cu un miros dulce, care la maturitate se transformau în fructe roșu-aprins. Uscate, prăjite, râșnite și fierte, aceste fructe produceau ceea ce mulți socoteau a fi cea mai fină băutură din lume. Solul vulcanic bogat în fosfor şi azot şi clima cu precipitaţii constante au rămas cheia gustului inconfundabil, cu totul excepţional, care au creat o delicatesă:  Blue Mountain Coffee!

            În 1758 Jamaica exporta deja spre Europa, 60 de mii de livre de cafea, de foarte bună calitate, dar marele boom se va produce la sfârșitul secolului. După care, urmează declinul. Din cele aproximativ 600 de plantații existente în 1800, la mijlocul secolului al 19 -lea mai rămăseseră 150. Cauzele au fost multiple: atacurile piraților, abolirea sclaviei (în 1834), supraproducția, fluctuațiile bursei, vremea nefavorabilă, malaria și bolile de tot felul care-i decimau pe lucrători… În 1849, o epidemie de holeră sosită din Asia omoară peste 30 de mii de locuitori ai insulei, dintr-o populație care număra cam un sfert de milion la vremea aceea.

            Deși producția de 20 de milioane de livre din perioada boomului scade substanțial, cafeaua jamaicană continuă să rămână una de foarte bună calitate și una dintre cele mai apreciate sortimente de pe piață. Câștigase notorietate, dar „Jamaican Blue Mountain Coffee” devine un brand cunoscut abia din 1885, când Cecil Augustus Munn își amenajează prima plantație pe Strawberry Hill. Tot atunci începe și fabuloasa istorie a dinastiei Munn, la care se va asocia mai târziu și Arthur McGowen, fondatorul Flamstead Estate.

            În 1920, Victor, fiul lui Cecil, înființează Mavis Bank Central Factory Limited care ulterior va controla rețeaua de distribuție a tuturor celorlalți cultivatori. Inițial existau doar patru ferme care procesau Blue Mountain Coffee: Wallenford, Moy Hill, Silver Hill și Mavis Bank Coffee Factory. În prezent, doar Wallenford și Mavis Factory mai sunt active.

            Keble Munn, nepotul lui Victor, va contribui și el (cu succes!) la business-ul familiei, devenind Jamaica’s first Certified Cup Tester și primul care exportă marca Blue Mountain Coffee în Japonia. Ministru al Agriculturii (1959-1962) și membru al Parlamentului până în 1980 când se retrage din politică, la sfârșitul anilor ’70, împreună cu Elkins Coffee Co., va crea marca Jablum – Blue Mountain, care și-a găsit drumul spre America de Nord. La ora actuală, tot un membru al familiei, Edgar Munn este singurul trader autorizat de Jamaican Coffee Industry Board pentru a importa și exporta Jamaica Blue Mountain Coffee în Statele Unite.

            Keble Munn va fructifica cu înțelepciune monopolul instituit de familie prin Mavis Factory, după ce un uragan devastator aproape că distrusese în 1950 toate culturile. A fost momentul propice pentru înființarea unei comisii naționale, cu un număr limitat de membri, care a emis criteriile legate de calitatea, cultivarea și procesarea cafelei. Dacă boabele, creșteau mai departe de 16 kilometri de vârful muntos, cafeaua se numea Jamaica Prime și nu Blue Mountain. O altă condiție a fost ca boabele să nu fie Arabica.

            Astăzi, conform noilor standarde de calitate, există 5 subtipuri de Jamaican Blue Mountain, clasificate în funcție de circumferința bobului de cafea și de proporția de boabe imperfecte găsite la sortare. Care sortare, se face manual! Datorită acestor reglementări strict respectate, Blue Mountain Coffee și-a câștigat și păstrat definitiv notorietatea.
            Cecil Augustus Munn avusese dreptate: „raritatea stârnește interesul și stabilește prețul”.

