Eu, la feminin – Singuratate (1)

La solitude, n’existe pas…

Lăsând la o parte solitudinea văduviei, ce înseamnă singurătatea asumată sau suportată? Cea asumată, de regulă este a fericiţilor, desigur, pentru care timpul personal este degustat ca o delicatesă. Cunosc pe mulţi dintre cei care îşi savurează dimineţile de week-end dăruindu-se celor mai excentrice preocupări iar serile se îmbată cu muzică, filme, cărţi sau machete din lemn de balsa. Singuratici mulţumiţi de/şi cu sine, aproape toţi cu profesiuni excitante şi prieteni asortaţi. Mult mai rari sunt singuraticii „fericiţi” din cartierele de blocuri, bătrânii, bolnavii, urâţii, săracii.

Cele două exemple sunt însă extremele între care gravitează o populaţie mobilă, care îşi schimbă periodic starea civilă şi îşi trăieşte singurătatea ca pe o stare de spirit pasageră. Singuratici veseli dimineaţa, trişti seara, deprimaţi în nopţile de insomnie, regretând lipsa unui umăr pe care să-şi aşeze capul. Solitari meteosensibili, pe care nopţile îi aduc în pragul disperării.

Si totuşi, zic eu, singurătatea absolută e rară. Frecvente sunt numai vacanţele iubirii.

…quand meme!

Pe vremuri, sexualiceşte, femeile nu erau foarte disponibile. Din varii motive. Dacă erau neveste, pe durata unui an se putea lua în calcul şi posibilitatea unei naşteri şi alăptatul. Dorinţa era obligată să parcurgă traseul dificil al aşteptării şi, culmea, reuşea! Astăzi, a fi îndrăgostit este sinonim cu „riscul afectiv”. Telefoane neaşteptate, tabieturi sfărâmate, gânduri nomade, iluzii. Merită oare efortul? Se pare că nu. Statistica căsniciilor care practică „singurătatea în doi” este la fel de descurajantă. Mai bine singur. Nu tu microbi, nu tu boli, promiscuitate, trupuri transpirate, scrumiere pline li, mai ales, nu tu emoţii… Nici o emoţie!

Dar dacă crezi în dragoste, dacă simţi nevoia disperată de a iubi şi a fi iubit, ce se întâmplă? „Intimitatea emoţională se realizează în lumea imaginară a dorinţei – spun psihologii – nu în cea a trebuinţei. Trebuinţa patologică (?) poate ucide schimburile afective.” Cu alte cuvinte, ascundem această dorinţă, la care nu ştim (oricum) să răspundem. Şi-atunci, dragostea nu e decât o iluzie, pasiunea o boală, afecţiunea un cuvânt fără sens, cuplul o noţiune perimată?

Literatura, cinematograful, telenovela preferată, tata şi mama, toată lumea minte?