Ursoaica

După o absență al cărei sfârșit coincidea cu plecarea primelor păsări migratoare, Vânătorul s-a întors în sat. Îl însoțea un bărbat înalt, uscat, cu ochi neliniștiți și o mustață pleoștită care-i făcea zâmbetul mai lunecos. Îl cunoșteau, Ion Aghimpei se numea omul.

Sătenii nu-l întrebară de ce s-a întors, ca și cum acest lucru ar fi fost de la sine înțeles, dar ochii lor prinseră a scânteia sălbatici pe fețele aspre și țepoase, iar râsetele se preschimbară în cioburi de gheață.

Starostele vânătorilor, un omuleț rubicond, întotdeauna vesel, întinse masă mare sub cerul cald al nopții și lumea se adună îndată, lacomă de vin și de povești, ca la priveghi. Vânătorului îi plăcea să istorisească întâmplări din viața lui de vânător, umplând golurile cu povești incredibile și înspăimântătoare. Nu mințea, așeza doar faptele într-un fel mai cuvenit, pățaniile lui păstrându-și izul de adevăr chiar și pentru șireții vânători din jurul său. Și nu era unul să nu rămână impresionat de ele.

– Nu ți-a fost frică niciodată? Îl întrebă starostele.

– Ba da, odată…

Starostele nu-l întrebă când, nimeni nu-l întrebă.

– Și crezi că de data asta?…

– Trebuie să-mi lecuiesc teama, răspunse Vânătorul privindu-l drept în ochi pe starostele cel rotofei. E o vorbă, o știți și voi cât e de înțeleaptă: unul din noi să piară! De asta am venit, să-mi găsesc liniștea! Eu, sau Ursoaica…

Starostele nu-i răspunse, clătină doar din cap și întinse o mână șovăitoare după paharul cu vin.

„Ursoaica, poate există, poate nu, gândea el. Câți au întâlnit-o? Doi, trei… nici unul de-aproape. El personal, nu credea în existența ei. Legendă, asta era, o legendă bună pentru serile petrecute la gura sobei și pentru vânătorii nebuni ca cel din fața lui! Facă ce-o vrea, ducă-se unde-o vrea… Să aibă noroc! Păcat totuși de Ursoaică, dacă exista… El de mic copil învățase că nu e permis să te apropii de legende cu arme de foc. N-avea decât să zică lumea că e superstițios, puțin îi păsa! Orice vânătoare e în fond și la urma urmei o imensă superstiție!”

Rătăceau de câteva ceasuri prin întunecime ca printr-un tunel, aventurându-se încetul cu încetul dincolo de potecile umblate, în ținutul acela unde nu călcase picior de om, unde își făceau culcuș numai fiarele și unde se nasc mirajele. Sub lumina spălăcită a lunii, noaptea se deschidea către o priveliște aburită în care o adiere umedă se filtra prin sitele falsului amurg.

În clipa în care o văzură, țipătul răgușit al unei bufnițe îl săgetă pe Vânător ca un cuțit și, pătrunzând în miezul senzațiilor lui, îl făcu să nu-și mai amintească nici lucrurile cele mai apropiate, nici să se gândească la cele viitoare. Ursoaica vena fără grabă, fără nici o tresărire care să-i anunțe izbucnirea, fără vreun sunet și dacă ar fi vrut, i-ar fi strivit atunci, pe loc, în năvala ei tăcută. Dar le dădu răgaz să se risipească din calea ei, să se ascundă în tufișurile amorțite, trecând fără să-i atingă. Apoi, suplă ca o șopârlă, se întoarse năpustindu-se spre ei, cu botul mușcând pământul, cu trupul unduindu-i ca un val.

Ei fugiră și Ursoaica îi urmări, nu la fel de cugetat precum năvălise asupră-le, dar destul de iute pentru a-l face pe fiecare în parte să se simtă singur și înspăimântat. Pământul le aluneca de sub picioare și, deși știau că țipă de groază, nici un sunet nu le părăsea gâtlejul.

Pe neașteptate, Vânătorul se opri și se întoarse spre animal, cu brațele întinse în lături, cu capul ațintit înainte. Era foarte palid.

– Acum, de data asta – îl auzi Ion Aghimpei murmurând – acum voi reuși!

Zăcea în glasul lui o durere pe care Ion Aghimpei n-o mai auzise niciodată, ori poate se-înșela și nu durerea era cea care răzbătea în aerul nopții până la el, ci altceva, ce nu avea încă nume.

Ursoaica nu băgă în seamă silueta înaltă până când aproape se lovi de ea. Atunci se opri amușinând aerul. Furtună îi vibra cu tunet prin botul larg deschis, iar furia îi legăna capul uriaș.

– Fugi! Strigă Aghimpei. Fugi! – dar Vânătorul rămase pe loc.

La sunetul vocii lui Aghimpei, urletul înfundat al Ursoaicei se înteți devenind mai puternic, mai amenințător. Din nou îi strigă Vânătorului să fugă. În zadar. Singurul răspuns pe care-l primi fu un răcnet neomenesc.

Ursoaica țâșni înainte și Ion Aghimpei sări repede într-o parte rostogolindu-se pe pământul jilav, cu sufletul rănit. Ridicându-se în genunchi, văzu Ursoaica încolțindu-l pe Vânător și mai zări pentru o clipă un obraz ca de piatră pierzându-se între labele păroase ale animalului. După aceea, umerii bestiei întunecară totul și Ion Aghimpei își duse mâna la gură, ca un copil.

Timpul se dizolva în vântul care gonea ceața albăstruie. Ursoaica se aplecă și mirosi trupul întins la pământ. Părea să scadă în mărime și să pălească, cu toate că mai mocnea lucitor și sălbatic, asemenea jarului. Ion Aghimpei se întrebă cât putea fi de puternică și de mare cu adevărat, atunci când era singură.

Încă o dată, Ursoaica își întinse botul spre conturul nemișcat de la picioarele ei, apoi, fără înțeles, se năpusti în umbra copacilor, ca o nălucă roșiatică și se făcu nevăzută. Imediat, nădușit de o spaimă adânc răscolită, Ion Aghimpei se grăbi în ajutorul Vânătorului.

Acesta, amețit, clătinându-se neputincios, însângerat și învins, se ridică în picioare.

– Ursoaica… – șopti el. Ursoaica… ar fi putut să mă omoare, dar n-a vrut. N-a vrut! De ce n-a vrut? Tremura tare, ca și cum zeci de ciocănele i-ar fi dansat prin trup. E puternică, spuse, Ursoaica e foarte puternică! Forța ei vine… Cine poate știi de unde vine? Oh, acuma știu, forța ei vine din măruntaiele munților… Ursoaica e bătrână ca munții!

Ochii Vânătorului se făcură deodată mari și lui Ion Aghimpei i se păru că Ursoaica rătăcește prin ei străbătându-le adâncurile ca un talaz fierbinte. Când imaginea dispăru, pieptul Vânătorului fu sfâșiat de un geamăt ascuțit de durere și oboseală și deznădejde fără margini.

Foto: Artlex