Magdalena Vaida/The Daily Cup nr. 11

Parfumuri, cu aromă de cafea


Vă plac telenovelele? Nu contează…

Vă întreb pentru că mi-am amintit de o telenovelă celebră, Cafea cu parfum de femeie (Café, con aroma de mujer), produsă în Columbia, în 1994. Povestea este aproape clasică: ea, Gaviota, e săracă şi lucrează pe o plantaţie de cafea, el, Sebastian Vallejo, este bogat, fiul cel mare al unui puternic om de afaceri din industria cafelei columbiene. Amor cât încape pe micul ecran, pasiune bine însiropată, despărţiri, lacrimi, împăcări şi tot ce mai trebuie pentru o reţetă de succes. Iar dacă nu vă topiţi ca zahărul în cafea urmărind destinul Gaviotei, veţi realiza că asistaţi la „o imagine panoramică și autentică a culturii tradiționale columbiene de cafea”, de la culegătorii care muncesc pe plantații până la exportatori, plus strădaniile breslei industriei cafelei columbiene de a deveni o organizație internațională. Ce mai, un adevărat latino bildungsroman!

Mi-am amintit de Gaviota, citind biografia lui Jo Malone, creatoarea unui brand celebru întâi în Anglia, apoi în toată lumea. Ei bine, Jo Malone şi-a început cariera preparând uleiuri cosmetice şi săpunuri, în bucătăria personală. Noaptea. După slujba ei de floristă. După făcut curăţenie, gătit, hrănit bărbat şi copii, spălat haine şi tot restul…

Warning Pictures scanned into Evening Standard Features Overnight Jo Malone new shop

Nu foarte sofisticate, dar 100% naturale, primele ei produse şi-au datorat succesul ghimbirului şi nucșoarei. În 1994 îşi deschide cu modestie primul magazin în Londra şi foarte repede intră în atenţia gigantului industrial Estee Lauder care îi cumpără afacerea în 1999. Jo rămâne chairwoman and creative director la Lauder, până în 2006. În 2011, Malone crează brandul Jo Loves şi, pentru că viaţa bate filmul, succesul este garantat şi durează chiar şi în zilele noastre!

De dragul poveştii mai trebuie să spun că la începutul noului secol, Jo Malone se afla la New York când, aşteptând să fie servită într-o cafenea, mirosul pătrunzător de cafea proaspăt prăjită i-a dat ideea creării unui parfum cu aromă de cafea. Aşa s-a născut, în 2003, Black Vetyver Café, un parfum unisex, având drept ingrediente aromele de cafea prăjită, nucşoară, piper verde, coriandru, iarbă vetiver (sau vetyver), lemn de santal, tămâie, vanilie, citrice, lemn de sequoia şi lichen.

De ce Vetyver? Păi, foarte simplu. Iarba aceasta dulce-mirositoare, originară din India a fost utilizată de-a lungul secolelor, mai ales pentru rădăcinile sale, în farmacopeea populară, iar în vremurile moderne, ca ulei esențial, inclus în prepararea a 90% din toate parfumurile vândute în lumea occidentală. Fiind la fel de utilizată şi în aromaterapie.

De dragul exactităţii istorice, trebuie să vă spun însă, că Malone n-a fost prima creatoare de parfumuri pe bază de cafea, chiar dacă povestea succesului ei seamănă foarte bine cu o telenovelă.

În 1996, Thierry Mugler lansa A*Men, un parfum pentru bărbaţi, puternic, carismatic, cu o magnifică notă de cafea, vanilie şi patchouli. A*Men Pure Coffee, creat în 2008, adaugă în plus la ingredientele deja folosite, aromele de mosc, vetiver şi cedru. „Nasul” din spatele parfumului este Jacques Huclier. Şi, apropo de nasuri, în caz că nu ştiaţi, aceştia sunt oamenii cei mai faimoși şi bine plătiţi din industria parfumeriei. Un maestru (căci, de obicei, nasul este un bărbat), chemat să controleze în fiecare sezon sute de loturi diferite de ingrediente, înainte ca acestea să fie incluse într-o reţetă. În plus, el este creditat să prevadă noile tendinţe din universul miresmelor, ceea ce nu e deloc uşor…

Desigur, nici Malone, nici Mugler nu sunt singurii creatori de parfumuri seduşi de aroma cafelei proaspăt prăjite sau de mirosul florilor de cafea. În 2005, Serge Lutens, lansează Borneo 1834, un parfum clasificat oriental woody cu note de patchuli, flori albe de cafea, cardamon, galbanum, labdanum francez şi cacao. De ce 1834? Pentru a ne reaminti anul în care francezii au descoperit patchuli, o plantă aromată din India, pe care, începând cu secolul XIX negustorii îl puneau între şalurile de caşmir pentru a proteja marfa de molii. Redescoperit în anii 60’ a fost numit „parfumul Hippy” deoarece hipioţii îl foloseau să camufleze mirosul de marijuana. Utilizat de multe secole în vrăji şi farmece, se spune că patchouli îi uneşte pe îndrăgostiţi şi acționează asupra lor cu puteri afrodisiace teribile. Şi, atenţie, ascuns în portmonee se zice că atrage banii cu nemiluita!

Yves Saint Laurent, Trussardi, Hugo Boss, Perlier, Bond și alte branduri celebre au lansat la rândul lor parfumuri cu aromă de cafea dar, tot de dragul istoriei, trebuie spus că nimic nu e nou sub soare…

Când în secolul XVI abia se instalase cafeaua în Imperiul Otoman, turcoaicele au început de îndată să-şi impregneze întregul corp cu un miros suav de cafea, umplând cu zaț săculețe din pânză de etamină pe care le așezau în apa folosită pentru îmbăiat. Nu ştim dacă au fost primele care s-au parfumat cu cafea (poate au fost etiopiencele!), dar credinţa lor, de fapt al întregului Orient, se întemeia pe puternicele virtuţi afrodisiace atribuite cafelei. Aşa că, nimeni şi nimic nu le putea opri să utilizeze acest ingredient stimulator. Mă rog, nu se ştie cu cât folos. Totuşi, dacă sunteţi curioşi sau curioase… încercarea moarte n-are! În cel mai rău caz, veți mirosi la fel de irezistibil ca o ceaşcă de cafea, proaspătă şi aromată!

Magdalena Vaida/Olivo Daily Cup

Foto: Pinterest

Caffe d’amore, caffe del fiore


Îmi place Italia. Cafeaua e bună, marea e largă şi albastră, casele cresc direct din stâncile albe, nopţile sunt transparente, cu toate stelele universului prezente pe firmament, Luna e dodoloaţă, pe străzi curg şuvoaie grele de melodii, în care cântăreţi italieni, mici de statură şi cu părul bine uns cu gel, suferă pe bază de amore, oferindu- şi spre consolare o mulţime de fiore şi alte câteva amănunte esenţiale… Ce mai, o ţară binecuvântată pentru vacanţe lungi sau scurte şi pentru toate buzunarele.

După o săptămână petrecută la Napoli, în oraşul aşezat în dreptul Vezuviului, cu vechea lui victimă Pompei în apropiere, am decis că trebuie să ajung la Roma.

Da, la Roma. Unde, după cum ştim de la geografie, istorie, literatură şi limba latină, duc toate drumurile… Adică, în Gara Roma Termini. Cea mai mare gară a Italiei, cu peroanele, cu liniile ferate, cu trenurile care vin şi pleacă, cu casele de bilete şi chioşcurile de ziare, cu magazine de artizanat, cu hamali şi pierde vreme, cu şmecheri care… Dar nu pentru ei am venit în oraşul etern. Am venit să caut, pe lângă alte câteva atracţii demne de văzut sau gustat, o cafenea celebră… Antico Caffè Greco!

Caffè Greco se află pe Via dei Condotti, 86, la doi paşi de vestita Piazza di Spagna, Treptele Spaniole şi Fontana della Barcaccia, o fântână sobră comandată de Papa Urban al VIII-lea şi proiectată de Bernini. Design-ul, o mică barcă, a fost inspirat de ieșirea din matcă a Tibrului în anul 1598, când tot ce mai rămas după puhoaie a fost o bărcuţă. Mă rog, aşa zice legenda, iar Roma e plină de legende…

Cu un decor spectaculos specific pentru ottocento, cu mese din marmură, oglinzi de cristal, scaune tapiţate și o eleganţă suspendată în timp, Antico Caffè Greco a fost fondată în 1760 de Nicola della Maddalena, un negustor de origine greacă. Documentele sale de atestare sunt păstrate cu religiozitate, la propriu, în arhiva parohiei San Lorenzo din Lucina, ceea ce nu e chiar de colo, când vrei să-ţi stabileşti un pedigree impecabil. ́

Încă de la inaugurare, cafeneaua a fost vizitată de personalități precum Mark Twain, Charles Dickens, Byron, Goethe, Hans Christian Andersen, Schopenhauer, Cesare Pascarella, Wagner, Welles, Liszt, Casanova, Massimo D’Azeglio, Luigi di Baviera, Buffalo Bill, Ennio Flaiano, Edvard Grieg, Gogol şi mulţi alţii care i-au sporit renumele de Mecca of coffee and literature.

Dar nu numai scriitorii, muzicienii şi pictorii frecventau cafeneaua Greco. Clerul, câtă frunză şi iarbă în Roma, cedând unor ispite lumești, obişnuia să-şi bea cafeaua aici, gustând cu multă vinovăţie şi din prăjiturile şi dulciurile puse în vânzare. Şi mai erau şi castratti, celebrii cântăreţi de operă, produs Made în Italy 100%.

În acele vremuri, ne învaţă istoria, femeile nu erau privite cu ochi buni pe scenă. Mai simplu spus, nu existau actriţe, nu existau soprane, nici un fel de vedete feminine. Teatrul şi opera preferau bărbaţii în travesti, iar Italia, în mod deosebit, castraţii. Băieții, recrutaţi de impresari specialializaţi, din orfelinate sau cumpăraţi de la familiile foarte sărace, erau castraţi înainte de pubertate, astfel încât vocile lor cristaline de soprano să se păstreze şi la maturitate. După care, erau vânduţi, asigurându-se pentru corurile bisericeşti o materie lirică permanentă, de o coloratură aparte.

Pe scenă, primul rol feminin a fost interpretat de un castratto în 1607, în opera „Orfeo” de Monteverdi. Succesul a fost garantat şi în următorii ani, mii de băieți au fost castrați întru bucuria melomanilor. Unii ajungeau celebri pe marile scene ale lumii, Carlo Maria Michelangelo Nicola Broschi, cunoscut ca Farinelli fiind cel mai vestit dintre ei, alţii continuau să cânte în corurile bisericilor mari şi mici, în timp ce foarte mulţi dispăreau în bordelurile italiene. Cei care aţi văzut filmul Farinelli (1994), în regia lui Gerard Corbiau, ştiţi despre ce vorbesc…

Ei bine, într-o frumoasă zi din vara anului 1762, într-unul din elegantele saloane de la Antico Caffè Greco şi-a făcut apariţia nimeni altul decât tânărul Casanova, pe vremea aceea aflat în slujba Cardinalului Aquaviva d ́Aragona. Stând de vorbă la o masă cu abatele Gama şi un grup de tineri prelaţi, privirile eternului seducător s-au încrucişat brusc cu ale unei femei cochete şi foarte atrăgătoare aşezată la o masă vecină. Evident, interesul lui Casanova pentru discuţia pe teme ecleziastice a scăzut simţitor, toată făptura lui de italiano vero fiind captată de prezenţa feminină de alături. Zâmbete, ocheade, gene tremurate şi cine ştie ce-ar mai fi urmat dacă Gama n-ar fi observat ce se întâmplă şi pe cine a pus ochii Casanova. Pentru că femeia căruia îi făcea ochi dulci veneţianul nu era femeie, ci un bărbat în travesti, chiar dacă bărbat e mult spus… Dar nu orice travestit ci un castrat faimos, nimeni altul decât Giuseppe Ricciarelli, cunoscut pe scenă ca Beppino della Mammana.

Amuzat de ridicolul situaţiei în care se împotmolise Casanova, cardinalul îl prezentă ceremonios pe Beppino fără să-i dezvăluie însă identitatea. Curtenitor, Casanova îi sărută acestuia mânuşiţele când, ce să vezi, la femme fatale se aplecă spre el unduind din şolduri şi-i şopti (ca să audă toţi) o propunere deşucheată care-l descumpăni pe marele seducător: dacă acceptă să-şi petreacă noaptea cu el, îl va servi ca băiat sau ca fată, după voie!

Cât de şocat a fost Casanova de acest indecent proposal nu ştim, dar presupunem că a fost, altfel n-ar fi consemnat întâmplarea în „Memoriile” sale şi aceasta n-ar fi devenit un coffee story anecdotic pentru Caffè Greco.

Ce a făcut Casanova mai departe, puteţi afla din amintitele Memorii, iar despre Beppino vă spun eu: după un debut fulminant în Roma, a urcat pe marile scene din Europa interpretând atât roluri feminine cât şi masculine. Până la adânci bătrâneţi sau pe-aproape.

În 1861 castrarea băieţilor în scopuri muzicale a fost strict interzisă. Se sfârşea o epocă şi începea alta, una în care femeile au urcat pe scenă şi şi-au câştigat celebritatea interpretând cu brio sute de roluri scrise, special pentru ele, de marii dramaturgi şi compozitori ai secolului XIX. Şi al celui următor, se înţelege.

P.S. În octombrie 2019, am citit, cu tristețe, că celebra cafenea, cea mai veche din Roma, e posibil să se închidă deși se află sub protecția Departamentului  Beni Culturali. În 2017, chiria pentru cafenea era de 18 mii de euro/lună și, odată cu reînnoirea contractului de închiriere (care expira pe 23 octombrie 2019), proprietarul imobilului a anunțat că noul preț este de 120.000 Euro/lună!

Deocamdată, încă există!

M. Vaida

Link: www.anticoca egreco.eu

Cafeina, bat-o vina!


Pe o noapte rece, într-un vechi castel… Nu vă grăbiţi, nu suntem în Moldova lui Ştefan, nici în Scoţia lui Walter Scott, ci undeva prin pădurile negre ale landului german Brandenburg, în anno domine 1819.

Avem deci, un castel vechi, afumat, rece şi silenţios, numai bun să dârdâie fantomele prin el. Şi mai avem în el un personaj, pe Friedlieb Ferdinand Runge, coborât dintr-un stufos arbore genealogic plin de pastori protestanţi. Acest Runge este oaspete în castel, dar el mai este şi un renumit farmacist şi un redutabil chimist! Adică stă şi mucezeşte zi-lumină, printre retorte şi vase cu forme ciudate, distilând licori, nebănuite ca miros şi culoare. A da, şi mai trebuie să vă spun că avea Runge un asistent (cum altfel!), lung şi slab, cu ochii adânc îngropaţi în orbite, sobru şi melancolic, pe nume Johann sau Werner sau Gotlieb, mă rog, nu se ştie sigur.

În noaptea rece despre care vă vorbeam, cei doi fierbeau şi decantau licori stranii, când deodată… Un orologiu sună noaptea jumătate. La castel în poartă oare cine bate?

Na, că n-aţi ghicit…Era altcineva!

Era Goethe! Chiar el, marele şi genialul Johann Wolfgang von Goethe. Iar dacă vă întrebaţi ce căuta marele şi genialul Goethe la Friedlieb Ferdinand Runge, trebuie să vă şi spun. Om al epocii sale (totalmente romantice), Goethe era interesat de toate câte erau pe lume şi în stele, iar botanica îl interesa în mod deosebit. Inspirat de o călătorie prin Italia, scrisese chiar şi o lucrare ştiinţifică purtând incitantul titlu de „Metamorfoza plantelor”. Ei bine, cu un an în urmă Goethe asistase la un experiment făcut de Runge, care tocmai descoperise atropina şi-i demonstra efectele de dilatator al pupilei, punând picături în ochii pisicilor. Ce gândeau mâţele nevoite să-şi caşte ochii la asistenţa extaziată, nu ştim, dar Goethe s-a arătat încântat de experiment şi plin de admiraţie faţă de chimistul farmacist. Aşa că, primind el din Grecia nişte boabe verzi de cafea, zor- nevoie dori să-i afle „principiul activ”, acea substanţă super-excitantă din compoziţia plantei, care nu-l lăsa pe el, marele Goethe, să doarmă, biciuindu-i neuronii creativi noapte de noapte. Căci trebuie să vă spun, marele şi genialul Goethe era dependent de cafea, rău de tot!

Copleşit de interesul arătat de marele om, Runge se încuie, cu asistent cu tot, în laborator, şi zile la rând cei doi au fiert, au extras, distilat, decantat şi sublimat elementele componente ale boabelor de cafea. Izbânda a fost pe măsură! La capătul a nu ştiu exact câte zile, pe fundul unui creuzet se a afla o grămăjoară cristalină, incoloră, inodoră, amăruie la gust, care consumată în anumite doze (alte experimente, despre care nu mai are rost să vorbim), producea exact aceleași efecte ca şi una, două ceşti de cafea… Şi pentru că substanţa trebuia să poarte un nume… i-au spus Kaffeebase! După care, a venit francezul Pelletier și i-a spus mai simplu, Caféine. Oficial, cofeina sau cafeina, cum i se mai spune, se numeşte 1,3,7-Trimethyl-2,6-purindiona sau, pe scurt, 1,3,7-Trimethylxanthina, dar e greu de ţinut minte!


Mare bucurie pe capul lor de chimişti, și câte vise! Deja se vedeau sintetizând respectiva substanță, înlocuind cafeaua cu hapuri pe bază de cafeină şi dând peste cap producţia mondială de cafea! Tot în vis, numărau grămezi de bani, grămezi uriaşe, evident!

Mai departe, istoria ne spune că Runge a descoperit chinina şi încă două trei chestii, după care a murit sărac şi uitat de toţi, în Oranienburg. Asistentul lui în schimb, Johann, Werner sau Gotlieb, cum l-o fi chemând, a deschis în oraşul Ulm o spiţerie, unde vindea printre altele, zahăr pisat, amestecat cu cafeină, ca medicament diuretic şi vasodilatator şi ca excelent remediu împotriva durerilor de cap, a asteniei şi a picioarelor reci. Ale doamnelor, mai ales.

Se zice că a făcut avere, iar la bătrâneţe s-a retras în elegantul Wiesbaden, unde, n-ați crede, a devenit client permanent al celebrei „Café Maldaner” (inaugurat în 1859, există şi azi). Aici, le spunea tuturor celor care doreau să-l asculte (sau nu) că niciodată, dar niciodată, cristalele de cafeină nu vor putea concura cu o ceaşcă de cafea neagră, fierbinte şi aromată, garnisită cu poveşti!

Magdalena Vaida/ Olivo. The Daily cup. Nr.6

Foto: pinterest.com